Încet-încet, cel alintat de prieteni și cunoscut în cercurile inițiaților drept Pepe a ajuns la borna 70 a vieții. Acest personaj falstaffian – cu voce de stentor și cu o deplasare stângace în orice magazin de bibelouri(!) – trăiește, dar, mai ales, lucrează într-un regim de compensație nebună. Căci Ștefan Pelmuș pictează tablouri stranii, cu vagi rezonanțe ale decorațiunilor parcă egiptene, însă de o delicatețe sublimă, de o fragilitate periculoasă și de o subțirime irezistentă duse la extrem. Ele sunt parcă încrustații în filigran ale unui răbdător meșteșugar în anluminură ori firele subțiri, abia vizibile, pe care le trasează bijutierul în bulgăraşul de aur. Lucrările lui au intrat deja într-o stare de post-manierism. La Pepe nu mai e manieră, este altceva: e protocolul original învelit în valuri succesive de prospețime perenă, ce lasă mult în spate modelul. Pattern-ul devine o amintire.
Kharisma artistului (din rațiuni igienice pentru stil, odată și-odată tot trebuia să renunțăm la atât de obositul și chiar ridicolul poncif „amprentă personală”!) face ca fiecare tablou al lui să fie ghicit cu ochii închiși. Este un soi de parfum ce se răspândește în jurul fiecărei lucrări și provoacă fantasmele să iasă din determinismul rectangular și să intre în patrimoniul mintal al fiecărui privitor, depășind vizualul. Tablourile sale intră într-un soi de transă a vizualului (ochiul nu mai ochește, văzul nu mai vede, privirea nu mai privește…), e un fel de blocaj al acestuia și, depășind senzația optică, intră languros și perfid într-un alt simț. Tactilul. Acolo, sub vălul acestuia, se adună toate culorile, toate schemele vizuale, până la ultimul detaliu, toate năbădăile fantasmatice ale autorului, toate împiciorongările sale semantice, toate însemnele sale secrete, oculte, toate simbolurile sale misterioase (grafeme aruncate ici-colo, inclusiv semnătura gracilă, în alfabet grecesc!). Rezonând pe această linie ondulatorie, privitorul uluit are acea revelație pe care vechii greci au numit-o catharsis: simte, la momentul acela de levitație a psyché (personificarea sufletului) că artistul este cu adevărat alesul lui Dumnezeu. El ia forma unui creuzet în care divinitatea pune ceea ce îi este propriu structurii celui ales, în timp ce acesta, la rândul său, le îmbracă în esența sufletului și le dăruiește oamenilor, cum poate el mai bine.
Câtă diferență, ce contrast sever între aerul rabelaisian, de bon viveur prin prezența tonică în carne și oase a personajului Pepe și gracilitatea urmelor lăsate de penelul pictorului Pelmuș pe pânză, în cromatica aceea duioasă, inconfundabil de melancolică!
Edificiul semantic al operei lui se sprijină pe două componente. Prima ar fi, așa cum remarcam, dialogul cu Divinitatea. Sau, poate mai corect ar trebui spus: difuzia. Omul perceput ca o membrană permeabilizată de grația divină. Aproape o penetrație sacramentală. Heruvimii, iconostasele, răstignirile și praporii – pe care artistul (ce ironie să te naști, așa cum s-a întâmplat cu Ștefan Pelmuș, exact într-un topos numit Valea Călugărească, dar de unde, la compensație, curge, odată cu Feteasca Neagră, și expansivitatea sa burlescă!) le dezghioacă din patrimoniul creștin, transformându-le în viziuni proprii despre relația cu Creatorul – sunt recuperări ale aluviunilor creștin-ortodoxe din zăcămintele sale spirituale, profunde. Cărora el, după ce le identifică și le extrage, doar le pune sigiliul său carismatic. Spre a fi recunoscute ca aparținând zestrei sale proprii.
A doua componentă a unei posibile lecturi a operei lui Pelmuș ar fi o halucinantă epopee semantică. Un fel de analiză de scriere și de-scriere a scrierii. Un turbion extraordinar, un vortex spectaculos al semnelor, o hermeneutică gâlgâitoare asupra tentativei unei cât de cât disciplinări semiotice, ce ne coboară la misterele Facerii prin Cuvânt. Atunci, foarte curios, artistul se simte penetrat de un fior transtemporal ce-l determină să se simtă aidoma unui scrib antic egiptean, ca depozitar unic de înțelepciune și Frumos. „Eu cred că în altă viață – mărturisea el odată – am fost un fel de scrib în Egiptul Antic și am adunat multe din acea viață, pe care le adaptez acum la altă trăire, din lumea noastră. Variantele totemice în care se transformă această realitate particulară au – se pare – însușiri taumaturgice, virtuți proteguitoare, securizante, pe care însă nu le percep decât cei capabili să decomprime scrierea. Pictura mea e culoare, dar fiecare o descifrează – am mai spus – în funcție de starea și informația lui culturală. La prima vedere, arta mea pare că se repetă, dar fiecare lucrare e altceva.” Și adaugă: „Nu știu de unde îmi vine inspirația; nu este o pictură pur românească; se adună din mai multe zone.”
Epifaniile artistului se vădesc exact din acea zonă a istoriei milenare. Apariția insistentă a zeului-șoim, Horus, protector al faraonului, pasărea divină ce se ivește în multe dintre lucrările sale, apoi, altele și altele, adevărate angelografii – eseuri vizuale complexe despre heruvimi, îngeri, zbor și aripi de înger – sunt note ale unei stări în care deslușim fantasticul pur ce impresionează puternic, precum niște fantasme care împing la nebunie. Nu-i bai, căci bătrânul moralist La Rochefoucauld susținea că acela care trăiește fără măcar un pic de nebunie nu e chiar așa de înțelept pe cât se pretinde!
Și iată că acest om minunat, acest recipient artistic încărcat de contradicții, de-o originalitate eclatantă, a ajuns la vârsta care atinge venerabilitatea statuară. Centrul Județean Bistrița (de ce Bistrița și nu UAP? – mister!), cu sprijinul Teatrului Național I.L. Caragiale, în cadrul Programului TNB Parateatral-Arte vizuale, i-a organizat recent – în Rotonda Sălii Mici a TNB – o amplă expoziție (curator: Antigona Silvia Rogozea și asistent curator: Lina Țărmure). O expoziție pe care nu îndrăznim s-o numim retrospectivă, decât în sensul în care ea adună la un loc lucrări din toate vârstele sale de creație ori mai puțin cunoscute.
Sau lasă loc pentru alte experiențe onirice.