O nouă profesiune: mediator cultural

Fundaţia Popular-Europeană de Strategii Sociale, Economice şi Culturale din Timişoara a organizat, la finele anului trecut, în colaborare cu Consiliul Judeţean Timiş, un simpozion-dezbatere pe o temă foarte interesantă. Şi anume, cât de utilă este înfiinţarea în România a unei noi profesiuni (fireşte, de negăsit încă în Nomenclatorul de meserii), numită „mediator cultural”. Proiectul, adresat cu precădere mediului cultural, a fost supus unei dezbateri generoase în rândul invitaţilor din întreaga ţară, iar, finalmente, conţinutul acestor dezbateri va face obiectul conceperii unui proiect legislativ.
Denumirea generică de „mediator cultural” se referă la o profesiune
inedită – încă absentă în România – care ar trebui să se ocupe, cu expertiză şi autoritate, de valorizarea şi valorificarea fondului cultural naţional, cu aplicare în domeniul producţiei artistice, plastice şi literare sau al evenimentelor culturale.
Iniţiatorul acestui proiect şi, totodată, preşedintele fundaţiei, prof. dr. Marcel Tolcea – care a condus lucrările – a subliniat în luările sale de poziţie importanţa acestei noi meserii în lumea culturală din România, domeniu în care, din păcate, în acest moment, predomină relaţiile încâlcite, ca urmare a unei dezordini legislative regretabile. De aceea, ar fi foarte util dacă şi alte entităţi din spaţiul cultural românesc – cum ar fi Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor sau organizaţii non-guvernamentale – ca şi, în egală măsură, politicienii, mediul academic (care ar putea studia oportunitatea şi modalităţile de înfiinţare a unor studii masterale sau cursuri post-universitarde) ori chiar artiştii înşişi, s-ar alătura eforturilor Fundaţiei Popular-Europene.
Mediatorul cultural ar trebui să aibă o funcţiune ceva mai rafinată decât aceea de simplu impresar sau agent cultural (care, oricum, este slab reprezentată în România, mediul artistic profesionist ducând lipsă de agenţi literari sau de artă!). El vine să regleze întreg panelul de relaţii interculturale. El mediază. Pe de o parte, relaţiile intra- (adică din interiorul breslei, la nivelul căreia apar nu puţine situaţii echivoce, de autoritate, de expertiză etc.), iar, pe de altă parte, pe cele extra- (adică acelea care sunt necesare spre a pune în raport de echitate şi de corectitudine artistul ca entitate culturală cu societatea, pe toate palierele acesteia: social, politic, legislativ, educativ, financiar).
Mediatorul cultural, de fapt, transportă credibilitate, profesionalism şi, de ce nu, chiar confort pentru creator. Inter-mediază solicitările între un pol şi celălalt. Fiindcă observăm astăzi în România o legislaţie incapabilă să acţioneze prin reglaje fine, moderne, asupra mediului cultural, o legislaţie extrem de stufoasă (cu reveniri, cu amendamente, cu răsturnări de argumentaţie, cu jugulări financiare), cu neclarităţi nedorite privind multe dintre legile care guvernează acest mediu (dacă ar fi să numim doar Legea copyright-ului, Legea timbrului literar, Legea sponsorizării ş.a.). Desigur, aceasta se datorează nu numai amatorismului şi, uneori aventurismului la nivel politic, ci şi unei crize de „reprezentativitate” din cadrul comisiilor de resort ale Parlamentului sau unor suprapuneri nedorite de competenţe.
Şi, în fine, mediatorul cultural are şi un rol să-i zicem socialmente sanitar; are sarcina de a „igieniza” mediul cultural, de a-l „curăţa” de impostură, de veleitarism, de lipsă de profesionalism şi de non-valoare. Altfel spus, mediatorul cultural trebuie să fie şi un terapeut cultural.
Să sperăm că dezbaterile şi discuţiile – desfăşurate în spaţiul elegant oferit de Universitatea de Vest din Timişoara şi care au beneficiat de participarea unor nume importante de scriitori, jurnalişti, profesori, artişti şi promoteri culturali – se vor materializa în curând într-un proiect legislativ viabil şi, mai ales, util.