nesomn de vară
ne vine să sfâșiem ziarul vechi al acestei lumi de nesomn
când suntem, fără s-o știm, într-o țară cu numele nostru
când, dedesubtul capitalei acesteia, trece pierdut
plutind, printre visurile noastre, un copil dormind de milenii
care curge printr-un labirint nesfârșit de nefapte și ghețuri:
noi, cu graba noastră căutându-l, nu facem decât să ne depărtăm de el
și să-l abandonăm definitiv ca pe un hoit pe-un țărm antic salmastru
suntem oamenii de siliciu care își lasă hainele în fața monitoarelor
ducându-se pe nisipurile plajelor să-și găsească jumătățile
iar sarea de pe subsuorile iubitelor se dizolvă în muzică de harem –
sub luna strălucind sedusă într-un multiplu orgasm
nu ne mai simțim trupurile când alergăm în neștire
în apele oceanelor, să-înotăm și să scăpăm de noi înșine
apoi ne întoarcem flămânzi, fugind în casele noastre,
umplând cu bunătăți, în exces, cămările goale sacerdotale
cu prea multă dăruire, ambiție, viteză și zbucium
și iarăși ne vine să fugim ca păsările de cafea, cântând din gâtlejuri retezate:
o, am vrea să alergăm, să spargem caldarâmul acestor străzi
fiindcă acești copaci plâng de prea multă lumină care mușcă aerul
și îl transformă să arate asemenea unor faleze prăbușite
iar apele se revarsă, sidefii boa constrictori
înghițind oameni și case, când de prea multă creștere, toți ne spunem
unii altora, speriindu-ne, că, într-adevăr, ne depărtăm de noi înșine
la bunici în bărăgan
degetele cu unghii rupte ale arlechinului părăsit
arată cimitirul cu buruieni năpădind mormintele
în zilele când totdeauna altcineva plânge și râde,
mă îndeamnă să-mi întâlnesc neamurile, să le cinstesc
și să-i întreb de noi, cine suntem, de unde venim:
de pe linia roșie a orizontului, pe sub pleoapele-n sânge
el aruncă o lacrimă pe gardurile întinse, sărace, singure,
întunericul cade, fusul bunicilor se-învârte și începe
să invoce belșugul, alungând batjocurile secetei
roata morii răsună aspră peste răsură, ape și timp
deasupra cuiului spânzurătorii, peste pajiștea grea,
dând mormolocilor citate ascunse din inima părăsită;
sarea usturătoare a transpirației cade peste ochi
când, fumegând lunecoase peste generozitatea inimii,
brazdele pleacă din vatră întinzând cuprinsul zilei,
când recolte de ocru galben și roșu primesc suirea în cer
de la brațele cioturoase ce le smulg din ogoare
cumpenele fântânilor, ascuțind cerurile, stau ciobite,
așteptând ierni nesfârșite, cu zăpezi, acoperind casele
cu belșug și noroi, cu noaptea devenită exactă și mare
largă ca o preoteasă născând peste grădiștea însingurată,
inima ascultă la porți cu măști și lacăte grele
pe care vântul le încuie și le pierde mereu cheile,
soba e caldă și mirosul de pâine crescută, presărată cu visuri
îmbie stelele să arunce liniștea peste sat
despre galați, o graniță corectă dintre vest și est
locuind aici capeți un polen eretic peste ființă
la început nu știi dacă să mulțumești
sau să te gândești de nu cumva viața cere prea mult
de la indivizi ca tine
locul a alăptat porturi, târguri, garnizoane
din timpul grecilor și a romanilor,
poate ruinele lor au fost uitate ca niște leagăne vechi
însă spiritul lor nu:
orașul acesta este o cetate paranoică plutitoare,
vâslind în demență de-a lungul eternității
când ne potrivim liniștiți ceasornicul
peste pielea șarpelui
străinilor le-a promis solemn că n-o să-i iubească:
toți pețitori, o apă și-un pământ,
proxeneți promițând binele, dar jefuind tot ce se poate,
însă gălățenii făceau plimbare pentru a mira lumea
și a întreține noțiunea de timp frumos,
deoarece acest oraș a văzut multe trupe trecând
și multe nu s-au întors așa cum au plecat
prima vizită a țării de la curvele revoluționare bolșevice a fost aici
iar orașul a știut să le alunge
nimic nu face mai sigur pe cineva
ca o femeie care râde și amenință cu țâțele mari
dar bolșevicele alea n-aveau nicio dotare, iar gălățenii
s-au prins iute că sunt ofticoase, așa că au devenit suspicioși
și le-au respins la vizita medicală;
însă armatele astea ultra-cuminți, celavecii,
numai buni de pus portari la căminul de fete,
tot s-au urcat cu cizmele murdare pe estul europei
și-au început să facă socialismul științific din tirbușoane
atunci i s-a născut prematur galațiului un dinozaur siderurgic în loc de copil,
au venit oameni de peste tot și populația s-a triplat,
ploua cu întâmplări sovietice, nord-coreene și chinezești
și-n scurt timp fiecare avea o rudă in combinat
*
galațiul nu doarme niciodată: îi este teamă
că s-ar putea trezi un altul
acum sugem anxioși de la țâțele uniunii și amerlocilor
iar lumea încearcă să creadă că am fost cuminți
și chiar noi vrem să credem asta,
furnalele au început să se închidă, multă lume a plecat înapoi la sate
dar cei mai mulți au plecat din țară
cel mai apropiat munte, măcinul
s-a tocit de așteptarea unor vremuri mai bune, iar ceilalți munți sunt departe;
sunt trei mari ape împrejurul galațiului și multe lacuri și bălți,
asta ne dă răbdare să nu intrăm în panică
cu granițele volatile estice
și-apoi știm să facem vinuri bune
iar marea și delta nu sunt departe
aici nimeni nu se plimbă ca un buletin de știri,
piețele sunt multe, cu marfa majoritară de contrabandă
china, basarabia, turcia, ucraina, rusia…
toate tirurile trec prin centrul orașului,
nou veniții dau orașului o stea de tinichea:
fără niciun zid sau o clădire care să nu fie murdare,
să nu aibă ceva coșcoveală căzută,
e greu de găsit o bordură neciuntită, dar merită să încerci
asta contrastează cu ușile și preșurile
toate foarte noi, ostentative, strălucitoare
*
galațiul este adeseori neglijent dar mai mult decât generos,
cu tufișuri, copaci nebărbieriți,
cu flori și fructe căzute pe jos, abundent,
mai multe decât frunzele
de te și murdărești pe pantofi când mergi prin oraș
cimitirele sunt foarte îngrijite, cu flori proaspete,
multe ape scaldă orașul, există o singură faleză,
de la un timp însă fără piscină,
lifturilor nu prea le priește: se strică
se rup precum scobitorile
galațiul are trupul de pește, de oaie și de reptilă,
bacul trece dunărea ca acum 100 de ani
deși tunelul și podul peste dunăre tot sunt promise,
vedeai puzderie de microbuze ducându-te pe-o nimica toată în toate colțurile orașului
dând senzație de rai ieftin
microbuzele au cam dispărut, dar nu și senzația de ieftin:
un oraș plin cu încălțăminte de plajă,
cu multe domnișoare dornice să poarte chiloți tanga, sutiene minimaliste
apropo, femeile sunt cele mai frumoase, dar nu sunt ieftine,
întotdeauna le vezi extrem de precaute, să nu fie păcălite
uneori se simt pășind suspect de libere prin grădini și faleză
fiind mulți care le pândesc din tiruri
*
bucureștiul e îmbrăcat în uniforma sexului fanariot,
încercând din când în când să găsească înțelepciunea greco-romană
gălățenii nu pot decât să-i ureze succes
și să nu se-aștepte la ceva prea bun:
capitala rămâne un pedofil și galațiul unul dintre preferați
niciun kilometru de autostradă, foarte puțini investitori lăsați
i-a închis aeroportul făcut cu un secol în urmă
continuând să-i ia slujbașii cei mai buni, să absoarbă asemenea maelströmului
tot ce se investește în țară
totuși, bucureștiul se pricepe cum să facă fotografii,
există o puzderie de poeți înnăscuți din galați
dar nu vor fi ei marii poeți ai bucureștiului
galațiul joacă și comedii… istorice… cu brăila,
ei au rămas doi lupi fugari și flămânzi
vânând pe cont propriu în plină iarnă a globalizării:
timp de secole au fost amândoi frontiera absurdă
dintre două țărișoare cu aceeași limbă…
după secole de războaie și intrigi, țările sunt unite
dar galațiul și brăila încă nu
dacă-i întrebi, unii descriu vajnicii brăileni înfricoșați
că pământul lor ar putea fi luat de străini periculoși
de la 12 km depărtare, gălățenii
și invers… sau poate așa vrea bucureștiul să pară
există însă întotdeauna cineva care a muncit, a luptat sau va lupta
cu arma sau cuvântul pentru acest loc,
există totdeauna cineva care l-a iubit și a scris
ce trebuie, când trebuie și cât trebuie despre acest oraș,
dar cea mai puternică armă
este însuși orașul
21 decembrie ’89
până atunci, moartea fusese ceva suspect, departe de mine, murdar,
toți cei care mureau erau străini și-atât,
ba mai mult
chiar mi-era teamă c-aș putea lua infecții, boli contagioase de la ei
și-aș putea muri repede dacă voi sta aproape de-un mort sau de-un mormânt
școlile predau socialism, materialism dialectic, cum religiile sunt pură șarlatanie
și-mi știam viața de până atunci irosită: deja repetasem la facultate un an,
simțeam singura mea legătură sentimentală de până atunci ratată
dar mă încăpățânam să nu fac altceva și să nu schimb nimic
îmi doream să aleg mereu femei puternice, orgolioase, inteligente, inaccesibile
și să caut un mod pentru a le respinge, pentru a le face să sufere
îmi alegeam totdeauna cărțile cel mai greu de citit doar pentru că erau dificile,
nu iubeam bucureștiul, mi se părea plin de oameni grăbiți, superficiali,
învățând pe sponci tot ce era la modă, dar niciodată cu capul lor,
făceam miștouri de bucureșteni… mai mult, mi se părea drept
să spun că orașul era făcut din celelalte orașe, din visele lor
și nu era de bine să vin în capitală pentru a deveni celebru
*
mi-aduc mereu aminte zilele ciudat de calde din acea iarnă, urma vacanța,
dar eu, mințindu-i cu ușurință pe ai mei, am refuzat sa merg acasă
citind romane despre dictaturi sud-americane, realizam cu stupoare
cum situația româniei era la fel
eram din ce în ce mai furios și mai buimac
aflasem despre timișoara și simțeam că va urma ceva năprasnic
așa că am ales să stau în bucurești
am ieșit pe 21 în centru ca un lup flămând, cosându-mi pieptul de revoltă
eliberându-mă de frică, cu inima vărsată pe străzi
protestând pentru prima oară în viață
și-aveam să văd atunci țesuți, pe caldarâmul după-amiezii, primii morți
călcați cu tancul
am țipat până am răgușit în acea seară, apoi am obosit
mă simțeam momentan descătușat, mă știam bine… logic era că se lăsa noaptea
și că va fi timpul preferat al tirului primitiv socialist pentru ucis
așa că, m-am întrebat, rece și direct, ceva ce nu mă întrebasem vreodată:
dacă vreau să mor sau nu… simplu
dar mă simțeam scriind vorbe de dragoste într-un dosar de securitate
în fața unui gras cinic care asculta cu forezele înfipte în aortele mele
până acum fusesem un ratat, aveam un rahat de destin, vedeam asta peste tot…
mi-am răspuns că moartea ar fi ceva prea ieftin, o dejecție peste ceva sublim,
simțeam că va fi acum o cauză prea mare, iar răspunsul meu a fost un încăpățânat nu
m-am întors noaptea la cămin și-un securist m-a întrebat unde am fost,
am mințit spunându-i că am fost la rude și l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva,
mi-a spus evaziv că s-ar putea să se întâmple zilele astea și mi-a dat drumul
*
de ce m-am întrebat dacă merit să mor de 21? de parcă moartea ar fi ceva pe merit…
de-acum voi avea un lent calvar: să mă vindec de sarcasm și necredința din mine
și-apoi de-ale altora, să-mi găsesc gândurile care, dacă nu mă mai fac martir
mă fac cel puțin să respect gândul autentic
am aflat că sunt viu și că trebuie să arăt urgent asta
nu, nu mai fac mișto-uri de bucureșteni
și, dacă nu știam ce înseamnă icoanele, atunci se cuvenea s-o fac de-acum,
trebuie să mă rog până încep să înțeleg ce-i împrejurul meu
am primit suferințe, m-am rugat și uite așa am început să înțeleg icoanele vii:
de pe stradă, din case, din cartea de istorie sau de pe zidurile bisericilor
atunci am început să iubesc bucureștiul