„Dacă atîtea bătrîneți sunt goale, afirma Malraux, este pentru că atîția oameni sunt bătrîni și nu recunosc”. În ce-l privește pe Eugène Ionesco, acesta face excepție aplicîndu-se frecvent pe tema senectuții, oferindu-ne o cazuistică morală a vîrstei. Și-o asumă detaliat, insistent. E un „bătrîn” ce se recunoaște ca atare, cu o anume superbie în care e de citit o dorință a scriitorului de-a nu ceda, de-a rămîne el însuși în confruntare cu motive ale procesului creator pe care acum le împrumută din zona existențialului personal amenințat de dispariție. În perspectiva morții, conceptele dobîndesc tonul unor accepții ultime: „O luă către grădina lui, dar continua să murmure; să recuperezi irecuperabilul. Să definești de nedefinitul. Să spui indicibilul. Să auzi neauzitul. Căci era incorigibil. De ce să pui probleme fără dezlegare? Fără dezlegare! Să te resemnezi, zicea el, să te resemnezi. Da, să stai liniștit, dar știa că totul va reîncepe, că o să-l apuce din nou”. Dramaturgul descoperă relativitatea stărilor sale critice cu caracter progresiv: „Am trăit în angoasă sau în uitarea angoasei, dar cu angoasa zăcînd sub uitare”. Imaginarul său nu dă înapoi, îndîrjindu-se în fața unei problematici practic insolubile, inspirat chiar de natura aporetică a problematicii asumate: „Eu sunt Domnul care încearcă să înțeleagă Infinitul. Domnul care ar vrea grozav să i se explice Infinitul. Domnul care se așază față în față cu Infinitul. Care se ia la trîntă cu Infinitul. Fără arme. Să imaginezi inimaginabilul. Să epuizezi inepuizabilul. Să închipui de neînchipuitul”. Imaginația e socotită un punct de reper, o modalitate de recuperare a realului, inclusiv sub aspectul unei producții de rang secund, căreia i se atribuie măgulitoare latențe: „Autorii de romane SF nu sunt stupizi: au imaginație. În imaginație se poate găsi (zace) adevărul. S-au recuperat într-adevăr puncte foarte îndepărtate în Spațiu”. De ce-am subestima iluzia prin disjuncția real-iluzie, de vreme ce disjuncția însăși ar putea fi iluzorie? „Reală realitate. Iluzia, un aspect al Realului; o farsă a Realului. O creație a Realului. Unul dintre aspectele unui Real. Printre aspecte ale Realului, ceea ce se numește realitatea sau iluzia”. Pe un asemenea areal al tuturor posibilităților (pesemne o contracarare a spaimei thanatice), Eugène Ionesco revine nu o dată, pe ton patetic, la ideea unității absconse a existențialului unic, cu șansele unei perpetuări în infinit. Exist în esență, spune el, prin însăși capacitatea de-a asimila iluzia realului: „Sentimentul acesta straniu și dramatic sau tragic că totul este iluzie, că nu există realitate, m-a torturat toată viața. Există totuși o realitate a irealului, o realitate a iluziei, care nu e iluzorie. În tot cazul (dacă expresia «în tot cazul» poate fi spusă aici), iluzia (iluzia iluziei iluziei) este reală. Conștiința iluziei confirmă realitatea mea”.
Un alt subiect febril al lui Eugène Ionesco îl reprezintă conflictul dintre credință și rațiune. O religiozitate difuză, greu convertibilă într-o conștiință fermă, într-o aderență la tiparul unui cult religios, l-a stăpînit toată viața. Dorința sa, exprimată intermitent: „Ar fi trebuit să trăiesc numai în căutarea Sacrului”. Obstacol curent al pietății, rațiunea i-a dat indirect îndemnul de-a se smulge din „cătușele” ei: „Rațiunea mediocră te împiedică să ai credință. Să găsim atunci în suprairaționalitatea noastră puterea de a avea Credință. S-o lăsăm să sfărîme barierele Raționalității, să le smulgă!”. Întru consolare, scriitorul prefiră numele unor celebrități ale științei care s-au apropiat de credință: „de Broglie, marele fizician, e catolic și practicant; marele medic Jean Bernard e credincios; Jung era și el, dacă era într-un fel special (…), se pare că Einstein nu era necredincios, nici Planck, nici Eisenstein, nici, mai aproape de noi, colegul academician-fizician Leprince-Ringuet; credincios e, la fel, Jean Delay marele medic, Maurice de Gandillac, Alain Decaux, în ciuda înclinației lui către marxism”. Nefăcînd paradoxală excepție nici Marx: „cu tot materialismul său, e atît de limpede că mitologia lui, fără ca el să fi avut habar, este de inspirație religioasă: ideea unui Dincolo de Istorie; mitul Paradisului Pierdut, pe care l-a falsificat fără să-și dea seama; mitul ascensional: Progresul”. Despre același, în alt loc: „Foarte rău: Marx, Lenin – citindu-i, aveam impresia că mestec pastă de hîrtie”. Oricum, materia n-ar putea fi credibilă, întrucît o afirmă însăși fizica modernă care are vedere exclusiv energia, incertă la rîndu-i: „Și ce e Energia? Știința n-a găsit, din infinit mic în infinit mic, fundamentul universal, baza materiei; nici, desigur, din infinit mare în infinit și mai mare, limitele materiei; ea nu are fundament pentru că nu există”. Țelul unor atari ocoluri îl constituie strădania unei convertiri. Cu sprijinul lor, Eugène Ionesco încearcă a se convinge pe sine de caracterul organic al credinței în natura umană, în pofida pletorei de dubii, sincope, glisări spre negarea ei care-l încearcă. E o impresionantă rugăciune cu jumătate de gură: „Eu nu sunt la înălțimea celor care știu că cred, nici a celor care cred fără să știe. Dar poate că și eu cred fără să cred că cred, fără să prea știu dacă cred sau nu cred: «Doamne, fă să cred în Tine!»”. Și încă o subiacentă implorare logică a imortalității: „Dumnezeu nu poate muri. Singurul lucru pe care nu-l poate face. Dacă (sau: întrucît) este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul nu va muri (Dumnezeu nu va lăsa să i se stingă imaginea)”. Teama de sfîrșitul obștesc nu-l slăbește însă pe scriitor. Drept care o conjură fie și prin fente literare („Ce profund adevăr este acela care se spune despre La Palice: «Un sfert de oră înainte de a muri, era încă în viață». Suntem cu toții, cu un sfert de oră sau nu, cu un sfert de oră sau mai mult, înaintea morții”), revenind la reculegerea gravă, cu doctă glazură: „Dar ce drum ca să ajungi la El; cîte bariere de frînt; ca să ajungi la acel soare pe care-l presimt al celeilalte Vieți, adevărata Viață. Adevărata Lumină de la capătul tunelului: așa cum visasem în acea noapte de demult. (Înainte de a ști că era un vis clasic, arhetipal.)”
Tactica obișnuită e cea a unui program de viață menit a amortiza angoasa. Efect al impactului cu necunoscutul, sporită odată cu înaintarea în vîrstă, aceasta poate fi redusă printr-un accent pus pe cunoscutul habitual, palpabil, printr-un cult al familiarului. În consecință, Eugène Ionesco se atîrnă de secvențele treburilor cotidiene, de tabieturi, cu un plus de prospețime în orizontul apropiatei despărțiri. O luminozitate ingenuu tendențioasă, un calm mimat se ivesc spre a disimula deznădejdea: „E ora șase după-amiază. Frumoasă zi însorită. N-ar trebui să mă dezlipesc de fereastră… Minunată vedere… În curînd vine cina, al treilea mare eveniment al zilei. Să mergem să ne plimbăm”. Relațiile cu cunoștințele, ambianța domestică, micile plimbări sunt măști naiv-salutare: „Renée Delmas îmi telefonează din nou: sosește aici vineri cu Bierry și Danièle, ca să decidem replicile de reintrodus. Închid caietul, o iau pe Rodi de mînă (ea-mi vorbește de cartea lui Tolstoi, pe care o citește: Socialism și creștinism). Să mergem în parc”. Altfel spus, sub imperiul proximității finalului, Eugène Ionesco redescoperă magia normalității, uriașele potențialități pacificatoare ale banalității. El, autorul absurdului triumfal, al extravaganțelor scenice (cum s-a spus, spectacol în spectacol), închină acesteia un panegiric într-o cheie obsedantă: „Adevărurile banalității. Resursele banalității. Evidențele banalității. Reușitele banalității. Capcanele banalității. Fulgerările banalității. Iluminările banalității. Inspirațiile banalității. Absențele banalității. Erorile banalității. Satisfacțiile banalității. Perlele banalității. «De ce?»-urile banalității. Suficiențele banalității. Preocupările banalității. Tristețile banalității. Insuficiențele banalității. Banalitățile banalității. Primejdiile banalității”. Conclusiv, cu o suspectă, atît de dolorică seninătate: „Să trăim fără teamă, să trăim aceste momente în contemplație, fără teamă și în reculegere!”.
Explicabil apare și un interes susținut al lui Eugène Ionesco pentru scrisul propriu. E o dispoziție ambiguă, de satisfacție desigur, dar și înfrigurată, alarmată. Oare totul va merge ca înainte? Își fac loc prudența, o tactică minimalizatoare, o ușoară retragere în marginea angoasei: „Voluptatea de a scrie. Regăsită. Plăcere, voluptate e prea mult. De ce o pierdusem? Cum am putut s-o regăsesc? Totuși, cu mîna dreaptă… Atenție la trăncăneală, pericol! Scriem pentru muritori, desigur, dar între timp, ca să «treacă» timpul… care trece totuși prea repede. Să spunem, să scriem ca să nu ne plictisim, ca să diminuăm angoasa, așa cum mergi la cinema”. Un proiect depășește scrisul diaristic: „A face alte opere decît un jurnal intim. O piesă? Să adaptezi, poate, de pildă, Două loturi (sic!) de Caragiale”. Dar intervine și o sensibilitate care-l face pe dramaturg să se îngrijoreze de o posibilă fanare a creației proprii ajunse la celebritate mondială. În pragul unui spectacol cu piesa Amedeu sau Scapi de el cu greu, are îndoieli: „Mi-e teamă însă (vorbește eul autor de teatru) de criticile mizerabile care au să urmeze. Văd asta de pe-acum: stil depășit, piesă îmbătrînită – ca și cum operele ar putea îmbătrîni, (…) actori buni, regie bună, păcat că piesa nu mai face două parale… O să vedem, începînd de la 15 octombrie (dacă vom mai fi pe lume și eu, și soția mea, și lumea la locul ei!)”. „Îmbătrînirea” valorică a scriitorilor nu e un fenomen inevitabil? „Proust, Valéry, Gide, Joyce, Valéry Larbaud, Kafka, Faulkner: autori deja foarte vechi. Am impresia că au intrat în Antichitate”. Nu cumva e la Eugène Ionesco o stare de spirit similară cu cea a unei persoane care a ajuns la o avere considerabilă, încercată de inchietudine, de grija permanentă de-a nu pierde ceva dintr-însa? În același timp, semn de vivacitate, dramaturgul recurge la polemică. Pe Adamov îl îmbrățișează fratern ( dar nu ca dramaturg!), pe cînd față de Beckett nu-și poate reprima o reacție caustică: „Adamov, mult mai copil, mai dezarmat, mai sfîșietor decît Beckett, pe care toți vor în chip absolut să-l facă cel mai mare scriitor de astăzi. Mărturisirea lui Artur Adamov, ce carte frumoasă, patetică, onestă, emoționantă totodată! Adamov s-a sinucis din cauza lui B.? Și din cauza mea? Din cauza nereușitelor sale, a căilor greșite, rele, pe care pornise? Beckett e prea lucid, prea rece, prea calculat, foarte (prea) conștient de ce trebuie și de ce nu trebuie să spună. N-a lăsat nici un loc în opera lui, în el, nici mirării, nici contemplației, nici lucidității secunde a iraționalității, profunzimii (sale) mai negre decît umorul lui negru. Face «stil» din mizeria lumii și a sa, și a noastră. De-aia e limitat. Poate chiar mediocru – în ciuda (sau din cauza) științei sale”. Contestarea lui Beckett se accentuează, sfîrșind cu o prognoză: „Mestecă într-una gînduri negre, e limpede, prea limpede. De-aia place. Nici o greșeală, nici o delăsare, nimic întîmplător la el. De-aia nu va mai plăcea”. E aceasta o secvență a implicării lui Eugène Ionesco într-o existență încă „fără vîrstă”? O probă de vitalitate? Predomină însă confesiunea unei vulnerabilități abia reținute, o umoare de supraviețuitor: „Frumoasă activitate totuși pentru un «diminuat». Vreau tot timpul să aduc dovada, mie însumi, altora, soției mele, fiicei mele, că sunt mai departe în viață”. Cu toate că, „din fericire, nimic nu e încă definitiv, absolut definitiv”. Și mai cu seamă plusînd demonstrativ: „Să trăiești cu cea mai mare intensitate posibilă! Cu ardoare, cu febră. Aș spune, hazardînd acest cuvînt: cu «ardență»”. Ultimele scrieri, de factura jurnalului, ale lui Eugène Ionesco, cel care a ajuns la senectute să aibă chipul unui actor comic obosit de tristețe, ne reamintesc o afirmație a lui Gide, potrivit căreia bătrînețea unui creator poate fi ea însăși o operă…
Eugène Ionesco, Căutarea intermitentă, traducere din franceză de Barbu Cioculescu, ediția a II-a, revăzută, Ed. Humanitas, 2017, 168 p.