O emoționantă mărturie autobiografică a unei existențe tumultuoase, corsi e ricorsi, este cartea lui Adrian Pârvu, Sângele apă nu se face, apărută recent la Editura Hiperliteratura. Tumultuoasă fiindcă autorul a fost, printre altele, desenator la Fabrica de pâine Titan, încărcător-descărcător și șef depozit la Electroaparaj, student la ASE, pietrar (la Ierusalim!) și, nu în ultimul rând, un incisiv jurnalist în presa de după 1989. Toate acestea sunt autoironic reflectate într-un volum cu o inedită structură epică, în sensul că fiecare ipostază are o distinctă voce narativă, lesne identificabilă stilistic. Însă incursiunea autoreferențială nu se oprește doar la persoana scriitorului, ci, ca o veritabilă saga a familiei Pârvu, oferă portrete inubliabile ale bunicilor și nevestelor lor, verilor, primei soții ș.a.m.d.
Mă opresc puțin la aceasta din urmă, prima soție, fiindcă personajul ei se conturează printr-un text-monolog la persoana întâi, un „autoportret” absolut tulburător. E o persoană chinuită, luptându-se zilnic cu neajunsurile familiei, cu capriciile de bon-viveur bahic ale soțului (adică chiar autorul!), dar în același timp străduindu-se să înțeleagă de ce lumea e construită atât de strâmb, de nedrept. De fapt, toți ”actanții” (cum se zicea pe vremea apusă a semioticii) au impecabil reliefată coerența vieții lor: bunicul din partea mamei, dulgherul, care a crezut în comunism și a participat activ la primele lui „binefaceri”, până a început să aibă îndoieli referitoare la „justețea cauzei”; bunicul din partea tatălui, negustorul și bunul creștin; Mița, soția lui, care și-a resuscitat soțul de cincizeci de ani, știind să-i prepare tot soiul de leacuri care i-au retrezit o virilitate adormită și care azi sunt identificate sub numele de Viagra. Iată, de pildă, rezumat în câteva rânduri, destinul bunicului negustor: „Bunicul din partea tatălui a fost un creștin fervent. A fost un soț loial și un tată devotat. A fost un mic-negustor onest. Viața lui? A ținut două neveste și a crescut șase copii (doi băieți și patru fete). A trăit când rău, când bine, cu toate bucuriile și suferințele ce-i fuseseră hărăzite. Era pedant. Era blând și atoateiertător. Întreaga sa ființă aparținea lui Iisus și Sfintei Fecioare Maria, cărora le-a închinat slujbele duminicale, toate sărbătorile din calendarul ortodox, zilele de post sau de penitență. Trupul său, vremelnic alcătuit din carne și oase, a redevenit țărână, lăsând sufletul să se ridice la ceruri. Ca un balon colorat, umplut cu heliu, a cărui ață a scăpat din mâna unui copil, într-o clipă de neatenție”. Să se remarce frumusețea lirică a ultimului pasaj, care demostrează că sângele poetului apă nu se face, asta dacă ne amintim că Adrian Pârvu (pre numelui lui de Green Hours – Adilă) a debutat ca poet cu volumul Poetul, vărul și poporul.
În ultimă instanță cartea aceasta este și un mini-bildungsroman, depunând mărturie despre anii de formare a unei conștiințe scriitoricești. (O conștiință de sine ușor encomiastică în prefață).
Excelent scrise, exploatând inteligent metalele rare din zăcământul propriei memorii, povestirile lui Adrian Pârvu se citesc pe nerăsuflate. To be continued?
Adrian Pârvu, Sângele apă nu se face, Editura Hiperliteratura, 2018