Nu demult, mai an, mi-a picat în mână (căci, dacă nu din cer, aşa şi pe pământ!) o cărţulie bizară, apărută la Editura Eikon, un fel de broşură de îndreptat privirea spre o lectură musai sprinţară. Spun lectură sprinţară, fiindcă însăşi cartea este scrisă într-un stil alert, şfichiuitor, zglobiu şi uşor persiflant (deşi subiectul în adâncimea lui e destul de trist, pe alocuri tragic!). Autorul este Toma Roman jr. – un jr incredibil de zbanghiu şi de şui, de haios şi de hazos, de zăpăcit şi de împrăştiat, de buimac şi de nonconformist, progenit însă dintr-un cuplu literar celebru, aproape desuet în cumsecădenia, aşezarea, discreţia şi cuminţenia lui: Toma Roman şi Adriana Bittel.
Titlul ei – Toţi fiii preşedinţilor – sigur că e o parafrază parodică a faimoasei cărţi din 1974, Toţi oamenii preşedintelui, scrisă de Bob Woodward și Carl Bernstein, cei doi jurnaliști care au investigat scandalul Watergate, pentru Washington Post. Carte după care, doi ani mai târziu, Alan J. Pakula a realizat filmul omonim, cu Robert Redford şi Dustin Hoffman.
Puştiul acesta blond, care se poartă de când îl ştiu cu coadă şi bărbuţă de ţârcovnic, deşucheat şi extravagant (care, iată, descoperim că nu mai e chiar atât de puşti!), a răsturnat de-a lungul anilor destul de multe prejudecăţi literare osificate şi a violentat multe tabu-uri. Atât prin nonşalanţa unora dintre cărţile sale (Ceauşescu văzut de aproape, Istorii încâlcite, Omul care aduce pipi ş.a.), cât şi prin dinamica sincronă a meseriilor îmbrăţişate – şi publicist, şi jurnalist de investigaţii, şi geograf, şi scriitor, şi reporter, dar şi, atenţie! doctor în istorie – Toma Roman jr. a atras atenţia lumii literare serioase şi scrobite că, totuşi, aparenta neseriozitate, lipsa de complexe, umorul dezinvolt şi naturaleţea cu care descrie, scrie şi rescrie istoria, el poate fi susţinut ca model al unei generaţii. Generaţia de tineri care au luat în piept revoluţia din decembrie 1989.
Cartea aceasta – de fapt, un micro-roman secvenţial – este poate chiar manifestul acestei generaţii care la revoluţie avea 15-17 ani şi care a fost înşelată atât de tare, încât acum, la fel ca noi toţi, constată că, după 30 de ani, s-a învârtit în cerc; a orbecăit în istorie. O istorie golită de sensuri ce a privat-o de libertatea plenară şi a trimis-o direct într-o maturitate neînţeleasă.
Toţi fiii preşedinţilor (aceasta este esenţa parodică a cărţii: toţi aceşti puberi ai revoluţiei din care n-au înţeles nimic sunt, de fapt, fiii unor Cronoşi de sorginte românească, adică ai tuturor preşedinţilor perindaţi la cârma ţării acesteia!) relatează cum adolescentul şi banda sa de prieteni năstruşnici au trăit revoluţia şi, apoi, anii post-revoluţionari. La modul cel mai „miştocar”, cum se spune. Momente povestite cu o acurateţe, cu un umor şi un şarm absolut dezarmante. Memorabilă e întâmplarea cu golănaşii care, aduşi în centru de valul revoluţiei, ies din calea represiunii ultimelor zvâcniri ceauşiste, se duc şi sparg poarta şi, apoi, uşa de la intrare în Ministerul Agriculturii. Absolut pustiu. Părăsit şi abandonat de slugile comuniste. Şi cum ajung ei în cabinetul ministrului, unde dau iama în sticlele de whisky şi cartuşele de ţigări Kent şi cum devalizează frigiderul în care găsesc margarină din import şi salam de Sibiu. Dar absolut savuroasă e scena în care sună telefonul ministrului şi micuţul Gavroche blond îi răspunde, cu o voce gravă, secretarului cu agricultura de la Teleorman(!). Acela îşi întreabă ministrul dacă să mai trimită transportul cu 40 de tone de soia pentru fabrica de şrot de la Urziceni, dar Ialomiţa nu mai răspunde. „Aştept indicaţiile dvs., de la centru, ce să fac cu transportul?”. Şi vine răspunsul „ministrului”: „Bagă-ţi-l în cur, criminalule!(…)”. „Cine e la aparat?” „E poporul, boule!”… Curat Caragiale!
Toma Roman jr. are o poftă nebună de a povesti. Epicul lui e cursiv, abia aştepţi cavalcadele lui prin istoria acelor ani furtunoşi, preumblările prin pegra post-revoluţionară, a noilor îmbogăţiţi, a patronilor de tot felul, „mitocani sadea”, precum şi replicile şi notaţiile seci, de genul: „Eram atât de absorbit de viitorul patriei, încât nici nu îi băgam în seamă pe prietenii mei, care se cam piliseră şi vorbeau despre femei imaginare”. Sau: „– Şerbănică, fugi repede la mă-ta şi adu o pâine-două… Şerbănică a venit repede cu patru franzele. Nu mai fusese până la mă-sa, fiindcă între timp poporul revoluţionar spărsese vitrinele magazinului de la Colţea, de unde amicul se servise direct”. Sau: „Robi Ţugui, patronul Redutei, era un mitocan sadea, dar corect ideologic din punctul meu de vedere. Îşi luase un Merţan bot de cal, mare cât un vapor, avea pantofi italieneşti cu ciucurei, lanţ de bicicletă din aur la gât şi un ghiul discret, cu o piatră verde, mare, despre care pretindea că e smarald”.
Sigur, în siajul minimei prudenţe specifice „romanului cu cheie”, autorul schimbă numele personajelor; are însă grijă să nu se îndepărteze fonetic prea mult de original, astfel că Iliescu e Vlădescu, Petre Roman e Pavel Romanescu, Măgureanu e Măldăreanu ş.a.m.d.
Dar mistificarea sarcastică nu e ultima dintre pasiunile lui Toma Roman jr. Pe coperta 4 a cărţii, sunt câteva citate – de un haz nebun – ale chipurile unora dintre marii oameni politici ai lumii, care se referă chiar la cartea blondului. Precum, de pildă, ar fi zis Donald Trump: „N-am citit cartea lui Toma Roman jr. în campanie. I-am dat-o unui consilier să-mi facă un rezumat, acela a dispărut cu ea cu tot din echipa mea. Consilierul era un tâmpit, l-am înlocuit cu unul mai deştept şi am câştigat alegerile”.
Toţi fiii preşedinţilor, mini-cvasi-romanul lui Toma Roman jr. poate fi înţeles şi ca un jurnal intim al unui mic şi mereu boematic-euforizat Don Juan. Dacă nu, atunci rămâne doar o parodie straşnică şi reuşită despre istoria trăită cu lăcomie de un tânăr scriitor de talent.