Dacă părinții Anastasiei Stoiciu ar fi botezat-o Aurelia, noi am fi avut în mod sigur un titlu superb pentru această notă. Dar, așa, am ratat poarta de intrare.
Nu-i vorbă, însă că ne rămâne înăuntrul. De fapt, înlăuntrul! Pentru că acolo, înlăuntrul ființei sale, sălășluiește anastasis (Învierea Domnului). Adică acea reprezentare simbolică în iconografia creștin-ortodoxă a momentului în care omenirea se mântuiește, prin jertfa lui Hristos. Atunci, parcă pentru a fi persuasiv în acțiunea sa, Fiul Domnului e înfățișat cum calcă în picioare porțile Iadului și, asistat de David și Solomon, îi eliberează pe Adam și Eva… Iar, de aici, nu mai aveți nevoie de noi, știți povestea…
Anastasia Stoiciu a renăscut imagistic nu doar când s-a însoțit cu Florin Stoiciu – unul dintre cei mai valoroși graficieni ai artei românești contemporane – dar și prin împlinirea menirii ei artistice căpătate: muzeograf la Muzeul Palatului Cotroceni. Acolo, în pauze sau în clipele de adăstare, a redescoperit ceea ce înconjura, de fapt, esența muncii sale. A descoperit frumusețea sublimă a Grădinii, a Palatului, a tuturor așezămintelor istorice dimprejur, alături de nostalgia romantică a semnelor și a aerului acela unic de măreție princiară. Și le-a pictat.
Le-a așezat apoi într-o serie de acuarele extrem de vii, de atrăgătoare, surprinzând perfect atmosfera în care puțini sunt în stare să descopere transparentele pânze de sacru ce plutesc într-o liniște seculară, totul descris cu o plăcere nesățioasă, cu o insistență grațioasă și cu o voracitate nemângâiate decât de stăruință. Fără nicio legătură cu „chiriașii” republicani de mai târziu ai locului, Anastasia s-a lăsat sedusă de magia nevăzută a acelui Centru energetic, care este, în fapt, Palatul Cotroceni. Și a coborât atât de puternic în adâncurile aproape onirice ale parfumului acestuia, încât, în unele acuarele despre Grădină, te aștepți parcă să zărești, cumva, ieșind de după trunchiul de uriaș al unui stejar venerabil, silueta eterică a prințesei (și mai târziu, Reginei) Maria. Dacă nu cumva, ea chiar ESTE acolo, doar ghicită, ascunsă de vrăjmășiile nesfârșite ale vremilor.
Personajul principal rămâne însă Palatul. Văzut din toate unghiurile, cu toate detaliile și în toate anotimpurile. O observație, cred eu, interesantă. La rigoare, s-ar zice că artista îi pune acestuia, exact când trebuie și unde trebuie, strălucirea potrivită. Dar, de fapt, ea ce face? Ea surprinde sur le vif, aproape fotografic, această lumină, care parcă iese molcomă din zidurile când tremurate, când evanescente, când conturate ferm. De aceea, lucrările Anastasiei nu conțin nimic decorativ, nu sunt tablouri încremenite sau pânze de decor pentru un viitor teatru închipuit. Hieratismul lor nu vine din lumina ce se sprijină pe umerii Palatului sau pe creştetul Grădinii, ci din aura pe care o emană însăși energia acelui loc.
Tehnicile particulare, tușele și îmbibarea culorilor în hârtie este alternantă, conformă fiecărui sezon în parte pe care-l dezvăluie Grădina opulentă a Palatului. Întâlnim, așadar, albul nămeților învolburați ai iernii, apoi, verdele crud din lunile de primăvară, cu lalele, trandafiri și nalbe, de un roșu acaparant și cu vâltorile amețitoare de iasomie, soc și forsitia, ca un irepresibil dezmăț vegetal. Apoi, intrăm cu privirea în pârjolul verii, când totul se topește, iar contururile dispar în spatele flăcărilor. După care, la apropierea toamnei, răsare ruginiul, strecurat insesizabil, în tonuri palide, apoi, tot mai puternic, mai material, până când ne trezim în ochiul turbionar de incandescență al furtunii de roșu-carmin – nuanța aceea care, odată întâlnită, mai întâi întristează, apoi violentează privirea, calcinând parcă și sufletul. Pentru ca, la finele toamnei și în pragul iernii, să întâlnim copacii triști și golași, cu crengile pustii, clănțănind de frig ori îmbrumați de spuma subțire și transparentă a răcelii polare. Este ajunul iernii, când doar de verdele zadei, răsărită ici-colo, se mai agață speranța regenerării și a uitării.
Când și când, Anastasia mai pătrunde și în Palat, de unde trimite vederi spectaculoase, dezvăluindu-ne scările maiestuoase, culoarele reci, de piatră, coloanele patinate de vreme sau arcadele involte, cu cizeluri arhetipale specifice stilului românesc. Ele sunt elementele de decor spectaculoase, ce ne semnalizează transferul într-o altă dimensiune a timpului, în conformitate cu posibilitățile de melancolizare ale fiecăruia. Căci, vorba unui francez cu stenahoria-n sânge: La mélancolie c’est l’Homme!
Sigur, n-o putem reboteza pe Anastasia. Dar aquarelia din titlul nostru înseamnă doar o parte din florilegiul artei ei, care izvorăște atât din bucuria ce îndrăznește și delectează, cât și din sensibilitatea unei priviri pătimașe, care vrăjește.