Pe drept cuvânt s-a amintit în acest an al centenarului că jertfele de sânge pentru întregirea neamului nu se limitează la ostaşii căzuţi după 1916, când a intrat în război Regatul României. Începând din 1914 şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale continentului mulţi tineri români înrolaţi cu forţa de imperiile care abia după sfârşitul războiului aveau să se prăbuşească.
O mărturie impresionantă care îi pomeneşte pe aceşti tineri ne-a lăsat scriitorul spaniol Ramón Pérez de Ayala (considerat un Huxley iberic), care a fost invitat de guvernul de la Roma să viziteze frontul italian în toamna lui 1916, în calitate de corespondent de război pentru vestitul cotidian argentinian La Nación.
Ajuns într-un lagăr de prizonieri, identifică, într-un amestec pestriţ de etnii, un grup de români din Transilvania, pe care-i distinge îndată după fizionomie: frunte lată, trăsături latine.
„Sunt – notează Ayala – ultimele resurse militare ale unui imperiu care s-a constituit şi s-a menţinut în mod artificial, fără o unitate organică”. Această apreciere dovedeşte un adevăr împărtăşit de mulţi şi care plutea în aer în acel moment (1916), aşadar înainte de încetarea conflagraţiei. Aprecierea scriitorului spaniol exprima răspicat un comandament istoric de înaltă moralitate justiţiară: dreptul comunităţilor etnice asuprite de a trăi în limitele unor graniţe naţionale la care aspirau de veacuri.
Principiul acesta, susţinut energic şi impus atunci de preşedintele Wilson, nu era prin urmare expresia unei voinţe arbitrare a învingătorilor, ci constituia însăşi necesitatea imperioasă a conştiinţei istorice din acel moment hotărâtor al purificării şi al lepădării de nedreptăţile unui trecut flagrant anacronic, prin stabilirea unor noi raporturi, echitabile şi fireşti, între naţiunile Europei.
Paginile lui Pérez de Ayala sunt scrise – după propria lui declaraţie – în memoria celor care şi-au jertfit generos viaţa „pentru izbăvirea ţinuturilor fraterne” (cazul Italiei, dar şi al României) şi mai presus de orice – lucru ce se cuvine subliniat în mod deosebit – „pentru libertatea civilă a lumii”.
Fragmentul pe care îl oferim aici în traducere, desprins din partea finală a volumului, a primit un titlu care ne priveşte în modul cel mai direct şi emoţionant cu putinţă.
În sfârşit, se cuvine să mai spunem că paginile jurnalului de pe frontul italian ale lui Pérez de Ayala prezintă interesul viu şi mereu actual suscitat de mărturia oricărui mare scriitor, a cărui conştiinţă nobilă, oricât şi-a dorit el să se menţină „în limitele unui clasicism sever”, a fost profund răscolită de grozăviile războiului, ale Marelui Război.