***
Pereții filmează momentul ochiul nocturn dilată detaliile
clipele rulează cu încetinitorul tu încă rătăcești pe străzi
necunoscute ale orașului nu mai găsești drumul spre casă
ți-auzi doar pașii mustind de versuri hipnotice te lași condus
orbește de poemele tale nescrise vreodată până când dimineața
te va afla: fie la capătul ceresc al unei stradèle ce tocmai dispare
înghițită în vâltoarea unui răsărit incendiar fie (dacă vrei să prinzi
tonul, tactul, adică să atingi gradul zero al scriiturii) te vei trezi
între pereții calmi ai bucătăriei izbiți aproape tandru de razele
dimineții când tocmai îți pregătești minuțios ceaiul având grijă
să nu lipsească din amestecul de plante menta sunătoarea teiul
și cimbrișorul.
***
Ai început să îndrăgești lumina înserării ‒
seamănă tot mai mult cu lumina sângerie a răsăritului,
dar parcă e mai blândă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare.
Poate e doar o întoarcere la ceas târziu, când pașii tăi rătăciți,
cândva, în pădure, abia de mai zăresc alburiul cărării și urmele
ți se încâlcesc în memorie, și foșnete moi, din stânga, din dreapta,
ba te amuză, cu pâlpâitul lor molcom, ca dintr-o buclucașă, înviată,
poveste, ba îți răscolesc amintiri, ascunse sub frunze, ca măruntele
vietăți din desișuri, unde pătrunde rarisim câte-o rază fragilă, subțire,
ba te înfășoară în mici spaime blajine întoarse din copilăria cețoasă,
tot mai rămasă în urmă. Uneori pare că o recunoști: lumina de-atunci…
Bate ușor cu degetul, abia atinge, cu chipul străveziu, fereastra aceea
din basm, prin care, aburind-o, priveai, așteptându-i, cu sufletul la gură,
pe cei șapte pitici, să vină mai grabnic, s-o învie pe Albă ca Zăpada,
acolo, în căsuța din pădure, întinsă pe masă, și mărul otrăvit să-i sară,
în fine, din gură …
***
Poate m-am ascuns într-un pendul imperial
cu mecanismul oprit poate mizez
pe aceeaşi credinţă utopică vag deghizată
sub un surâs stângaci de Mona Lisă uitată
în unghere absconse unde joacă lumini medievale
printre vestigii şi vitralii ce încă tac crepusculare
Poate mizez şi acum pe ruleta rusească
pe clipa subţire ca aţa ce desparte respirarea de aici
de ploaia albă luminând pădurile pe lumea cealaltă
E oricum tardiv să fac colţul tocmai acum
așa ca odinioară poetul imberb cu moţul lui rebel
ce-i cădea mereu obraznic pe frunte părând să-i dea alura
unui aventurier amator gata să se înalţe –
unii au spus: ,,cu deltaplanul” alţii pur şi simplu:
,,la cer”…
Ciné-verité (I)
Sunt câteva gâtlejuri flămânde în orașul acesta. Atârnă de aer,
se închid, se deschid, se cască spasmodic. Mușchi faciali întinși, solicitați, încordați la maximum. Apoi, dintr-odată, ca într-un vis acvatic, imagini spectrale
de pești plutind otrăviți. Se uită la Dumnezeu cu gurile moarte, cu burțile albe, strălucitoare. Duhori irespirabile. Brusc se promite, prin porta-voce, tocmai
din nori, de la etajul 30, recolta secolului. Acum, picură, ici-colo, firimituri
de la masa bogaților. Totul se parafează, se filmează sub cerul înstelat, cu legea morală în noi. Cresc vertiginos depunerile de spermă, de ovule, de lacrimi congelate într-o bază globală de date, de informații. Alții depozitează amintiri
în alb-negru, în sepia, color, documente de famile (ne)desecretizate.
Din ghiveciul cu flori, de pe pervaz, mai zbârnâie ludic, aproape muzical, aproape arhaic, microfonul uitat la Casa Universitarilor, din 1984, de chiar securistul localului. În Piața Operei se strigă REZIST, se dărâmă guvernul, se lapidează ciuma roșie. Președintele trebuie să numească judecătorii! Nu vrem catedrală!
Vrem o țară ca afară! De-mi-sia! De-mi-sia! Cer vehement protestatarii.
La televizor, un terorist intră cu autobuzul în mulțimea pașnică, ieșită
la promenadă. Marele bulevard metropolitan e numai carne și sânge. 14 morți, zeci de răniți. Din buncăre inexpugnabile, liderii lumii condamnă crima, îndeamnă
la solidaritate, exprimă sincere condoleanțe. Crainica zâmbește tâmp, atemporal: vă avertizăm, urmează imagini care vă pot afecta emoțional. Între timp, pe meleag mioritic, tocmai am vrut să mă întorc la mama natură, așa cum ne tot cheamă înțelept, utopic și el, J. J. Rousseau, arhaicul, din feericul secol al luminilor.
Am dat să intru în pădurea de mai an. Ia-o de unde nu-i. De unde nu mai era.
Un cioban, de-al locului, pripășit lângă un câine mai mult mort decât viu,
m-a dumirit: Stați liniștit – mi-a zis – e pe mâini bune, au luat-o austriecii.
Atunci, nu știu de ce, m-a pălit un fel de memorie involuntară, ceva din istoria noastră milenară, ceva cu jugul de fier al turcului schimbat cu jugul de lemn
al împăratului de la Viena. Sau invers, nu mai țin minte detalii. Apoi, mioriticul
s-a proptit cu bărbia în boata lui fioroasă și a mormăit, aproape fălos, sub ochii dulăului numai oase și piele: N-avem ce face, domle, nu vezi mata ce-am ajuns:
o țară pe ducă! Am încercat o replică palidă, murmurând: Vai, dar cine a murit, totuși cântând: ,,The show must go on?” Și-am luat-o la goană înapoi,
spre luminile marelui oraș, arzândîn depărtare, firește.
Bine-ai revenit, maestre …
(Ciné-verité II)
Aștept de minute bune tramvaiul 4.
În stație: hărmălaie, vacarm, figuri cenușii,
căldură mare, prăfăraie.
Brusc îl văd pe poetul Mircea Ivănescu,
pe Me I, (dacă așa vi-l amintiți mai bine…).
Mă apropii, sunt gata-gata să-l iau în brațe,
să-l întreb cum-când a sosit la Timișoara,
să-i strig bine-ai revenit maestre, să-l invit
la birtul zorile din piața unirii, să ne delectăm
cu minunate coniace ordinare, să scriem direct
pe fața de masă (jegoasă) poeme despre fata
care tocmai plutește pe stradă, despre pletele ei fluturând
jucăușe în soare, aici, atât de aproape (puțin dincolo
de fereastra stropșită). Să-l aud apoi zâmbind misterios:
câtă tristețe! Și să tăcem ascultând (în memorie) Missa
Solemnis. Să ne vedem mai departe de alte și alte
minunate coniace ordinare.
M-am oprit la un pas. De sub ochelarii cu dioptrii
nenumărate, de sub fruntea boltită, de sub părul
vălurit-grisonant, mă țintuia, cu vădită suspiciune,
un omuleț gri, cenușiu. Probabil, (mi-am zis), vreun funcționar
de bancă falită, de curând azvârlit la pensie.
Apoi un scârțâit jalnic. Tocmai oprește tramvaiul 4.
Urc. Bătrânelul a rămas în stație. Cobor la prima, în piața 700.
Câțiva indivizi răpănoși stau la coadă în fața langoșeriei.
2-3 porumbei ciugulesc, printre adidașii sparți, firimituri
invizibile. Vacarm, înjurături, râgâieli. Nu se mai aude
nimica. Vizavi de spitalul militar, un bișnițar târâie o coroană,
o aruncă în portbagaj. Cumpăr și eu un buchețel
de lăcrămioare. Zău, florile mele, de sezon, favorite.
***
Te întorci la vraiștea romantică din tine
la tandrele și la micile zgomote casnice
te strecori printre amănuntele disperării
încerci să le fentezi să le arunci peste bord
uzezi de stratageme naive: citești și recitești
psalmii lui David asculți celebrul concert
pentru vioară al lui Ceaikovski privești
de pe terasă porumbeii veșnici cum ciugulesc
printre mașinile din parcare semințe arhaice
te lupți să prinzi în două-trei cuvinte
versul mișto de tot pe care nu l-ai scris
niciodată
Un lan
În oglinzi îţi zăreşti pe retină fiorul absurd
între coperţi se tolăneşte o voluptate moartă
o ploaie fără speranţe cade în oraş
acest cer spală veşnic rana memoriei
acest aer ca o salcie planetară te duce
te târăşte cu el mai departe
Totul e scris dinainte cuvântul devine şi el
o dâră de carne o dâră de sânge
Un poet important se strecoară-n mulţime
o geantă-diplomat se deschide ticsită
de poeme caşcaval şi salam
Prin ferestre înalte se revarsă
corul pribegilor din Tannhäuser
Ai vrea să te laşi pradă unei nebunii
dar sfârşeşti reflexiv şi nostalgic
Într-o sală mută şi rece un căscat
de femeie superbă acoperă
un lan veşnic de floarea soarelui
încălzind (pe moment) acel colţ
de perete
***
Poetul periferiei în costumul lui de lord scăpătat
făcea popasuri nocturne la restaurantul Lloyd – pe Corso –
comanda Murfatlar Pinot Noir și aprindea țigări lungi
Dunhill veritabil din care trăgea cu sete expertă
și privea învăluit în fum dansatoarele brune și blonde
făcând piruete pe ring în ritmul orchestrei lovindu-și
cu brațele goale când șoldurile albe când fundurile vesele
strălucitoare ca niște luni pline. În zori poetul periferiei
se strecura cu chipul mov cu pașii tăcuți în piața istorică
a orașului. Clopotele Catedralei tocmai băteau în aerul viu
al dimineții anunțau neverosimil de limpede slujba utreniei
și porumbei nenumărați coborau de pe turle i se-așezau pe umeri
îi gângureau pe creștet și peștii de bronz începeau să depene
cu gurile lor căscate până la cer povești incredibile
despre sângele ce va șiroi în rigole și va spăla păcate
de moarte și va boteza chiar piața istorică a orașului.
Da Da
Aud veioza. scriu rugăciunea.
de mâine zi începe totul.
de jos din mașini se-aude rap.
am stins becul. Dumnezeu privește
de-aproape. tot mai de-aproape.
trecutul se lăfăie în ochiul străin.
dincolo de zid cineva răsfoiește
sub ciorchinii negri-tăcuți.
câteva pagini ușoare zboară.
din uitare în uitare. și aerul
tremură. scrâșnește. fulgeră
abia perceptibil.
***
Tăcerea cu urechile ei de căpcăun
turnul de apă ca un joben uriaș
încremenind cerul
trenul de seară vagi luminițe gata
de pradă sinele meu incurabil
mă biciuie gândul o turmă de ochi
ascultă cum tună și fulgeră
capul profetului rostogolit
în pustie
***
Adulmeci fărâme semne tăcute
înnegrind albul vicios al ecranului
al hârtiei
cuvinte ce-ți virusează ochii amintirile
totul țâșnește ca o lumină absconsă
vârtejuri virtuale departe în urmă
aici și acum
bătaia încețoșată a pendulului
tatuând minuscul tăcerea
te află chircit într-un colț mistic
al camerei
Ultimul răspuns
In memoriam Gheorghe Mocuța
Bâjbâiam prin bezna casei frate de cruce cu insomnia
Afară țipa sinistru o sirenă pierzându-și haloul sonor
undeva în partea cealaltă a cartierului. M-am uitat pe geam
dar n-am reușit să disting nimic altceva decât un întuneric
prelung fusiform ce-ar fi putut ține loc de șosea și o ghirlandă
cu beculețe multicolore ce se-aprindeau și se stingeau feeric
(în așteptarea Crăciunului) pe zidul blocului de vizavi.
Tocmai atunci (pe pat de spital) un prieten poet
și-a dat tinereasca suflare. Cu o zi (sau două) înainte
răspunsese unui reporter onest (însetat de știrile de la ora 5)
la ultima întrebare: am înțeleles la ce faceți aluzie.
Da, sunt bolnav, mă tratez. Și scriu în continuare.