Amicii sunt spre sfârşitul liceului şi fac unele lucruri neaşteptate, unul scrie şi publică versuri de categorie muscă, altul gustă din zvonurile libertăţii şi din trepidaţiile sângelui, iar cel mai implicat în datorie, Tase, are nişte contacte mai aspre cu denivelările terestre. Încă o cotitură de proporţie, din două direcţii, internă şi externă, realităţi înviorate cu diverse mici naraţiuni.
Mi s-a întâmplat o surpriză. Nu ştiu dacă dintr-un impuls genetic sau dintr-un acces de trufie, ca să văd şi să arăt că pot şi eu să fac aşa-ceva, m-am înscris la concursul de literatură organizat de forul cultural judeţean. A fost mai mult o încercare cu tupeu, mai bine-zis un joc. După un timp oarecare, domnul profesor de română Laurenţiu Bourceanu îmi arată ziarul local cu rezultatele concursului, eu locul al treilea la poezie, dumnealui prima menţiune la proză. S-a adeverit zicala că încercarea moarte n-are.
– Hai că eşti valoros, îmi spune dom’ profesor. Nu ştiam că scrii versuri.
Adevărul e că rimez în joacă, ba pentru caricaturile colegului Rusu pe care le publică în ziarul local, el e cu adevărat un talent, ba versific în felul lui Alecsandri, Coşbuc şi Topârceanu, fabule şi chiar m-am apucat de o legendă despre o fată pierdută şi crescută de ţigani nomazi. Aveam de gând să fac o poveste versuită, dar am renunţat pe la un sfert de drum.
La concurs, s-au cerut poezii, proză şi teatru. Eu am fost concurentul cu vârsta cea mai mică, aşa m-a informat domnul profesor. Am recurs şi la o manevră care putea să mă coste, dar se vede treaba că mă va fi ajutat. În plicul mare am pus un plic cu textele pentru concurs [Ţara mea, Muncitori şi ţărani, Orizont, Fluviul (Dunărea), Firicel de grâu] şi, aici e chichiţa, am introdus şi un plic cu trei traduceri (Le semeur – Semănătorul de Victor Hugo, Parus – Navigaţie de Mihail Lermontov, Liberté de Paul Eluard). Mândru nevoie mare, am cumpărat mai multe exemplare din ziar şi toată clasa a aflat de minunăţie. În ziar, s-au publicat rezultatele şi câte o poezie a câştigătorilor. Proza e anunţată că se va publica în Pagini literare, care apare o dată sau de două ori pe an. Din setul meu, ziarul a prins Firicel de grâu:
„E noapte cu lună şi stele,
Pământul ca o scoarţă tresare.
Departe pe câmpul de humă
Mai cade câte-un fir de ninsoare.
Vântul de răsărit cutezând
Răscoleşte floarea din vise
Şi-nfiorează natura însorită
În culori tot mai vii şi deschise.
Firicelul de grâu se strecoară
Prin pământul reavăn spre cer
Parcă vrând să spună luminii
Că-i un verde şi nou giuvaier.
Firicelul de grâu subţirel
A strâns toată viaţa în el”
Am plutit o vreme în extaz, dar lirice nu mai scriu, cred că vocaţia mea e naraţiunea. Îi spun domnului profesor Bourceanu, zâmbeşte, vrei să mă concurezi, eu sunt cu mai mulţi paşi înainte, dar cum eşti iute de picior, mă vei ajunge şi întrece, aşa e bine şi aşa doresc. A doua zi mi-a dat o carte a sa, apărută recent: În drum spre Recea.
Autorul e tânăr, să tot aibă treizeci de ani, nu ştim dacă e însurat şi elevele îl privesc galeş şi gândesc frumos. Mai curând ar scrie versuri, că e cam visător, blând, impresionabil. Premiul meu a constat într-o mapă, un stilou şi două cărţi ruseşti. Cu prietenul Oprişan am bântuit depozitul cu cărţi şi după insistente căciuleli, am obţinut nişte volume care erau rezervate pentru donări, Puşkin, Maxim Gorki, Saltîkov-Scedrin.
Aşa am devenit noi foarte prietenoşi cu cartea. Nu exagerez, dar, spunea şi Miron Costin, nu există mai mare satisfacţie decât cititul cărţilor. Asta nu înseamnă că lipsesc de la vreun meci de fotbal în curtea Internatului.
De când au murit Hortensia Papadat-Bengescu, după grele suferinţe, izolată şi cu adevărat în sărăcie lucie, de când s-au stins şi Constantin Brâncuşi, Nicolae Labiş, Camil Petrescu, George Bacovia, de când cu „lotul Ivasiuc”, „lotul Noica-Pillat” şi cu arestarea altor intelectuali de rasă, am devenit mai simţitori la soarta oamenilor, ne-am maturizat, pur şi simplu. Am trecut gardul cu gândul şi la întâmplări mai complicate.
Oprişan le ştie mai bine, cum reuşeşte oare, mi le comunică în şoaptă şi mie, că, oho, Hrusciov denunţă cultul personalităţii lui Stalin, că în Ungaria s-a pornit o revoluţie şi că URSS în frunte cu acelaşi Hrusciov o invadează şi pune capăt mişcării de libertate cu vocea tancurilor şi tunurilor. Şi astfel se păstrează prietenia lagărului socialist. În timpul acesta Ion Popescu Gopo e premiat la Cannes, Palme D’Or, pentru Scurtă istorie, are loc premiera filmului Moara cu noroc, al lui Victor Iliu.
Apropo, Angela a devenit cinefilă, mă solicită la filmele recomandate de mine, mergem şi la câte un spectacol de teatru, cel mai recent Tragedia optimistă de Vsevolod Vişnevski. Domnişoarei nu-i spun decât lucruri plăcute, nu mă pot abţine să nu mă laud, încercând o mină oarecum detaşată, cu debutul şi premiul meu literar. Nu pare prea impresionată, cum mă aşteptam eu, simulează surpriza. Îi explic de ce Mache n-a putut să-i scrie, ea se încruntă şi se vede că tot îl îndrăgeşte, deşi oftează şi murmură:
– Hei, ochii care nu se văd se uită…
– Poate l-ai uitat tu, ceea ce eu nu cred, dar el sigur nu te-a uitat, mai ales că trăieşte într-un mediu din care lipsesc persoanele feminine, şi încă de calitatea ta, care nici nu mai există altundeva.
Se înroşeşte uşor şi ochii ei cei mai negri din lume se aprind:
– Hai, Nasty, să bem o cafeluţă amară.
*
Încă un lucru neaşteptat se petrece. O scrisoare de la Mache îmi aduce cele mai noi informaţii despre el şi Tase.
„Mult preafericite Domn,
Aşa-i că ai rămas bouche bée? Da, putem să scriem mai liber, cu multă prudenţă, totuşi, la ce şi cum spunem. Eu o să fiu atent, dar tot nu expediez prin cutia poştală de la liceu. Şi nu trimit adresa cui o fi. În vacanţe, ţi-am destăinuit multe lucruri care nu prejudiciază cu nimic aura şcolii. De când ne-am mutat de la „Cetăţuia” din Iaşi, la Câmpulung Moldovenesc, ni s-a mai limpezit starea. E drept că am ajuns în an terminal şi avem un program specific, ba cu zilele de sâmbătă destinate schiului, cum ţi-am mai spus, ba cu diverse libertăţi, ai să vezi. În spatele careului de clădiri ale liceului, se deschide un defileu spre Pietrele Doamnei. Simt gustul libertăţii. O pârtie minunată pentru schiat. În şir indian, străbatem o bună parte din defileu. Şapte ore de schi. Mai toţi ne descurcăm bine, chiar şi Tase, care, de obicei, are dificultăţi în sportul acesta. Urcăm câteva ore, ca întoarcerea să fie cât se poate de vijelioasă. Unii ne răzleţim. Bietul padre se abate de la cursul firesc al pârtiei şi trebuie recuperat cu multă atenţie. Dragule, i-am zis, ai mai multă grijă la echilibru şi mai fereşte-te de lovituri, că, să ţi-o spun şi pe asta, Nasty, de câteva ori s-a ales ba cu o vânătaie, ba cu un cucui, ba cu o julitură urâtă, ba cu buza de jos strivită, care i-a provocat greutăţi la vorbire şi la mâncare. Expunerile despre ateism au fost date pe mâna altcuiva.
Şi duminicile schiem. Liberi. Într-una dintre aceste duminici libere, cea mai recentă, am avut un accident. Mi-am luxat un picior. Dar, se zice că un ghinion aduce după el norocul. M-a ajutat să-mi scot schiurile şi să mă ridic de jos o femeie tânără, m-a scos de pe pârtie şi, şontâc-şontâc, ne-am apropiat de un stog de fân. Astfel de stoguri sunt de-o parte şi de alta a pârtiei. „Aici este locul unde îmi ascund eu schiurile şi alte lucruri a spus femeia şi a dat de-o parte un fel de portiţă, tot din fân. Am intrat înăuntru. Prin lumina strecurată de afară, am zărit întinsă pe jos o blană uriaşă în care m-am afundat. Mirosea a fân şi a mere de pădure, coapte. Parcă simţindu-mi nedumeririle, a scos dintr-un coşuleţ de nuiele o sticlă cu gâtul negru. A desfundat-o şi a băut din ea. Bea şi tu, m-a îndemnat ea, o să te simţi mai bine. Am băut dintr-o licoare ce-mi mângâia cerul gurii cu limbile unui foc blând şi mirosea, de-mi tăia respiraţia, a pere pădureţe, date în copt. Şi-am mai băut. Făceam cunoştinţă cu ceva nou pentru mine, cu ceva neştiut până atunci şi dorit de mine.
Târziu, spre asfinţit, am reuşit să mă strecor printre clădirile impozante ale şcolii, să străbat platoul fără vreo piedică, să trec pe lângă plantonul care moţăia, să intru în dormitor şi nimeni să nu mă observe. Nu mai aveam piciorul luxat şi probabil devenisem invizibil. Mama mi-a tot spus: băiete, iar ai luat-o razna. Cred că am luat-o şi acum. A venit la noi în garnizoană să ne cânte şi să ne încânte Lucreţia Ciobanu. O frumuseţe rară. O voce superbă, Laureată a Festivalului Mondial al Tineretului. Imaginează-ţi ce-i în inima adolescenţilor cazoni. Într-a mea e jar. Am căzut pradă imaginii ei idilice şi m-a teleportat într-o lume pe care mi-o doresc
Mi s-a întâmplat şi ceva mai neplăcut în pornirea mea spre slobozenie, dar pentru că e o chestie care ţine de ordinea interioară, ţi-o voi povesti oral.
Sluga domniei tale,
Mache”.
*
Ultima vacanţă înainte de încheierea liceului. Mache, năzdrăvanul fomist erotic, s-a dus acasă la el, dar mă ameninţă cu o vizită de două zile. Îl aştept nerăbdător. S-a împrietenit şi cu familia mea încă de la vizita trecută, mai ales cu fratele meu, Alexandru, pe care îl consideră un geniu al umorului. Tase, nici vorbă, e la Vudeşti, vrea să guste din singurătate, să mai facă nişte fişe, ordine nu ştim unde îl împinge programul care i-a intrat în sânge. Dezordinea, murdăria, zice el, oglindesc sălbăticirea sufletului. Şi, în special, vrea să participe la adunarea ostaşilor Domnului, să se cureţe de ateism. La biserică nu merge, e oarecare discordie între pocăiţi şi preoţime.
La noi, s-au mutat bunicul Mihai şi vărul Lică. Unchiul Ene, tâmplarul, e supraîncărcat cu treburile, mătuşa Niculina se află încă „la muncă” de reeducare prin zona „drumului fără pulbere”. Se aude că încă e bine acolo, faţă de închisorile încărcate cu duşmani ai poporului. Tata, veterinar de ocazie, îl are acum bun tovarăş de comentarii pe bunicul, ţărănistul de odinioară, deşi e cu sănătatea şubredă, fără putinţă de mişcare prin curte. O întâlnire duminicală, discretă, la care ia parte şi nenea Ene, bun cunoscător al evenimentelor. Discută liber, pe şoptite, tot felul de întâmplări, nu se feresc de mine, ba mă integrează în şezătoare.
– Ion e de-al nos-tru, bă-băiat ma-mare şi cu… cu car-te, mă flatariseşte bunicul, gângăvind destul de vizibil.
Ca dovadă că mă primesc cu încredere în şuetă, nenea Ene mă provoacă:
– Chiar te rog să ne lămureşti şi pe noi, că nu-i deloc clar cum vine treaba cu Dictatura proletariatului. Noi, care nu prea învăţăm la liceu socialism, ştim că dictatura înseamnă ceva rău.
M-a pus în încurcătură, dar am ceva habar:
– Dacă ne luăm după dicţionare, cuvântul are două înţelesuri mari, negativ şi pozitiv. Proletariatul a preluat sensul pozitiv: dominaţia poporului pentru popor. Diferit de dictatura burgheză, bazată pe exploatare, dictatura proletariatului se bazează pe conducerea de către popor, prin intermediul unor consilii ale cetăţenilor…
– Gogoşi, mă întrerupe tata cu blândeţe. Nu mai e nici o primejdie să recunoaştem asta, gogoşeria. Noi suntem oameni ai muncii, cu situaţie materială foarte sănătoasă, aşa cum ne doreşte regimul muncitorilor şi ţăranilor. La colectiv am trecut pământul şi vitele, după ce tovarăşul Dej a ordonat ascuţirea luptei pentru încheierea colectivizării şi după ce s-a atras atenţia că băieţii noştri nu mai pot continua şcoala dacă nu iscălim cererea de a trăi bine. Întrebarea e cine să facă zile-muncă, eu am „treburile” mele mai puţin agricole, iar Maria (mama), obişnuită cu maşina ei de cusut, pe care am vândut-o nu demult, ea nu-i suficient de viguroasă, e cu problemele gospodăreşti până peste cap. Credeam că lucrurile s-au liniştit dacă noi ne-am înscris pe drumul belşugului. Dar, chiar aici, la noi în comună, izbucni de curând o nouă zurbală, „instigatorii” Ştefan Mihalache şi Andrei Niţă au căpătat câte şapte ani de popreală.
– Aţi auzit că la Cudalbi, se bagă unchiul Ene, s-au răscolit împotriva măsurilor pentru comasări. Au cerut preşedintelui Sfatului Popular să li se dea înapoi cererile de înscriere. Preşedintele i-a respins şi, când se pregătea să închidă sediul, l-au luat la bătaie. Bineînţeles că au urmat arestări, anchetă, proces şi condamnări rapide, i-auziţi cât, până la 25 de ani „închisoare corecţională”! Niculina a scăpat uşor cu Canalul. La Pisica, ţăranii au sechestrat un activist şi au devastat sediul G.A.C., reuşind să-şi retragă cererile. Trei dintre ei au fost condamnaţi la câte opt ani de închisoare. Şi la Isaccea, Hănguleşti, Luncaviţa, Vânători, Găgeşti, Mihail Kogălniceanu şi alte multe locuri din ţară…
Deşi bunicul dă semne de oboseală, dezbaterea continuă, pe ton mai însufleţit.
Minunea minunilor: retragerea trupelor sovietice eliberatoare. Ce le-a venit oare prietenilor să plece? Cică la o vânătoare de urşi, stropită din belşug cu băutură, Dej l-ar fi convins pe năstruşnicul Hruşciov că e în interesul prieteniei româno-sovietice ca militarii Armatei Roşii să se ducă acasă. Poveste vânătorească, crede tata, hotărârea a venit din interese politice, pentru reluarea destinderii de când cu sancţionarea dură a Ungariei şi alte dandanale democratice. Şi totuşi, nu-i chiar aşa, nici cei de foarte sus nu-şi prea dau seama care-i motivul adevărat al acestei dureroase retrageri.
Pe la prânz, cocoţat într-un camion, vine drăgălaşul de Mache, campionul povestirilor. Îi fac cunoştinţă cu bunicul care se minunează, o, mi-militar, să tră-iţi, şi abia reuşesc să-l astâmpăr, că-i pornit să relateze ceva cu oştirea din Primul Război Mondial, dar n-are suflu, aşa că se potoleşte repede. După o masă copioasă (rimă involuntară) şi scurte vizite la vărul Ilie şi la Marin al mamei Safta, trecem şi la poveşti, eu mai puţin, despre succesul meu la concurs, despre scene de la şcoală, despre Angela. Ei,Angi! Angi cea cu ochii mai negri decât abanosul.
– De aici, Nasty, trec pe la Iveşti şi-i fac o vizită… Nu cumva eşti gelos?
– Cam sunt, dar m-am învăţat. Din clasa a cincea m-a prins flama şi s-a mai liniştit acum. Suntem buni prieteni, cine ştie ce se va întâmpla în timp. Cred că, dacă te vede, şi încă la ea acasă, ai câştigat lozul cel mare.
Liubovnicul surâde şi tremolează. Pentru bună dispunere, trece la subiectul preferat, să-i ascult poveştile cele mai noi.
Rămăsesem dator cu pornirea mea spre slobozenie. Scuze, nu există ceva mai de preţ decât libertatea. Când spun libertate, spun viaţă. Mă înfioram când pronunţam cuvântul acesta. Ce ne-a trecut prin minte, mie şi la încă patru colegi? Să gustăm din măreţia Pietrelor Doamnei, despre care auzisem multe lucruri fascinante. Circulă şi o legendă şi ce este mai captivant decât lumea legendei unită cu palpabila realitate? Şi să te afli în miezul ei fără permisiune! Legenda spune că Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, a fost ascunsă împreună cu fiica lor (în altă versiune, fiul lor, Ştefăniţă) şi cu averea într-o peşteră, în locurile aceste din munţii Rarău. Au năvălit turcii (altă variantă, tătarii) şi Doamna şi fiică-sa au început să se roage pentru a fi salvate. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic în apropiere. În clipa aceea, stânci mari s-au prăbuşit peste locul unde era ascunsă averea şi i-a îngropat pe atacatori. În acest fel Doamna Elena şi fiica sa au scăpat de năvălitori, doar cu preţul averii care se află în măruntaiele stâncoase. Din realitate, am aflat că Pietrele Doamne sunt înalte de 70 de metri şi situate la altitudinea de peste 1.050 de metri. În aceeaşi lume fantastic-reală, se află un alt masiv, Piatra Zimbrului, lung de 600 de metri şi înalt de 100 de metri. E şi o Peşteră a Liliecilor. De la cazarma noastră, se ajunge, prin Moara Dracului, în Vârful Rarău. Am pornit cu inima plină şi gândul nebun să ajungem la Pietrele Doamnei…
Mache a făcut o pauză să-mi vadă reacţia şi să provoace efectul de amânare. L-a găsit setea şi a băut o cană mare cu apă, ca să mai lungească suspansul Apoi, şi-a dres glasul şi a continuat, cam teatral, cu o mină întristată:
Ne-am strecurat prin spatele şcolii şi am pornit pe poteca de picior, lăturalnică. Trăgeam aer proaspăt în piept şi făceam mişcări relaxante. Gustam ahtiaţi din starea de libertate. „Staţi!”. Doi soldaţi înarmaţi au comandat întoarcerea în grup compact. De la înălţimea la care ne aflam, am văzut că toţi elevii erau adunaţi în careu. Ne-a întâmpinat însuşi generalul cu cuvintele lui obişnuite: „Ce este cu cohorta asta de dezertori?!” O săptămână de carceră, în loc de mireasma libertăţii.
Mache e cam slăbit, dar a crescut binişor. Îl duc la amicul Ion Costea, el e la Liceul Militar din Breaza. Are două surori, cam trecute, de măritat şi au şi pretendenţi. Pe mine, ele mă ştiu „mic”, dar când îl văd pe miles gloriosus, se arată foarte impresionate. Eu le rog să o aducă şi pe vecina lor, Olga, după care mi s-au aprins mie călcâiele. E mai mică decât mine cu un an şi a făcut o şcoală tehnică de textile. Eu ard, dar ea, nu credeam să ajung în starea asta, se pârpăleşte după un „contabil” foarte tânăr, arătos, dar care e cam scund. După trei încercări, vine Olga, cu părul ei foarte castaniu, uşor ondulat şi cu ochii ei de căprioară şi cu buzele ei cum n-am mai văzut, cochetă, aşa o fi ori mi se pare mie. Comparativ cu Angi, ochii Olgăi sunt, ca şi părul, castanii. Care mai de care mai frumoasă, deosebirea e că Angi e mai mlădie, mai stilată, Olga e puţin cam rusticană. Eu am vrut doar s-o vadă Mache pe Olga şi să-i destăinui slăbiciunea mea, iar ei au început să se controleze din priviri. Noroc de militarul elev Ion, care îl tot incită la subiecte ostăşeşti. Olga ne invită pe mine şi pe soldatul musafir să facem o plimbare pe dealul de la răsărit până la Plantaţie şi la grădina de zarzavaturi a CAP-ului, unde Mircea, fratele ei, e mare şef. În vale, e islazul şi iazul. Stăm întinşi pe un pled la umbra unu zarzăr uriaş…
*
Pyrgopolynice al nostru mi-a mai spus câteva poveşti de pe la el, eu aleg una care are şi o notă bufă.
Seară de seară tata ascultă la Telefunchenul său, cu urechea lipită de difuzorul plin de pocnituri şi ţiuituri, ca să se dumirească asupra zilei când vor veni americanii, informaţie pe care apoi o transmite, în condiţii de maximă precauţie, cercului de „intimi”, spre comentarii.
Părerile sunt împărţite. Că va veni şi ziua sosirii americanilor, asta nu se discută, întrebarea e cu ce mijloace se deplasează ei până aici. Un fost proprietar al unor arteluri de pescuit pe Dunărea veche, era de părere că vor veni folosind calea apei. Adică vor traversa oceanele, apoi Marea Neagră, de unde vor intra în Dunăre, pe la Sulina şi tot aşa, până în dreptul Măcinului, după care, dacă apele sunt crescute, o iau prin balta Ilenelor, iar, pe la Curu-Urligii, direct în gura Coticerului, care i-ar aduce cale de câţiva paşi în Japşa Lăcătarului, exact în marginea satului, unde şi-ar putea priponi crucişătoarele, vedetele rapide şi celelalte vase de război, de stâlpii vechiului artel, de la râpa lui moş Borcan.
Singurul care se opune acestei variante şi propune o alta este nea Enache Caramarin. El susţine venirea americanilor pe calea aerului şi are argumentul său de neînvins, în faţa căruia, până şi tata, care e un om citit şi mult mai informat cu intenţiile Americii, înclina să-i dea dreptate. „Păi n-am văzut eu cu ochii mei cum o formaţiune de bombardiere grele, tip Lancaster, în câteva ore a făcut harcea-parcea un întreg cartier din Budapesta?! Şi-apoi, nu vedeţi ce secetă este? Cum să vină cu vapoarele când Lăcătarul e secat şi-i plin de bălării uscate? Pe când cu bombardierele Lancaster e cu totul altceva”.
Un adversar îndârjit al variantei lui Enache Caramarin e moş Deacă, cel mai în vârstă din grupul de „intimi”. El susţine varianta venirii americanilor pe „firul apei”, cap terminus Japşa Lăcătarului. Aici, pretinde el, ar fi avut o sfoară de moşie, moştenită de la nu se ştie ce bunici, mari latifundiari ai smârcurilor dobrogene, acum deposedat de bolşevici. Însă, în cazul unei invazii navale americane, el, Deacă Manole, unicul proprietar legitim, ar fi de acord, desigur prin semnarea unor documente oficiale, să cedeze temporar acest spaţiu navelor de război americane. Asta, numai în cazul când comandantul suprem al operaţiunilor militare îl va contacta direct şi-l va invita la negocieri, ca parte egală. Tata şi ceilalţi îi ascultă bazaconiile şi ifosele de mare proprietar ceea ce pe mine, martor neluat în seamă la toate acestea, mă lăsa mască.
Moş Deacă are o teleguţă cu roţi de la fierul de plug, trasă de un măgar şi mână într-un galop continuu, învăluit în praful drumului, cu biciuşca făcută vârtej deasupra capului, tot întrebându-i pe cei întâlniţi în cale: „Cât este ora? Cât este ora? Cât este ora?”, fără să aştepte vreun răspuns. E un om grăbit şi întârzierea nejustificată a americanilor îl făcea să-şi piardă minţile. După spusele tatei, moş Deacă e cel mai sărac om din sat. Trăieşte într-o bojdeucă săpată într-un mal lutos al dealului Bent, doar el şi măgarul lui. Baba îi murise cu ani în urmă, fără ca el să accepte o astfel de realitate, aşa că, de câte ori are ocazia, vorbeşte despre ea ca despre o prezenţă vie. Cu toate că de foarte mult timp nu-i mai răspunde la apeluri, el continuă să o cheme: „Ieşi, căprioara mea, că avem oaspeţi de seamă la masă!”.
Campania colectivizării e pe terminate. Mai sunt câţiva îndărătnici încă ascunşi în bălţi, ca din faţa barbarilor. Între ei, şi moş Deacă, rămas la vedere, se opune, dar pe el nu-l iau în seamă activiştii colectivizării. Într-o zi, pe care ei o considerau bilanţieră, s-au adunat toate echipele la cârciuma din sat, la o masă festivă. Cârciumarul a tăiat un porc şi câţiva berbecuţi. Sfârâiau cârnaţii şi fleicile pe grătarele încinse, iar vinul rubiniu gâlgâia în cofe şi ţuica făcea cu ochii din sticle de un litru. Şi o hărmălaie de nedescris. Când a apărut moş Deacă, benchetuiala era în toi, gurile erau de neostoit, gâtlejurile secau cofele şi sticlele cu rachiu într-o clipită. Cu o bucată de pâine puteai să te îndestulezi numai din fumul gros de mititei şi de cârnaţi venit dinspre grătarele încinse. Nu se auzea nici în cer, nici pe pământ. Văzându-l gealaţii cum şedea rezemat de tocul uşii de la intrare, cocârjat de nemâncare îndelungată, înghiţind în sec cu ochii ţintiţi spre bucatele de pe masă, careva dintre meseni slobozi spre el cu gura burduşită de cârnat încă neînghiţit un fel de invitaţie la ospăţ: „Hei, latifundiarule, îndrăzneşte sau nu te înjoseşti tu să stai la masa săracilor!”. Dacă cele spuse de tovarăşul activist n-ar fi fost urmate de râsul clocotitor însoţit de zbierete, mai-mai că moşul hămesit n-ar fi aşteptat a doua invitaţie. Auzindu-i, se îmbăţoşă cât putu. Scoase din brăcinar o aşchie de stuf pe care o strecură în colţul gurii, râgâi de câteva ori în semn de prea-plin şi apoi, cu o voce calmă şi îndestulată, se adresă poterii: „Mulţam de invitaţie, tovarăşi, da-mi este cu neputinţă. Tocmai m-am ridicat de la masă şi Dumnezeu mi-e martor că-s ghiftuit…”. Ar mai fi continuat, dacă urletele infernale, o sticlă care a zburat spre el şi focuri de pistol, trase în toate direcţiile, nu i-ar fi tăiat glasul.