E suficient ca dimineața să-ți arunci pijamaua pe spătarul unui scaun, aiurea, ca să provoci un lanț al dezordinii. Starea unei camere se schimbă instantaneu. Pe dinăuntru, pitulat, firicelul de neliniște. Deschizi dulapul și nu vezi o anume pereche de pantaloni. Începi să răscolești, iar când în sfârșit îi găsești, îi scoți neglijent, trăgându-i cu nerușinare de un crac. Te-ai enervat deja, așa că lași totul pe acolo cum n-a fost. O iei spre bucătărie să-ți faci o cafea, scapi din mână ibricul, îți spui în gând „ah, se anunță una din acele zile în care nimic nu-mi iese cum trebuie”, îl ridici și îl pui pe foc. Firește, vei uita de cafea și cu toții știm cât de nemiloasă este cafeaua când se umflă și se scurge ușor pe aragaz. Puțin lipsește să nu plângi. Se pornesc îndată loviturile de ciocan în apartamentul alăturat. Și parcă te eliberezi mai bine înjurându-ți vecinii. E ora 8.30, ziua este abia la început…
Înainte de a mă așeza în fața laptopului pentru a-mi scrie cronica, mi-am făcut oarece ordine în apartament. În ultimele săptămâni, mi-a intrat bine în cap că exteriorul și interiorul, din acest punct de vedere, sunt intim legate. Dezordinea din jur te reflectă ca o oglindă. Iar dacă o lași, într-un moment de neatenție, să intre, întocmai ca un bulgăre de zăpadă atrage tot ce gândești și nu gândești, vine cu gașca, te atacă până nu mai suporți, până înțelegi că trebuie să-ți faci ordine în cameră și în viață. Mie așa mi s-a întâmplat. Și o vreme, pur și simplu n-am înțeles. M-am tot întrebat, zile la rând, ce caută deodată atâția oameni cu mari probleme în viața mea. Și, mai ales, cum e posibil să fie atât de iraționali, cum e posibil să-și ducă viața într-o dezordine aproape de balamuc și să nu se trezească decât accidental și parțial. Și asta în pofida semnelor de bunătate venite de la apropiați ori necunoscuți, în pofida norocului care îi pălmuiește, în pofida inteligenței, în pofida a orice.
Mi-am amintit (tot reflectând la rostul dezordinii și mirându-mă de prezența ei, atât de nemiloasă în ultima perioadă) că în anii studenției eu n-am prea citit literatură. Mi se părea amăgitoare. Voiam numai să înțeleg, voiam numai filosofie. Literatura însemna să aleg să mă mint, să las frâul în gheara imaginației, ori pe mine Pascal mă învățase că imaginația este destul de rea. Prețuiam rațiunea și gândurile limpezi. Atât. Eram, într-un fel, mai puternică decât sunt acum, mai rece și probabil mai deșteaptă. Nu-mi permiteam căderile în confort, refuzam să joc în struna afectivității debusolante, mă feream cât puteam de balta dezordinii. Iar cursurile de logică formalizată întruchipau cel mai puternic scut. Imediat ce simțeam duioasa gaură neagră a depresiei, făceam exerciții de logică matematică, iar și iar, până mă reechilibram. Altădată Kant, cu Critica rațiunii pure, mi-a smuls din creier iluzia sinuciderii. Și chiar dacă, în timp, mi-am pierdut din vigilență, am acceptat că sunt ori pot fi și altceva (iubire, bunătate, toleranță, solidaritate etc.), și mai aproape astfel de armonie, mereu am avut un soi de autocontrol, de bară de protecție contra a tot ceea ce mă provoacă să devin confuză. Iar dacă nu eram deja în gardă, am găsit imediat soluții să ies din situații derutante. În general, mă eliberez treptat, până ajung din nou la seninătate și disciplină.
În parte, am povestit acest lucru ca să îmi pot exprima recunoștința. Pe mine filosofia m-a salvat de la dezordine, și a făcut-o la timpul potrivit, mai cu seamă că datele mele concrete de viață puteau să mă predea haosului afectiv oricând. Sunt deci un exemplu de rezistență prin filosofie! Firește, am început să citesc literatură (pentru că ea nu era vinovată cu nimic, dimpotrivă, nu eram eu suficient de matură și pregătită pentru ea), iar acum literatura este o lectură predilectă, dar sunt în continuare convinsă că am rămas o ființă rațională, care poate face față oricărei situații fără multă smiorcăială, ci cu multă înțelegere. A înțelege este un verb esențial dacă vrei să trăiești cu adevărat. Pentru că nu mi se mai pare originală (sunt atâția marginali încât s-a cam isprăvit cu mitul boemului) o existență bezmetică (să nu-ți pese ce mănânci mâine, să bei, să te droghezi și să insiști că ești în depresie pentru că, de fapt, te omori după postura de victimă). După cum, nici a-ți duce zilele pe post de robot nu e chiar viață. A trăi înseamnă a înțelege. Și a dori cu adevărat să înțelegi de ce ți se întâmplă ceea ce ți se întâmplă. Pe urmă, a te bucura de întâmplare, pentru că există și te face cumva și pe tine să exiști.
A trăi în ordine pretinde simplitate, armonie cu tine și tot restul. Ordinea impune și a-ți asuma o responsabilitate, a-ți acorda o importanță (de ființă conștientă că e rațională înainte de orice) și a lupta. Da, deși a merge pe calea rațiunii pare soluția ușoară, este exact invers. Pentru că a urma instinctele, afectele, presupune a-i da biologicului dreptul. Tendința noastră firească este spre dezordine, haos, îmbătrânire, autodistrugere. În vreme ce rațiunea cere o luptă permanentă cu tine însuți. Nu neapărat împotriva laturii emoționale, dar sigur pentru menținerea unui echilibru și a controlului de partea rațiunii. Și în această luptă, intelectul trebuie să fie secondat de voință. Altminteri, totul iese prost. Inteligența nu e bună la nimic de una singură, am mai spus-o și altădată.
A-ți ține spiritul și viața în ordine înseamnă a-ți asuma rolul de fluviu contra curentului. La limpezire se ajunge prin seriozitate, responsabilitate, putere, pentru că se construiește. Și este o construcție care te solicită incontinuu. E bună și dezordinea altuia, dar numai atât cât să îți oglindești în ea propria dezordine, una de care nu aveai cunoștință, pe care, cine știe!, poate doar nu o recunoșteai. Reflectată în existența altuia, ți se distinge mai bine zona de confort. De aceea, trebuie să deschizi ochii și să nu uiți de ce trebuie să scapi. Și, din nou, să înțelegi. Să înțelegi că atunci când cineva se ascunde în haos este alegerea lui, poate dintr-o lipsă de voință, căreia însă nimeni nu-i poate cere socoteală în afara lui însuși. Când cineva nu se hotărăște, să se salveze ori ba, degeaba se adună oameni buni și se agită împreună să-l stabilizeze. Nu vor reuși decât să lase dezordinea să le intre și lor în suflete. Nici nu mă îndoiesc, există și plăcere în rolul de victimă. E un culcuș călduț, în orice caz. Lași traumele să înflorească, să te controleze, dar dai vina pe alții pentru ele, pentru ce nu ești, pentru eșecuri. Și nu-ți convine? Te scutește să faci ceva cu adevărat…
Aș vrea să pot crede în continuare că oamenii care merg grăbiți, încolo și încoace, pe stradă, chiar știu unde se duc și de ce. Că drumul acela nu e doar o rătăcire, iar rătăcirea aceea nu este singura realitate de care își vor aminti a doua zi. Aș vrea și să cred că blocând un număr de telefon am spart oglinda vieții dezordonate a celuilalt și ea nu mai are cum să mă reflecte. Și că scriind această cronică voi închide definitiv cercul dezordinii, întrucât scrisul are puterea de a închide subiecte, și porți, și lumi. Cel puțin până la moarte, căci ce e moartea dacă nu un mod al naturalului de a-și înfige steagul victoriei în țeasta ordinii umane? Dar până atunci, ceea ce trăim viață trebuie să fie. Așa că, fă bine și întoarce-te, împăturește-ți pijamaua și pune-o frumos la locul ei.