„SĂ-ȚI APERI VOCAȚIA, VOCAȚIA TA ȘI, DACĂ POȚI, ȘI PE A ALTORA”

ȘTEFAN BĂNULESCU în dialog cu MIHAELA GUGA

Un document al reabilitării

Dialogul următor, intitulat simplu „Un interviu nepublicat”, s-a păstrat în două exemplare, unul conținând 16, celălalt 33 de pagini, dactilografiate în toamna lui 1981 de Mihaela Guga (1943-1999), ambele cu corecturile manuscrise ale lui Ștefan Bănulescu. La data realizării interviului, cei doi erau căsătoriți de zece ani. Se remarcă întrebările scurte și la obiect, care reușesc să extragă altfel de răspunsuri decât cele obișnuit-evazive ale prozatorului. Corecturile sunt scrise mărunt și ordonat, cu excepția celor referitoare la anii de lagăr din Orașul Stalin, care sunt așternute pe hârtie orizontal și vertical cu caractere impunătoare, indicând emoție profundă dar și concentrare precisă. Unele note marginale, din cauza comprimării într-un spațiu restrâns, sunt ilizibile, fără a distrage de la mesajul textului. Notele de subsol și intervențiile de clarificare în text le-am semnat S.B., în vreme ce părinții mei, cărora le mulțumesc pe această cale pentru clarviziunea de a purta și de a consemna această convorbire, sunt identificați prin Șt. B. și M.G.

Am transcris integral interviul, minus lista de nume a membrilor din ceea ce Ștefan Bănulescu numește „grupul cavalerilor de industrie literară” pe care Nicolae Velea l-ar fi supranumit „echipa morții”. Acest grup, conform lui Ștefan Bănulescu, perindându-se prin redacția Gazetei literare în perioada 1954-1960, s-ar fi constituit într-o brigadă de falsificatori de texte și de semnături – dincolo de cele unul sau două nume divulgate de Ștefan Bănulescu în timpul vieții, în interviul acordat lui Grigore Ilisei la Iași în aprilie 1997, apărut postum în România literară în octombrie 1998. Pasajele omise din interviu însumează aproximativ o pagină din totalul de 33 ale sale și, fără a împovăra în prezent cu această pagină revista Viața Românească, ea va rămâne o pagină despre viața și moartea literaturii române, de conservat pentru o ediție viitoare de Opere, odată ce – nu mă îndoiesc – amintirile lui Ștefan Bănulescu vor fi reexaminate prin prisma altor surse, unii dintre actorii acelor evenimente aflându-se încă în viață.

Documentul conține însă o altfel de listă și o altfel de caracterizare, mai importantă: a scriitorilor de al căror nume, într-un fel sau altul, s-a abuzat, și cărora li se datorează o mai dreaptă posteritate decât li s-a oferit recent. Deși din acest dialog desprind îndemnul „Să-ți aperi vocația, vocația ta și, dacă poți, și pe a altora”, pentru oricine îl citește de un la capăt la altul, el nu este un document al acuzării și nici un document al apărării. Este un document al reabilitării.

Sultana Bănulescu

Partea I – 14 septembrie 1981

Mihaela Guga: Ai lucrat la Gazeta literară. În ce perioadă?

Ștefan Bănulescu: 1954-1960.

M.G.: Cine era redactor-șef?

Șt. B.: Zaharia Stancu, până a fi uzurpat de Paul Georgescu prin sprijinul lui Leonte Răutu.

M.G.: Era pe atunci considerat un mare scriitor?

Șt. B.: Scrisese Desculț.

M.G.: Cine era considerat cel mai mare?

Șt. B.: Despre marii scriitori în viață nu se discuta. Nici nu erau notați.

M.G.: Dar atunci despre cine se discuta?

Șt. B.: Mai mult despre literatura nouă care trebuia făcută și, bineînțeles, despre exemplul literaturii sovietice. Se publica mai mult despre Maiakovski decât despre Eminescu, despre Gorki inimaginabil mai întins decât despre Caragiale și Rebreanu. De fapt, Rebreanu era interzis, iar Eminescu și Caragiale apăreau cu texte trunchiate și cu adausuri critice cu ton de reproș și judecată, subliniindu-se liste interminabile de „limite”.

M.G.: Îți amintești cum se cerea să fie acea nouă literatură?

Șt. B.: Cred că nu-și mai pot aminti nici cei care o cereau. Dar totul era făcut în numele societății noi.

M.G.: Totuși, trebuie să fi fost și niște teoreticieni…

Șt. B.: Se lucra în colectiv și prin comandament. Ideea de individualitate era o ofensă. Originalitatea era condamnabilă. Teoria era un „bun public” obligatoriu; orice abatere de la ea – o erezie; supunerea oarbă – o onoare, profitabilă pentru marile cariere.

M.G.: Și totuși, cu cine comunicai?

Șt. B.: Și totuși, era o lume interesantă. Interesantă nu prin ceea ce avea pretenția că era să aducă nou, ci prin faptul că în marea ei parte era, într-un fel și la puterea ei, purtătoarea a ceea ce a fost înainte de război, în vremile de glorie ale culturii române și ale comunicării ei cu alte lumi. Ciudat, domina nostalgia și nu spiritul afișat revoluționar. Evident, extrage de aici duplicitatea și pe acest plan.

M.G.: Vreau totuși nume, pentru că suntem între noi.

Șt. B.: Fie. Să-l amintim pe Zaharia Stancu. Condusese reviste la care strânsese colaboratori intrați în istoria literaturii încă de atunci sau mai apoi. Făcea el însuși parte dintr-o generație care dăduse spirite strălucite.

M.G.: Ai citit vreun roman de Stancu?

Șt. B.: Nici unul. O singură nuvelă, Uruma. După Uruma am vrut să încerc, dar n-am reușit.

M.G.: Iar din Sadoveanu, din ce a scris „după”…

Șt. B.: N-am citit niciodată Lumina vine de la răsărit, iar după această broșură n-am avut tentația de a mă apropia de Păuna mică, Mitrea Cocor și nici măcar de mult lăudatul volum Nicoară Potcoavă. Mi-a fost de atunci greu să mă apropii chiar și de literatura pe care a scris-o înainte de aderarea lui totală la ceea ce știm, dar trebuie să remarc aici că în general Sadoveanu nu mi-a plăcut și că, după trecerea vremii, o singură nuvelă mi-a rămas în memorie ca remarcabilă, demnă de o mare literatură: Haia Sanis.

M.G.: De ce a fost Stancu tradus în atâtea limbi? De ce el și nu altul? Beniuc, de pildă.

Șt. B.: Și Beniuc a fost tradus mult. Mulțimea traducerilor atinge punctul maxim când programul personal al scriitorului trece în fruntea acestui interes. Traducerile i-au făcut mai cunoscuți și mai glorioși în țară, dar i-au lăsat necunoscuți sau aproape necunoscuți în limbile țărilor în care au fost traduși. Un scriitor ajuns președinte, era și cel mai mare autor.

M.G.: Lăsând la o parte pe Zaharia Stancu, care a fost și el președinte, pe D. R. Popescu, dar Virgil Teodorescu? A trecut el vreodată drept cel mai mare autor și, de fapt, cine este acest Virgil Teodorescu pe care generații mai noi nu-l cunosc așa de bine?

Șt. B.: Nu e nevoie să treacă drept mare autor în fața unui public avizat. Cercetează revistele și ai să observi că și în anii în care Virgil Teodorescu a fost președinte era trecut în articolele curente printre marii autori. Totul era ca președintele să vrea asta. „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

M.G.: Dar Macovescu?

Șt. B.: Macovescu cunoștea scriitorii și naturile lor. Chiar dacă ascunsă, aceasta i-a devenit ca o profesie legitimată față de partidul comunist. (indescifrabil)

M.G.: Dar a fost tentat și el să treacă drept mare scriitor?

Șt. B.: Pentru aceasta îți trebuie cel puțin materie. El n-avea materie. În plus era dotat cu ceva bun-simț. (indescifrabil)

M.G.: Ne-am împiedicat în președinți… Să revenim la Gazeta literară a anilor ‘54-‘60, deși presupun că nu este o perioadă care poate fi luată ca un totum. Distingi mai multe faze ori nu?

Șt. B.: În materie de reviste e vorba, totuși, de un totum. Ceea ce s-a dorit și se dorește este ca toate să semene și să se continue. Iluzia fazelor au dat-o și-o dau câteva destine literare care, departe de a se confunda cu istoria revistelor numai prin faptul că tangențial și-au prins câteva momente din existența lor de o revistă sau alta, și-au urmat numai drumul lor, nu de puține ori contrar sau, mai bine zis, absent acestui curent continuu de publicații oficiale menite, mai degrabă, sa frângă destine, și nu să le îndrepte. În ceea ce mă privește, cât am fost la Gazeta literară nu am publicat nici o carte. Mai mult chiar, articolele care-mi poartă semnătura aș putea spune că nu-mi aparțin. Un text, inițial scris (sau chiar nescris!) de cineva era supus lucrului colectiv pe care l-am pomenit mai înainte. Intervenea teoria, acel „bun public” obligatoriu, care să supună individualitatea și s-o înstrăineze de sine. Folosesc prilejul acestei întrebări pentru a vorbi despre un adevărat grup de industrie literară care „fabrica” texte apărute apoi, paradoxal, sub semnătura unor scriitori de oarecare suprafață sau mai puțin pătați, apți de a fi recuperați pentru socialism, care astfel erau aliniați la front și, bineînțeles, compromiși, așezați la rând cu un Beniuc, Șelmaru sau Breslașu. (…) Bătrâni ca Ioachim Botez, Demostene Botez, Mihail Sorbul, Mircea Ștefănescu, fel de fel de doamne literate dintre cele două războaie, scriitori „pătați” de cine știe ce momente din viața lor, când au fost apropiați de ortodoxism, simbolism, suprarealism etc., etc., dar și proaspeți condeieri cu numele încă nefăcut dar cu ceva talent, care trebuiau atrași și compromiși la vreme, ștampilați din timp ca produse ale noii epoci, au „semnat” astfel de texte falsificate, uneori fără să fie anunțați măcar în prealabil, și de foarte puține ori anunțați și după, cu acel fel de amenințări „mai bine să taci și să accepți situația”. Să amintesc printre numele necitate încă, care au fost semnate cu forța de grupul cavalerilor de industrie literară de la gazeta menționată: texte incredibile, cu elogii la adresa unor evenimente politice de atunci, laude la adresa armatelor roșii eliberatoare, elogii la literatura sovietică sau chiar la adresa unor cărți aparținând lui Moraru, Novicov, Beniuc, Breslașu, Galan, Frunză, etc., etc., poartă semnătura, în fals, a unor Nicolae Velea, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, etc., etc. (…) Odată, Velea a îndrăznit să revendice de la Paul Georgescu banii pentru un text despre Nicolae Moraru cu semnătura lui: „Nu ți-e rușine, ai muncit tu pentru text, vezi să nu-ți pierzi pâinea pe care ți-am dat-o!” Velea, Nichita Stănescu, ca și Matei Călinescu erau în perioada pe care am menționat-o corectori la Gazeta literară.

Nume considerate mari ca (Mihail) Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti sau Al. Graur n-aveau nevoie să fie „atacate” prin falsuri pentru a fi câștigate la front. Personalitățile citate aveau destulă originalitate și putere de adaptare ca să se falsifice singure. Mai derutați păreau Cezar Petrescu și I.M. Sadoveanu, care probabil ar fi făcut ceva pentru integrare, dar nu știau cum, un timp i-a salvat refugiul lor în activitatea semilegală de traducători. La acea vreme, doar Blaga și Arghezi rămăseseră deoparte, ca și Ion Barbu, care nu scrisese încă chinuitul poem Bălcescu trăind, apărut în Viața Românească, mi se pare (înainte ca Arghezi și Blaga să fi depus și ei armele).¹

M.G.: Vrei să-mi dai totuși câteva nume de scriitori socialiști din acei ani?

Șt. B.: Ar trebui să dau nu numai din acei ani, ci și din toată existența, nu numai a Gazetei literare, ci și a Vieții Românești din acel timp, a Contemporanului, a Tânărului scriitor, pentru a fi clară continuitatea „fazelor” – pentru că niște faze există – care marchează nu evoluția, ci hopurile involuției dorite. Deci, vrei nume.

M.G.: Da, neapărat.

Șt. B.: Din prima perioadă: Ion Mihăileanu, Petru Vintilă și Dumitru Mircea, și nu numai ei. E greu de citat. Sunt nume care n-au rămas și lucrul în colectiv e de la sine înțeles că a topit mai întâi mai ales asemenea individualități firave și le-a lăsat mereu în urmă. Apoi Ștefan Gheorghiu, Vicu Mândra (nu profesorul, pe care nu-l cunosc), Ion Brad, Tiberiu Utan, Ion Lăncrănjan, Teodor Balș, Haralamb Zincă. Memoria mi se blochează. Ai spune: „dar citezi nume care nu pot determina un curs al literaturii.” Voi răspunde că nu-l determinau ei.

M.G.: Nu s-a publicat nici un scriitor autentic cât ai lucrat acolo?

Șt. B.: Au fost publicați, dar ei erau oile negre. Ei constituiau reproșurile aduse revistelor ori de câte ori erau învinuite că nu-și îndeplinesc misiunea. Enumăr aici un articol semnat de Vianu sau mai târziu de Arghezi, o evocare timidă despre Bacovia, o poezie stângace de început a lui Nichita Stănescu, o schiță de Nicolae Velea, o alta de D. R. Popescu, o referință la originalitatea lui Călinescu, o știre despre literatura franceză sau despre un autor american contemporan.

M.G.: Ai publicat vreo proză în Gazeta literară a acelei perioade?

Șt. B.: Nici una.Am publicat abia câțiva ani după aceea două din primele mele nuvele, Mistreții erau blânzi și Dropia. N-aș zice că ele au anunțat dispariția acestei gazete, dar ele coincid cu momentele ei de slăbiciune a sfârșitului, când veghea asupra textelor obosise, și când schimbarea gardienilor intra din ce în ce în încurcătură. Se sfârșea sau începea o „fază”.

M.G.: Ce salariu aveai?

Șt. B.: Am început cu șase sute de lei și am atins o mie două sute.

M.G.: Nu pot să-mi dau seama dacă erau bani mulți sau puțini. Spune-mi cât costa o pâine. Dar o mașină?

Șt. B.: O pâine costa, cred, ca și acum, un leu-doi. Mașini nu era voie să cumperi și nu aveau de unde nici cei care aveau bani. Și chiar dacă ar fi putut să cumpere un automobil personal, gestul ar fi fost incredibil, scandalos. Și apoi, funcția mare îți oferea gratuit și automobil, puteai chiar să-ți plătești amantele cu banii Statului, dar să nu se vadă asta, iar banii cheltuiți să fie acoperiți cu forme legale. Cu șase sute de lei nu puteam cumpăra o bicicletă rezonabilă. Dar, ce să mai vorbim, la acea dată chiar și bicicliștii erau socotiți excentrici, chiar suspecți, în București.

M.G.: Poate ai să te miri, dar acum o bicicletă bună costă 1800 lei, adică mult peste salariul unui stagiar, să zicem.

Șt. B.: Pe atunci nu costa atât. Îmi amintesc, erau niște biciclete de Tohani, care cred că aveau prețul mai mare decât jumătate din primul meu salariu, dar cum era să-ți permiți să iei o bicicletă de Tohani și să ofensezi rutele Zim-urilor și Pobede-lor?

M.G.: Puteai să-ți cumperi cărți?

Șt. B.: Paradoxal, în acel cunoscut „obsedant deceniu” cărțile nu depășeau cu mult prețul unei pâini-două. S-a tradus intens pe atunci din clasicii ruși și din clasicii literaturii universale. Intelectualii de rigoare și oamenii de cultură fără drept de a se manifesta sub nume proprii își găseau un refugiu (tacit admis de oficialitate) în a tălmăci marile spirite în limba română: Gogol și Tolstoi (dar nu Dostoievski), Balzac și Flaubert (dar nu Malraux și Camus), Twain și Dickens (dar nu Hemingway – care fusese tradus cu puțini ani înaintea acestui deceniu, dar nu Faulkner). Dintre americani, piața literară americană în România era susținută de Howard Fast în special, iar când Fast și-a părăsit „direcția”, Zaharia Stancu a scris un articol în Scânteia cu titlul Cu sau fără Fast și Fast n-a mai fost tradus. Din Pasternak nu se tradusese nimic sau câteva poezioare, nu-mi amintesc precis. Când a luat premiul Nobel, gazetăria oficială românească a secondat atacurile împotriva scriitorului care se produseseră în țara lui de baștină. Articole furibunde au scris Titus Popovici și Zaharia Stancu. Articolul lui Stancu era intitulat Pasternak? N-am auzit de Pasternak! iar Titus Popovici (titlul articolului nu mi-l mai amintesc) reproșa omenirii că nu l-a încoronat la timpul lui cu premiul Nobel pe Tolstoi și s-a oprit în schimb asupra unui apatrid ca Pasternak. Revenind, în acea perioadă un câștig poate fi numit traducerile de anvergură în limba română ale clasicilor literaturii universale, lucru care nu se mai face azi, la romanele de atunci, în timpul declarat al colaborării între popoare și al necesității destinderii.

M.G.: Poate totul se va repara odată cu „noua ordine” în cultură…

Șt. B.: Să renunțăm a discuta așa ceva. Jandarmeria nu poate da niciodată rezultate în cultură. Decenii de-a rândul se pune ordine în cultură, dar nimeni n-a putut înfrânge ceea ce n-a putut fi înfrânt.

M.G.: Să mai revenim o dată la Gazeta literară. Ce structură avea publicația? Exista vreo critică și cum se practica ea?

Șt. B.: Gazeta literară, chiar titlul o spune, fusese făcută după modelul Literaturnaia gazeta. Lumina venea de la răsărit. Și totuși, Sadoveanu s-a numărat printre susținătorii apariției acestui săptămânal al scriitorilor. Aproape că nu existau reviste. Exista o revistă Viața Românească, greoaie și încărcată cu pretinsă teorie, unde dominau eminențe ca Moraru și Novicov, și mai existau niște reviste vagi, raionale, cu apariții accidentale, pe la Cluj și pe la Iași.

Gazeta literară a însemnat ceva sau, mai precis, anunța ceva, dincolo de planurile și măștile oficiale. Nu anunța o realitate nouă, autentică, dar anunța o speranță pentru scriitori. Ea strângea scriitori, era condusă de scriitori și, pentru a confirma asta, puterea nu-și inserase oamenii ei direcți decât prin adjuncți supraveghetori. Zaharia Stancu era un scriitor, își scrisese poeziile, condusese reviste. Gheorghe Dinu fusese el însuși un gazetar, nemaiamintind că făcuse parte din grupul surrealist (interzis a se aminti lucrul acesta pe vremea Gazetei literare).

Să nu pierdem întrebarea privitor la critică. Ea era pe atunci, și a continuat să fie mult timp, partea cea mai viciată a literaturii. Se făcea prin rotație continuă, tocmai pentru a da convingerea lucrului colectiv și anonimatului observației critice. Dar să nu generalizăm. Erau titularizați critici sau titularizați pe o perioadă sau alta de timp cei cu înclinații critice care, mai înainte de a ajunge la Gazeta literară ca redactori, avuseseră funcții în secția de propagandă a C.C.-ului (Paul Georgescu), care fuseseră, deci, aproape de eminența ideologică Leonte Răutu. După cum mai erau titularizați pentru un timp sau altul la Cronica literară sau Cronica dramatică și alții, care-și făcuseră anterior școala la organele de presă ale partidului sau ale presei de îndrumare a tineretului (Ion Mihăileanu, Vicu Mândra). Au mai fost încercați drept cronicari literari și câțiva „tovarăși de drum”, cum a fost Mihai Gafița, un individ odios de versatil, capabil de a face orice act la cerere, venit, mi se pare, de la partidul național-popular, după ce mai înainte părăsise pe liberali. Acest gen de „tovarăși de drum” se remarcau printr-un exces de zel ideologic și erau câteodată preferați celor cu linie pură, fiindcă erau mai gata la orice compromisuri. Când trebuia un scriitor condamnat în mod public, „tovarășii de drum” erau puși să strige mai tare fiind socotiți, poate, mai populari și cu mai multă audiență printre cititori.

M.G.: Deși știu că ieșim din spațiul literaturii, oprește-te, te rog, puțin și explică-mi sintagma „tovarăși de drum” al cărei sens îl presimt doar.

Șt. B.: Apelez și eu să nu ne oprim prea mult asupra acestui termen ieșit chiar din recuzita termenilor oficiali, dar cred că înțelesul originar îl poate da mai cu exactitate cursul scurt al istoriei P.C.(B.)U.S.² Dar, vai, și acest curs a ieșit azi cu totul din circulație.

M.G.: Regret că nu vrei să faci nici istorie, nici istorie literară, căci, chiar dacă va fi pentru totdeauna un termen perimat, el este un fapt.

Șt. B.: Nu contest că e un fapt. Dar a explica un asemenea termen leninist mi-e teamă că nepriceperea mea în așa ceva ar eșua într-o „greșeală ideologică”.

M.G.: De ce te temi de greșeli ideologice, când totdeauna ai scris pentru viitor?

Șt. B.: Avem amândoi simțul umorului, sper. Apelează la el și să continuăm.

M.G.: Asta-i o ieșire literară din situație. Cum ai plecat de la Gazeta literară?

Șt. B.: Prin demisie. De la toate publicațiile unde am lucrat am plecat prin demisie, Viața Românească, Gazeta literară, Tânărul scriitor, Luceafărul. Mi-am semnat de fiecare dată în final un act de nesupunere. După cum vezi, nu m-am temut de „greșeli ideologice”.

M.G.: Cum ai ajuns la Gazeta literară?

Șt. B.: Căutau oameni tineri.

M.G.: La câți ani după terminarea facultății ai ajuns la Gazeta literară?

Șt. B.: La doi ani, însă nu era pentru prima oară când treceam pe la o gazetă literară. La sfârșitul lui 1948 sau începutul lui 1949, după primele luni de studii în anul I la filologie, am fost invitat să devin redactor la Viața Românească, în „noua” ei formulă. Deși pe-atunci revista era sub direcția lui Nicolae Moraru, acolo veneau aproape zilnic Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza. Acolo i-am cunoscut. La această revistă am debutat în anul 1949 cu un eseu despre nuvelistica lui Gogol.³ Fie că eseul plăcuse, fie că proaspăta cunoștință cu scriitorii numiți făcuse o oarecare impresie, nu am fost uitat când s-a înființat Gazeta literară. Mai publicasem ceva în acest răstimp la revista Contemporanul și în alte publicații – versuri și scurte articole[indescifrabil]. Nu publicasem mai mult deoarece, încă de la acele mici începuturi, mă izbisem de imixtiunea redacției în textele mele, imixtiuni care mergeau până la falsificarea versurilor și intențiilor autorului [indescifrabil]. La Gazeta literară m-a invitat să devin redactor Zaharia Stancu, după o probă de aproape două luni, cele două luni constituind, de fapt, perioada de constituire a redacției, timp în care revista nu apărea încă. Numărul celor invitați pentru probă era extrem de mare. „În probă” erau pe atunci și Mihnea Gheorghiu, dar și Eusebiu Camilar și Mihai Gafița. Se pare că numele meu devenise oarecum cunoscut și prin unele gesturi ale mele socotite, cred, cam aventuroase și care sfidau spiritul de intransigență al timpului. În 1952 trecusem câteva luni pe la Direcția Teatrelor de pe lângă Consiliul de Miniștri, direcție condusă de Eduard Mezincescu. Pe atunci, departamentele culturale erau efectiv controlate de consilieri sovietici, deci și Direcția Teatrelor. Nu-mi amintesc numele consilierului sovietic care-l dubla pe Eduard Mezincescu, dar îmi amintesc că în acele câteva luni n-a existat punct final al unei discuții asupra unei piese de teatru ce urma sau nu să fie pusă în scenă, a unei opere sau operete, a unui mic spectacol de circ, a unui recital sau unui concert de muzică ușoară, la care hotărârea să nu fie „parafată verbal” de consilierul sovietic. Consilierii sovietici se fereau să lase ceva scris, cred că știau să scrie. Mai ales, nelăsându-și semnătura pe vreun act pentru ca toată „surprinderea” și toată „libertatea” să pară că a aparținut părții oficiale românești. Fusesem repartizat, după absolvirea facultății, în 1952, împreună cu Dumitru Micu (el venind de la Școala de literatură) ca inspectori la Direcția Teatrelor. „Inspector”, de fapt, însemna un mic funcționar subaltern, un fel de lector al textelor dramatice, care trebuia să-și scrie observațiile și să le înainteze șefului de serviciu Margareta Bărbuță care, la rându-i, le trecea unui grup de doi-trei directori de secție (printre ele a Doamnei Moscu, infirmă la față, aproape n-avea nas, se vedeau doar găurile nărilor). Și, dacă observațiile ajungeau până la Eduard Mezincescu, acesta le aducea, împreună cu un alt pachet de referate, în ședințele de lucru unde se luau hotărârile definitive în prezența consilierului sovietic, care primise și el, în prealabil, documentele. Îmi amintesc că la aceste ședințe de lucru participa, printre alții, și Zaharia Stancu. Acolo l-am zărit de câteva ori pe Camil Petrescu, ca și pe Victor Eftimiu. Zaharia Stancu era, însă, nelipsit. În timpul acestor ședințe, nu de puține ori schimbam epigrame à propos de discuțiile care se desfășurau, cu Zaharia Stancu. Știam că oricând te putea trăda, dar avea și o foarte mică rezervă de loialitate profesională. Paradoxal, [indescifrabil] o mică rezervă. Probabil din lipsă de altceva. Era un om care îmi displăcea, dar care mă uluia prin farmecul jocului său duplicitar cu bătaie lungă. Am avut șansa, după aproape trei decenii de la acea dată, să constat că nu ne-a trădat de prea multe ori. În cele câteva luni cât am stat la Direcția Teatrelor, două gesturi ale mele au fost socotite scandaloase: am refuzat să iau în discuție și să refer ca atare că piesa D-ale carnavalului de Caragiale ar fi o piesă slabă, care ar fi plătit tribut prostului-gust burghezo-moșieresc. Am replicat că piesele lui Caragiale nu trebuie să treacă prin furcile inspectorilor. Am respins ca neartistică – prin document scris – piesa antititoistă Lupii de Radu Boureanu, care fusese elogiată de consilierul sovietic. Piesa, deși n-a fost niciodată jucată, a primit totuși Premiul de Stat. Am referat de câteva ori împotriva variantelor repetate ale piesei Ioan Vodă cel Cumplit de Laurențiu Fulga, piesă care falsifica istoria și făcea din domnul moldovean un „praporcic” al țarilor.⁴ Notasem eroarea datelor fundamentale de istorie, iar focul principal al referatului era împotriva inconsistenței artistice și a lipsei vocației dramatice ale autorului. Piesa a fost adusă de fiecare dată pe tapet de Eduard Mezincescu și Margareta Bărbuță, elogiată în final de consilierul sovietic și pusă în scenă la Teatrul Armatei. Chemat și judecat între patru ochi de Eduard Mezincescu, supus apoi public unei discuții tovărășești în cadrul serviciului condus de Margareta Bărbuță, în prezența D-nei Moscu, D-lui Păunică și D-lui Chris Teodorescu, am refuzat să-mi mărturisesc erorile și mi-am menținut opiniile privind piesele lui Caragiale și ale celor doi autori contemporani. Un ultim gest, privit de asemeni cu neplăcere, a fost rezerva mea scrisă, pe marginea pieselor Caragiale și Bălcescu de Camil Petrescu. Referitor la prima, remarcasem imaginea simplificatoare a momentului cultural Maiorescu, iar în a doua, ridiculizarea extremă a figurii lui Heliade Rădulescu. „Nivelul” meu politic și ideologic ieșise definitiv la iveală. Nu ca să previn un sfârșit încoronat pe atunci cu un fel de proces în cadrul instituției, mi-am prezentat demisia, motivând că nu înțeleg să lucrez în stilul în care mi se cerea să lucrez. Nu mi s-a aprobat demisia, dar eu am părăsit Direcția Teatrelor. O ultimă întrevedere cu Eduard Mezincescu nu m-a făcut să renunț la demisie. Eduard Mezincescu fuma țigări americane și în criza din 1952 avea portocale pe masă. Mi-a spus: „Când lupul trage spre pădure, nu poate fi oprit.” Cu aceasta s-a încheiat discuția. Probabil că toate aceste fapte n-au rămas necunoscute și poate îl impresionaseră pe Zaharia Stancu, cel care, deși ocupa funcții și poziții tari, se simțea adesea obligat să dea declarații de fidelitate în ton patetic. Cred că memorase toate astea și și-a amintit de mine când a fost vorba de înființarea Gazetei literare și când el a fost chemat să o conducă. Revenind, vreau numai să notez faptul că referatul de respingere a piesei D-ale carnavalului l-a făcut până la urmă Dumitru Micu, tot el a dat „bun” piesei Lupii, iar cât privește pe Ioan Vodă cel Cumplit de Laurențiu Fulga, lucrurile au fost drese de Margareta Bărbuță, Moscu și Chris Teodorescu.

M.G.: De la această demisie până la venirea la Gazeta literară ce ai făcut?

Șt. B.: Să mai rămânem puțin cu discuția la Direcția Teatrelor. N-am avut niciodată un salariu mai mare ca acolo. Știu că era puțin timp după stabilizare, mi se plătea salariul în bani noi și nu aveam ce face cu ei până la plata unei noi chenzine. Eram lipsit de locuință și nu-mi puteam găsi una. Nu aveam prea multe haine, dar nu puteam să-mi cumpăr decât pe puncte, iar hainele pe puncte erau niște orori. Îmi amintesc că, odată devenit funcționar la Direcția Teatrelor, am fost chemat împreună cu Dumitru Micu de șeful magaziei acestei instituții și ni s-a spus că, din dispoziția lui Eduard Mezincescu, ni se oferă ca sprijin tovărășesc un pat de fier și o pătură pe care să le luăm și să le folosim într-o locuință ce urma noi înșine s-o găsim.

Era perioada când proprietarii, ca să-și apere spațiul locativ, căutau studenți sau tineri funcționari cărora oferindu-le un colț de mansardă sau un vestibul, se puteau apăra în fața oficiilor de spațiu locativ pentru a nu li se trimite chiriași care să le ocupe camerele propriu-zise. Am fost și noi favorizați (Dumitru Micu și cu mine) și am fost descoperiți de un asemenea proprietar, care ne-a oferit un fel de mansardă, semnând, însă, în acte locative că am primit două camere spațioase. De fapt era vorba de o proprietăreasă: doamna Bitman. Doamna Bitman era o femeie cu părul alb și foarte agitată. Soțul ei mi s-a părut inițial calm, dar am observat repede că era un om atât de speriat, încât prefera să nu vorbească și să rămână imobil într-un scaun atunci când soția primea vizitatori. Ne-am urcat paturile de fier și păturile în mansarda doamnei Bitman. În mica aventură, ne „ajutase” asistentul universitar Paul Georgescu, care era ginerele doamnei Bitman. Încă din prima seară nu am folosit patul de fier și pătura. I-am spus lui Dumitru Micu că nu pot locui aici. Mai aveam, încă, un pat la căminul studențesc de pe Calea Călărași, cămin unde locuisem în ultimul an de studenție și unde „vechilor studenți” li se păstra locul câteva luni, printr-un joc al simpatiilor. Îmi amintesc că, ori de câte ori mă prindea noaptea pe străzi și nu aveam unde merge, recurgeam la patul cu pricina, care de fapt nu era un pat fix, îl găseam fie în sala studenților de anul III sau anul II și, deși cursurile se încheiaseră, era vară, un număr redus de studenți rămâneau în cămin. Era vorba de studenții fără familii sau cu familii dislocate și care n-aveau unde merge. Dumitru Micu mă sfătuise să rămân în mansardă și ceea ce m-a impresionat la acest om, care scria atât de simplu și de clar referatele atât de intransigente ideologic, a fost că, odată ajuns în mansardă, și-a scos din fundul unui geamantan o carte groasă, s-a închinat, s-a vârât sub pătura de la Direcția Teatrelor, a deschis cartea și a început să citească în șoaptă. Era Biblia. Citea din Apocalipsa lui Ioan. Cu rândurile astea fugare, care cred că dau o idee despre scurta perioadă de „inspector teatral”, pot răspunde la întrebarea pusă mai sus. După plecarea mea de la Direcția Teatrelor și după ce refuzasem un post la revista Contemporanul, oferit de o doamnă Zaharia, șefa cadrelor la această revistă, oferit, probabil, prin intervențiile ascunse și nemărturisite ale Margaretei Bărbuță, ce suferea de un complex de vinovăție și mă socotea deștept și nebun, după ce, zic, am renunțat și la acel post de referent public la Contemporanul, la câteva zile, nu știu prin ce întâmplare, am fost somat de autorități, care nu știu cum m-au putut găsi, fără locuință fiind, să mă prezint la centrul de recrutare al raionului. Am fost trimis forțat, cu foaie de drum, la centrul militar din raionul Fetești, raion în zona căruia se afla satul meu de naștere, și acolo, împreună cu mii de tineri și mai puțin tineri, am fost luați sub comanda unui căpitan bătrân, urcați într-un vagon de scândură închis și, după o noapte de călătorie, ne-am trezit în zori coborâți într-un oraș de munte. Nu ni s-a spus nici la plecare, nici la sosire cum se numește stația de destinație. Fatalitatea a făcut ca în acei ani de plin stalinism noi să fi coborât la Orașul Stalin. Începeau anii mei într-un câmp de muncă, într-un câmp de concentrare numit detașament de muncă. Am fost duși pe jos, pe un fel de poteci lăturalnice, de căpitanul bătrân care ne spunea mereu „Vai de capul vostru, ce-ați făcut, mă, de v-a prins?” și am ajuns pe la șapte dimineața într-o margine a localității, care avea în apropiere niște turnuri groase din care ieșea un fum dens și albicios ce se lăsa peste depresiunile înconjurătoare. Turnurile erau ale fabricii de ciment Temelia. Căpitanul ne-a predat unui sublocotenent și ne-a părăsit. Eram în fața unor barăci de lemn în jurul cărora am observat un fel de soldați îmbrăcați în haine cenușii care, în loc de arme, aveau târnăcoape, lopeți, cazmale, roabe, tărgi, etc. Sublocotenentul ne-a aliniat pe o parte dintre noi, restul au fost împărțiți în grupe și trimiși spre alte detașamente. Am fost conduși de către sublocotenent la o șiră cu paie. Acolo, un caporal ne-a aruncat fiecăruia câte un sac, să-l umplem și să ne facem saltea. Ni s-a arătat baraca unde să ne cărăm saltelele, am intrat, în interiorul ei erau trei șiruri de paturi de lemn suprapuse și la o simplă privire mi-am dat seama că paturile atingeau numărul de cel puțin o sută. Din pricina paturilor suprapuse, câteva ochiuri de ferestre nu puteau lumina interiorul barăcii. Fiecare s-a repezit să ocupe un pat de jos. Întârziasem în cadrul ușii și n-am avut de ales. A trebuit să mă urc la al treilea etaj al unei stive de paturi. Am fost apoi chemați imediat a ne ridica efectele: o pereche de bocanci, fără obiele (de obiele trebuia să ne facem rost), o pereche de pantaloni, o cămașă de cânepă groasă, o rubașcă și o bonetă. Nu ne-am mai întors la baracă, ni s-a ordonat să ne îmbrăcăm în aer liber în fața magaziei. Ne-am scos hainele civile, le-am legat cu o sfoară, câtorva dintre noi li s-a îngăduit să care maldărul de haine civile și să-l ducă în baracă. Îmbrăcați în echipamentul primit, am fost încolonați și fără o oră de instrucție porniți să batem cadența spre șantierul unde aveam să începem săpăturile în teren tare. Sosiți la șantier, ne-a luat în primire un sergent, ne-a împărțit roabe, târnăcoape și tărgi și am fost mânați mai departe, la câțiva kilometri, unde am început lucrul. Acolo am început munca la fundațiile unui oraș nou. Oraș nou, despre care un anume I. M. Ștefan a scris un roman intitulat chiar Orașul nou, în care vorbea despre construcțiile de aici, fără să sufle un cuvânt că era vorba de oameni aduși la muncă forțată. Dar să revenim. Mie și unui alt nou „încorporat” ne-a revenit o targă cu care am început să cărăm mortar, fiecare încărcătură cred că avea 60-70 kg, și să-l răsturnăm în fundațiile nou deschise. Ritmul era neiertător. O lume gălăgioasă de caporali și de sergenți, de supraveghetori și de ofițeri în inspecție, ne apostrofau și ne înjurau amenințându-ne că dacă nu ne vom face norma zilnică vom fi trimiși la carierele de piatră ale fabricii de ciment Temelia. La acele cariere munca era din cele mai grele și acolo era locul știut al pedepselor crunte date celor care nu-și îndeplineau norma. Când a sunat un gornist de prânz, noi toți cei nou veniți, fie că lucram la târnăcop, la lopată, la targă sau la roabă, aveam mâinile însângerate. Ni s-a dat prima masă, pe care am luat-o pe marginea unor șanțuri și după trei sferturi de oră am început lucrul. Seara ne-am întors la saltelele de paie. Mi-am căutat bocceaua cu haine civile, unde știam că am niște țigări, dar nu mi-am mai găsit decât cămașa și pantofii, costumul îmi dispăruse. Când, peste câteva luni, am fost repartizat la alt detașament, mi-am descoperit hainele la un recrut ce lucra într-un atelier de fierărie. Era un tânăr din județul meu, cu care stătusem de vorbă în timpul călătoriei cu vagonul de scândură și care, probabil, se socotise destul de prieten cu mine ca să-mi îmbrace hainele în lipsa mea. L-am privit cum bate din greu la nicovală (i se îngăduise să lucreze în haine civile ca să nu murdărească hainele Statului) și am văzut în el, ca și în mine, un om care muncește din greu pentru fericirea nimănui. Am râs și i-am zis: „Domnule, de ce nu mi-ai luat și cămașa, și pantofii? O asemenea prostie n-am mai întâlnit.” Hainele astea, îmi vine să râd și acum, într-un fel le primisem cadou și erau niște haine la care țineam foarte mult. În anul II de filologie am fost chemat la secretariat de doamna Smara. Doamna Smara era secretara facultății de vreo 3-4 decenii. O bătrână blândă și voioasă. M-am prezentat la dânsa, era cu foaia mea matricolă în față, și mi-a zis: „Domnule Bănulescu, ai nota cea mai mare la limba și literatura română. Vrei să meditezi pe adjunctul ambasadorului cehoslovac? E coleg cu dumneata.” „Nu l-am văzut în nici o sală de seminar.” „Nici n-ai să-l vezi,” mi-a răspuns. „Dacă vrei să-l meditezi, prezintă-te imediat la ambasada cehoslovacă. E pe linia tramvaiului 5.” „Unde?” am întrebat. „Pe linia tramvaiului 5, ți-am spus, domnule Bănulescu.” „La care capăt?” am întrebat. „Este secret, nu e voie să știe nimeni. Dar cred că știe toată lumea, cred că e pe la mijloc.”

Am plecat imediat spre linia tramvaiului 5. Povestea mă intriga. Primul întâlnit mi-s spus cu precizie unde se află ambasada. Doamna Smara îmi promisese că va abuza și va suna la telefonul secret pentru a-l anunța pe adjunctul de ambasador. La poartă, în fața unui milițian, mascându-l pe acela, m-a întâmpinat un domn elegant, surâzător, cu dinții din față ieșiți ca la iepure. Era Miculaș Sever. Un om aproape bătrân. Mi-a deschis brațele și-a exclamat aceste cuvinte pe care le reținuse în memorie din spusele doamnei Smara: „Eminentul domn Ștefan Bănulescu!” M-a luat de braț și m-a condus în biroul său. Un lux orbitor. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că așa ar fi putut arăta o ambasadă socialistă. Deși era un birou oficial, acolo se afla o doamnă foarte tânără, înaltă, care ținea de mână un copil de vreo trei ani care semăna izbitor cu Miculaș Sever. Miculaș Sever m-a prezentat frumoasei doamne, soția sa: „Eminentul domn Ștefan Bănulescu.” După ce i-am sărutat mâna doamnei, doamna, ținându-și de mână copilul, a părăsit biroul – nu înainte de a schimba un gest reciproc (de sărut – Nota mea, S.B.) pe frunte cu soțul ei. Gestul mi s-a părut frumos și am început să-i îndrăgesc. Cum colocviile trimestriale erau aproape, am pornit pe loc meditația. Miculaș Sever avea foile cu chestionarul întrebărilor și m-a rugat să-i scriu pe loc răspunsurile. Am replicat că am nevoie de timp. Într-o limbă română așa cum putea el vorbi, mi-a spus râzând că el n-are timp. Am ajuns la un compromis și timp de două ore i-am „completat” ce răspunsuri i-am putut completa, unele întrebări sărindu-le, având eu însumi nevoie de informații suplimentare. M-a condus la căminul Matei Voievod (pe atunci locuiam la căminul Matei Voievod) cu mașina ambasadei și, după ce am coborât, șoferul mi-a făcut semn să trec la portbagaj, de unde mi-a descărcat două lăzi cu bere Píštany. Țin minte că lumea studenților aflată pe acolo părea foarte mirată. Nu pot să-mi dau seama cum a mers meditația până la sfârșitul anului dar, cum, în genere, studenții din țările socialiste prietene terminau oricum cu note excelente, nu cred că are rost să mă mai întreb. Câștigul a fost că Miculaș Sever vorbea din ce în ce mai bine românește. La sfârșitul anului școlar m-a invitat la locuința sa și mi-a oferit o masă din cele mai frumoase. La sfârșit, m-a invitat în camera sa și mi-a dat un pachet imens. Am cerut îngăduința să-l desfac în fața sa, spunând că am intenția să-l refuz, dar nu înainte de a ști ce-i în el. Era un balot de stofă. El îmi mai făcuse cadou o jachetă scurtă din blană de iepure pe care, de asemenea, i-o refuzasem. Desfăcând pachetul, observasem frumusețea și calitatea stofei. I-am spus chiar că regret că nu pot primi asemenea stofă și am plecat. Am întârziat mult în oraș, până seara târziu. Reîntors la cămin la o oră târzie, administratorul, aflat încă în ghereta sa, m-a întâmpinat și mi-a reînmânat pachetul, îl desfăcuse și el și mă sfătuise, spre onoarea țării și pentru frumusețea stofei, să nu refuz. În anul următor, Miculaș Sever n-a mai fost student. Fusese rechemat în Cehoslovacia. N-am mai primit nici o veste de la el. Când am ajuns la Gazeta literară, în redacție lucra și Jean Grosu, traducătorul lui Švejk. Auzind cum mă cheamă, Jean Grosu, un intim al funcționarilor de ambasadă cehoslovacă, a exclamat în fața celorlalți colegi de redacție: „Eu îl cunosc pe tovarășul Bănulescu, mi-a vorbit despre el tovarășul Miculaș Sever.” Nici unul dintre cei de față nu știa cine-i Miculaș Sever, dar, cum vremile aveau multă mistică în ele, acest „rezon” se pare că mi-a prins bine în fața noilor colegi. Ani de-a rândul l-am întrebat pe Jean Grosu, chiar după ce n-am mai fost colegi de redacție, ce se mai aude de Miculaș Sever. Îmi spunea de fiecare dată că e un om mare la ministerul de externe la Praga. Târziu, foarte târziu, după prăbușirea lui Dubcek, întâlnindu-mă într-o zi cu Jean Grosu mi-a spus: „Nu mă întrebi ce s-a întâmplat cu Miculaș Sever?” „Spune-mi,” i-am răspuns. „Ei bine,” a zis el, „câteva luni, pe timpul lui Dubcek, granițele au fost deschise. În ultimele zile ale lui Dubcek, Miculaș Sever a părăsit țara. Știi unde este acum? Este un mic bibliotecar dintr-un oraș din Statele Unite.” „Ce vârstă poate să aibă acum?” am întrebat. „Avea peste cincizeci de ani când l-am cunoscut. Înseamnă că are aproape șaptezeci,” mi-a răspuns. „Ce târziu a plecat!” „Dar totuși a plecat,” mi-a replicat traducătorul lui Švejk.

Partea a II-a – 23 octombrie 1981

M-am oprit la 14 septembrie la episodul hainelor purtate de fierarul detașamentului de muncă și la un anume Miculaș Sever. De atunci până azi, 23 octombrie, s-au întâmplat multe. A fost asasinat Sadat, s-au raționalizat alimentele…⁵

A căzut Stanislaw Kania și a devenit prim-secretar generalul Jaruzelski;⁶ socialistul Mitterand s-a întâlnit cu conservatorul Reagan, iar Elena Ceaușescu n-a mai apărut pe ecranele televizoarelor de circa două săptămâni. Dar dacă ne întoarcem în iarna lui 1952, pe atunci trăia încă Stalin. Dar se vede că moștenirea lui e foarte bogată și azi. Pe atunci îmi doream o bucată de pâine mai mult, munceam iarna în haine de doc, familia părinților mei era dispersată, părinții mei izgoniți din sat, iar eu aproape lipsit de stare civilă. De înțeles că mare lucru n-am ce povesti despre perioada câmpului de muncă, sau de concentrare, cum vrei să-i spui. S-a scris mult peste hotare despre asemenea câmpuri, deloc în țara noastră. Bănuiesc că în viitor vor fi cărți cu duiumul despre asemenea subiecte.⁷ Ce mai pot aminti e că în timpul acela am mai făcut și o scurtă școală de normatori-constructori, mi s-a dat și un fel de diplomă, care cred că mai există prin casă, printr-un volum de Sadoveanu, sau așa ceva. Din cartierul de locuințe noi ale Brașovului, am lucrat într-un detașament de muncă la săpăturile de pe șantierul de lângă fabrica de armament Brainer Bela. Am petrecut acolo o iarnă grea. În centrul orașului Brașov, pe atunci se numea Orașul Stalin, mi se pare că am mai spus-o, se afla o statuie enormă a generalissimului. Cine știe, poate printr-o disproporție dintre corpul și mâna statuii, care arăta cu hotărâre spre viitorul comunismului. Mâna trebuia din când în când reparată de o echipă de sculptori, pentru că risca să cadă. La răstimp de câteva luni apăreau schele în jurul statuii, nu se putea circula pe acolo, ci pe trasee ocolite. Am avut surpriza să întâlnesc într-o zi pe străzile orașului – aveam o permisie de câteva ore – pe colegul meu de bancă de la liceul Știrbei Vodă, Doru Popovici, devenit sculptor, care lucra la operațiile de sprijinire a mâinii statuii.⁸ L-am întrebat dacă nu are emoții și spaimă lucrând la o asemenea treabă. Mi-a spus că din punct de vedere al meseriei lui situația e atât de gravă, încât a împiedica mâna să cadă e o imposibilitate. Mi-a adăugat că politica nu-l interesează, dar că autorul statuii a fost un idiot. I-am replicat: „În caz că această statuie va cădea, cine va fi pedepsit? Autorul statuii sau cei care n-au reușit să repare mâna?” Mi-a răspuns că fiecăruia i se va găsi o parte din vină. După aceea ne-am retras la un restaurant – nu aveam voie să intru într-un restaurant, fiind parte dintr-un detașament de muncă – dar prin bunăvoința unui chelner ni s-a permis să intrăm și am fost ascunși într-o încăpere mai ferită. Tot în acele zile am întâlnit și un fost coleg de facultate pe nume Grigore Brâncuș, expulzat de la catedra de lingvistică și trimis în surghiun la un liceu din Orașul Stalin. După cum se vede, reeducarea se desfășura pe multiple planuri. Cu catedra de lingvistică de la Facultatea de Filologie din București era o întreagă poveste, fusese înlăturat și Al. Rosetti, și un numeros grup de asistenți, lectori și conferențiari din mai toate disciplinele care se predau la acea facultate, dar mai ales de la lingvistică și limbi clasice (latina și greaca). Era perioada de dominare a straniului cuplu de învățători deveniți profesori universitari Bociort-Orzea. Teroarea asupra intelectualității continua, ultimele personalități rămase din pleiada de profesori universitari erau pe rând înlăturate, odată cu ei și corpul didactic mai tânăr, pe care încercaseră să-l formeze, în ciuda răsturnărilor politice și a evenimentelor care se precipitau, de la teoria lui Marr până la genialele teorii ale generalissimului Stalin cu privire la marxism-leninism.⁹ Ziarele erau pline de articole, ziarele politice românești, ca și cele culturale – Scânteia, România liberă, Contemporanul – care discutau despre multiplele aplicații ale învățăturilor lui Stalin din broșura cu pricina, atât în domeniul lingvistic, literar, filosofic, istoric, cât și în agricultură, medicină, etc. Nu credeam că după câteva decenii se va produce o mutație a absurdului de pe planul influenței obligatorii sovietice pe planul național, odată cu mutația cultului personalității de la marea vecină în propria noastră țară. Câmpurile de concentrare nu erau numai cele propriu-zise – vorbesc de acea vreme, ele se instalaseră în instituții, în modul de tratament al cetățenilor, în modul de a educa copiii și tinerii, în modul de a da acces la învățătură unor tineri sau altora, de a menține sau nu într-o slujbă un adult sau altul, de a oferi sau nu pensie unui om după o viață de muncă. Nu știu dacă a existat familie care să nu fi fost atinsă de acest flagel și nu înțeleg acele cărți de astăzi care vorbesc despre zona foarte limitată a nedreptăților suferite de comuniștii înșiși. În definitiv, politica era a comuniștilor și, în ceea ce îi privește, în calculele lor trebuia să existe și riscul unor nemulțumiri proprii. Dar ca scriitor, să eludezi tragedia unui popor și să te ocupi de suferința din cadrul unei minorități, care ea însăși a provocat această tragedie, mi se pare de un gust sinistru și de o sofisticare a minciunii fără precedent. Moda „obsedantului deceniu” este o rușine literară, cu atât mai mare cu cât se fac și ierarhii în cadrul acestei literaturi. Dar nu e vorba numai de o eludare a marelui plan al trecutului, cât de o eludare a prezentului, pe care în mod indirect asemenea autori ni-l arată, dacă nu fericit, în orice caz propice și generos pentru libertatea de a scrie despre trecut și despre „obsedantul deceniu”.

Straniu, mă întreb și azi ce sentimente am încercat când am auzit salvele de tun din jurul orașului Brașov, care anunțau moartea lui Stalin. Mă aflam încă în acel detașament de muncă forțată, băteau tunurile, eram cu târnăcoapele în mâini și nu-mi este clar deloc nici ce-am simțit atunci, nici ce simțeau cei din jur. Era frig și un sublocotenent îl înjura pe unul dintre noi. Nu știu dacă replica celui înjurat se referea la furia sublocotenentului sau la salvele de tun: „Doamne, ce-o să mai vină de-aici încolo!” Când ne-am întors noaptea la barăci, am avut surpriza să văd că mă aștepta, cu o figură speriată, teroristul nr. 1 al detașamentului de muncă, comandantul Enache, cu grad de locotenent major. Bănuindu-mă probabil că am cunoștințe politice mai multe decât ale celorlalți din detașament, m-a chemat în biroul său să mă întrebe cine are să vină după Stalin, Malenkov sau Beria?¹⁰ I-am răspuns cu umor că nu-l cunosc nici pe Malenkov, nici pe Beria. S-a mirat: „Cum, n-ai nici o părere personală?” „Despre urmașii lui Stalin? Despre Rusia? Despre România? Cred că e vorba de o lume întreagă și asta mă depășește.”

S-a înfuriat și mi-a spus că merit câteva zile de carceră, dar se vede că-i era prea frică de ceea ce vorbise și nu mi-a mai aplicat pedeapsa. Vreo săptămână a fost foarte blând cu oamenii din detașament, dar văzând că prea multe nu se schimbă după moartea lui Stalin nici în Rusia, nici la noi, și-a reluat cu siguranță teroarea și actele de bun plac.

Dar ceva s-a schimbat. După câtva timp, locotenentul-major Enache a fost schimbat și a fost adus în locul lui un comandant și mai aspru, pe nume Burcă. Acesta s-a mirat și s-a înfuriat că pe lângă orele de muncă nu avem și ore de „instrucție militară” și a adus doi sergenți pe care i-a pus să ne fure din pauze și, obosiți cum eram după muncă, să facă cu noi marșuri, alergări, culcări ș.a.m.d. La ordinele lui Burcă, în orele când eram pe șantier, ni se făceau percheziții în cufere, sub saltele și pe sub perne. Mi s-a găsit o Biblie. Am fost chemat (la) o comisie militară de anchetă care voia să constate dacă am propagat sau nu misticismul în rândul oamenilor aflați în câmpul de muncă. Riscam să fiu deferit Curții Marțiale. Nu s-au găsit date concludente și ancheta a luat sfârșit fără rezultat. Mi-am cerut Biblia înapoi. Furios la culme, căpitanul m-a zvârlit în carceră și a cerut locțiitorului politic, sublocotenentul Paul, să facă investigații totale privind dosarul meu. Ironia a făcut ca în timpul acestor cercetări să se descopere că trecusem de vârsta de 28 de ani, și, conform legii, nu mai puteam fi folosit în cadrul așa-zisei „armate a muncii”, care „beneficia” de aceeași lege care se aplica și tinerilor pasibili de a fi încorporați în serviciul militar M.F.A.¹¹ Stupoare: am fost învinuit că m-am strecurat „ca să mănânc pâinea Statului” și au fost luate măsuri imediate să fiu dat afară din „armata muncii”. După spusele căpitanului Burcă, la această vârstă „ilegală”, cum spunea el, nu mai aveam dreptul să fiu în „armata muncii”, ci la Canalul Dunăre-Marea Neagră, sau la închisoare, și că el se va interesa ca să vadă încotro voi fi trimis. În douăzeci și patru de ore mi-am predat hainele de doc, salteaua și perna și, cu niște haine de împrumut, am părăsit detașamentul de muncă și orașul Brașov, neștiind încotro să mă îndrept. Burcă m-a înjurat și mi-a spus să plec unde-oi vedea cu ochii, că până la urmă tot voi fi înhățat și trimis unde trebuie.¹²

Casa părinților mei fusese confiscată, nu știam prea multe despre frații și surorile mele, dintre părinți mai trăia tatăl, starea mea civilă era incertă, nu știam cu siguranță dacă acum, la „eliberare” aveam sau nu dreptul de a mă angaja undeva potrivit studiilor mele. Am plecat totuși spre București. Mi se dăduse o foaie de drum. Era iarnă și, ajuns în Gara de Nord, mi-am amintit că cea mai apropiată casă în care mă puteam duce era aceea în care se afla locuința colegului meu de liceu, sculptorul Doru Popovici. Am mers la el. M-a găzduit și m-a hrănit din puținul pe care-l avea. Mi-a încropit și un costum de haine din lucrurile lui.

M-a vizitat cineva în tot acest timp, la detașamentele acelea de muncă? Rude? Prieteni? Cunoștințe? După cum am spus, n-am avut decât câteva întâlniri întâmplătoare, asemeni celor amintite mai înainte. De fapt, cine să mă viziteze? Fiecare dintre frații mei avea „dosarul” lui și-și purta „crucea”, se căzneau, adică, să supraviețuiască. La acea dată, a-ți cumpăra un bilet de tren era, dacă nu o aventură, un lucru totuși care rupea de la gura familiei câteva săptămâni de hrană.¹³ Nici unul din frații mei nu avea o situație de invidiat. Îmi amintesc că după câteva săptămâni de ședere în casa prietenului meu, sculptorul, mi-am zis să vizitez pe vreunul din frații mei. Mai încercasem s-o fac, dar starea în care se aflau era alarmantă. Familia întreagă era supravegheată, oriunde s-ar fi aflat membrii ei, la Bacău (Eugeniu), la Călărași (Filip), în satul prahovean Fulga (Ioana, Anișoara), la Botoșani (Aurelia), în București (Georgeta, Maria, Constantin, Nicolae), la Deva (Mihai). De fapt, observând răspândirea fraților în întreaga țară, ei parcă sintetizau situația de pe acest teritoriu, țara în care cetățeanul era suspectat, urmărit – un delicvent politic în devenire și un dușman virtual al poporului – indiferent că era adolescent, tânăr, adult sau pensionar. Tatăl meu, la vârsta de peste 60 de ani, trebuise să-și ia viața de la capăt, să facă un fel de școală de calificare și, după ce umblase cu un aparat de dezinsecție în spate prin cartierele sordide ale Bucureștiului în cadrul unor echipe sanitare, devenise oficiant sanitar cu serviciul de noapte pe mașinile Salvării. Ciudat, tatăl meu era singurul din familie care avea un salariu asigurat, restul trăiau în nesiguranță și într-un provizorat amenințător.¹⁴

Încep, în acea vreme, acum în primăvara lui 1954, primele variante ale nuvelelor, scriu cea mai mare parte a Cântecelor de câmpie și-mi apare obsesia destinului unui unchi al meu, Ștefan Dinulescu, „eminența intelectuală” a stirpei noastre, unchi, care, transfigurat, va apărea mai târziu sub numele de Filip-Teologul-Umilitul în romanul Cartea Milionarului. Cred că am creionat în câteva pagini destinul acestui personaj înainte de a fi închegat subiectul vreuneia dintre nuvelele mele. Tristele Cântece de câmpie își trag unda din chiar destinul acestui personaj, zvârlit de împrejurări și de vocație departe de ai săi, rupt cu totul de ei, dar mai aproape de matcă decât oricare, având însă blestemul interdicției de a se putea apropia de lumea din care a plecat, tocmai din momentul când a ajuns la o înțelegere superioară asupra ei și când această lume îl respingea prin starea ei și, dacă îl chema spre ea, nu-l chema decât ca să-l devore. N-aveam conștiința că sunt un urmaș direct al destinului lui, dar simțeam că măcar ceva din acest destin trebuie să se afle în fărâma poetică a fiecărui om care se respectă. Mi-au rămas prin hârtii note despre acest personaj, enorm de multe variante la Cântece de câmpie, nu mai păstrez nimic din antevariantele nuvelelor.¹⁵

De lumea literară nu m-am apropiat în lunile care au urmat întoarcerii mele din detașamentul de muncă. Prin aprilie sau mai, anul 1954, am primit un mesaj întârziat din partea câtorva scriitori mai vârstnici (Camilar, Stancu, Jebeleanu). Nu i-am dat prea multă importanță. Ce-mi amintesc, printre altele, e că pe atunci se făcea mare vâlvă în jurul adolescentului-poet Nicolae Labiș, lucru care cred că era și folosit împotriva dictatorului-poet de la Uniunea Scriitorilor, Mihai Beniuc, care se arăta foarte iritat de această publicitate orală, fiindcă, după dispariția lui A. Toma de pe primul loc al literelor române, el era ocupantul locului vacant și nu credea că va fi clătinat vreodată. Ceea ce-l mânia era că se încerca uzurparea prin versurile unui imberb.

Ce era atunci în proză? Scriitorii erau masați în câmpul de concentrare numit „ajutoarele de nădejde ale partidului”, operele literare erau precis planificate și cu maximă decizie împărțite pe domenii, pe teme: teme rurale, teme industriale și mici teme despre intelectualitatea șovăielnică. În proză domina literatura oficială de V. M. Galan în ceea ce privește lumea satului. Ion Călugăru, cu Oțel și pâine, devenise cap de serie al temelor industriale. Talentele sau relativele talente autentice se refugiaseră în trecut: Zaharia Stancu scrisese Desculț iar Petru Dumitriu Bijuterii de familie. Dar ele trebuiau să subsemneze și la prezent. Z. Stancu, printr-o abilă mișcare, își acoperea obligațiile prin articole, cel mult prin poezii ocazionale, sau prin inserări de pasaje în noile lui cicluri prevăzute în romanele ce aveau să vină. Deloc straniu, această tactică o aplicau foarte mulți. Tactica fragmentelor de roman, în care să se arate îndoctrinați, pentru a-și menține un pașaport la existență în lumea literară. Întârziau romanele de actualitate ale scriitorilor cu ceva marcă, dar forturile cădeau unul după altul. Camil Petrescu scrie și continuă Un om între oameni, roman sustras din piesa Bălcescu. [Mihail]Sadoveanu, după Păuna Mică și Mitrea Cocor, scrie câteva fragmente, întârzie la Nicoară Potcoavă și la altele. I. M. Sadoveanu caută și el să se recalifice. Cezar Petrescu, după ce ancorase în traduceri – în colaborare – din literatura rusă, dă și el semne că ar vrea să scrie ceea ce se cere, dar lui nu i se cerea încă în mod direct. Se auzea că G. Călinescu ar lucra la un roman de actualitate, dar nimeni nu știa precis despre ce roman era vorba. Camilar își scrisese romanul despre războiul antisovietic pe falsele date oferite de cerințele partidului comunist. Omul, însă, care jucase marea carte, socotind, probabil, că va putea scrie apoi ce dorește, era autorul romanului Drum fără pulbere, Petru Dumitriu, cotat în lumea literară ca omul marilor lovituri, tânărul boier intrat în intimitatea șefilor proletari, talentul care folosea compromisul și ascensiunea vertiginoasă a carierei pe motiv că urmărește un loc de vârf, singurul loc de unde avea iluzia că-și va asigura libertatea scrisului. Realitatea unui destin? O legendă emisă de alții sau de însuși Petru Dumitriu? Era, însă, socotit omul zilei. Umbla în bocanci grosolani, hainele sale trădau o demagogie vestimentară, avea o alură de proletar bine confecționat, când lua parte la o societate de câțiva oameni scotea din buzunar un săculeț de pânză, pe care îl desfăcea cu mișcări neglijente, și își scotea de acolo tutun, din care își răsucea țigări în foiță. Nu se tunsese încă „Cicero”, cum s-a tuns mai târziu. Marin Preda nu-și revenise încă după Ana Roșculeț. Se mai vorbea de un reporter care scria insistent despre atelierele Grivița Roșie și care semna Eugen Barbu. Alexandru Jar, Al. Vaida, Ion Pas, Ion Popescu-Puțuri scriau un fel de literatură incendiară postumă despre lupta din ilegalitate. Aurel Baranga voia să iasă în față scriind piese în colaborare cu N. Moraru. Ion Vitner și M. Novicov erau încă, dacă se poate spune așa, „criticii nr. 1”. Se vorbea despre niște tineri inteligenți, ca Paul Georgescu, aflați prin tinerețe deasupra titularilor culturii de la centru, care-și emiteau critica mai mult oral, prin butade, ușor anti-Novicov și anti-Vitner. Era o competiție ascunsă pentru luarea puterii în lumea literară. Breslașu pierdea partida în favoarea lui Beniuc, după ce ratase, împreună cu Nina Cassian, dominația în lumea compozitorilor, unde se instalase cu abilitate Matei Socor. În lumea pictorilor domina H. Maxy, în a sculptorilor – Boris Caragea. Se vorbea puțin sau deloc despre Baba și Ciucurencu, despre Medrea și Jalea. Treptat, aveau să fie recuperați, dar acum era vremea lui Leonte Răutu, eminența ideologică a partidului care, vădit lucru, intenționa să-și plaseze definitiv oamenii și apoi, cu cinism sistematic, să compromită rând pe rând și pe fiecare în parte dintre scriitori, pictori, sculptori, silindu-i să se îndoctrineze, să se înregimenteze și să abdice de la rosturile firești ale meseriei lor. Dacă este să compar, cred că frica de Leonte Răutu era mai mare și mai prezentă decât frica de Gh. Gheorghiu-Dej, sau de ministrul de interne. A nu plăcea lui Dej, mai exista speranța că te va salva Răutu (în acest din urmă caz se credea că și-au jucat și și-au câștigat șansele criticatele în Scânteia Maria Banuș și Nina Cassian, cu poezia sa cu poantă La fața locului, un fel de glumă, poate declarând într-un fel de versuri că și ea a răspuns inițiativei de a merge „la fața locului”, de a vedea realitatea nouă, adică, dar mergând la fața locului, „fața locului era umflată”).¹⁶

Dar să revenim. Pentru îndoctrinări, revista Contemporanul, în varianta ei imobilă de atunci, devenise insuficientă. Nu-și putea desfășura pe atâtea planuri (cultural, științific, social, literar) ideologia și tactica de învăluire a intelectualității. Mai trebuia un săptămânal, mai specializat, privind literele române. Și acest săptămânal trebuia înființat și avea să poarte drept titlu traducerea în românește a revistei sovietice Literaturnaia gazeta. O timidă și diabolică speranță de subversiune se înfiripa prin micile culise literare, anume că acest nou săptămânal ar putea fi folosit de scriitori pentru supraviețuire, adică în sensul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Deloc ciudat, interesul pentru un asemenea săptămânal în lumea literară a fost enorm. Scriitori și literați care nu aveau deloc intenția de a deveni slujbași la această revistă, sau măcar de a colabora la ea, veneau după-amiezile în grupuri mari la Casa Scriitorilor să se întâlnească și să discute despre viitorul săptămânal. Cred că au fost singurele întâlniri amicale între literați de toate generațiile, după luni și ani în care nu erau permise decât întâlnirile oficiale din cadrul ședințelor de la Uniunea Scriitorilor, iar acestea nu în grupuri foarte mari. Stalin murise și nu puțini sperau că va veni vremea să nu mai strige „A murit Stalin, trăiască Stalin”. Se profila și un redactor-șef al săptămânalului, în persoana lui Zaharia Stancu. Își improvizase un birou la etajul Casei Scriitorilor, cu o mică secretară brunetă, la care, în câteva zile, a mai adăugat și una blondă, și încă una brunetă. Au început apoi să apară virtualii secretari de redacție, nenumărați candidați la postul de redactor, dactilografe – care veneau benevol cu mașinile de scris proprii. Zaharia Stancu primea un fel de audiențe, cerea păreri și sfaturi, tatona, sonda, era un veșnic du-te-vino de scriitori staliniști, dar au apărut din pământ și surrealiștii, aveau și ei speranțele lor de a fi primiți în rândul oamenilor. Veniseră din locurile lor mai ascunse, sau mai ferite, foști gazetari de la decedatele ziare democratice reapărute imediat după cel de al doilea război mondial. Și ei aveau speranțele lor. Tineri debutanți din Capitală, alții veniți cu trenurile din provincie, nu lipseau nici ei din după-amiezile de la Casa Scriitorilor, care vesteau apariția Gazetei literare. Despre momentul apariției și despre altele mi se pare că am vorbit în paginile de mai înainte.

Mă întreb câteodată unde am locuit în toată această perioadă și din ce am trăit. Primeam periodic cărți – manuscrise X, cum se numeau, de la Editura de Stat sau de la Editura Tineretului pentru a face scurte referate. Erau cele mai mizerabile manuscrise care, însă, arătau adevărata față a compromisurilor jalnice la care poate ajunge scrisul și până unde poate cădea veleitatea literară. Se cocheta intens cu clasa muncitoare și ceea ce m-a uluit e că majoritatea celor ce scriau acele volume,care umpleau odăile editurilor, știau foarte vag unde se află și ce va să zică clasa muncitoare. Termenul și starea erau luate din baremurile oferite de ziare, în special de Scânteia, care dădea ștanța pentru tiparele literare în care să fie turnate personajele, temele, subiectele, etc. O degringoladă și un peisaj absurd al gândirii. Un infern mizerabil de hârtie. O maculatură infectă și degradantă. Dar ceea ce era mai uluitor era că această mizerie decadentă apărea în volume masive, într-o „superbă” selecție a compromisului, a abdicării de la talent și cultură, și erau încununate cu Premii de Stat, cu titluri, cu ranguri, etc. Dacă va exista un ochi lucid într-un viitor îndepărtat, care va mai avea timp să clipească și spre acest trecut, să-l înțeleagă și să-l distingă, cred că va trăi un sentiment al imposibilului și va fi greu de găsit măcar o explicație privind această interzicere conștientă a condiției umane. Pentru că, nu atât ceea ce a dictat această interzicere cutremură, cât cei care au acceptat-o. Și numai acceptarea lor a produs catastrofa. Am respins nenumărate manuscrise X și le-am barat drumul spre tipar. Și acest lucru nu l-am făcut numai eu. Aș putea cita manuscrise semnate de autori care, câțiva ani după aceea sau chiar azi, sunt considerați autori „cu vază”. Dar ce rost are? Ar fi o confirmare că încercarea mea și a altora, de a bara prin micile noastre puteri ceva din marea catastrofă, a fost ridicolă. Curând nu mi s-au mai dat referate, sau mi-erau plătite din ce în ce mai puțin. Trebuie să spun că, în general, ni se dădeau manuscrise, dar nu și numele autorilor. Dorință de obiectivitate? Cursă diabolică pentru referent? Pentru mine s-a dovedit a fi o cursă. Dar mă socoteam încă tânăr și neobosit, și nu-mi prea păsa de riscuri. Prea mult timp între momentul când am părăsit detașamentul de muncă și momentul când am intrat în redacție la Gazeta literară nu a fost. Dar numai calendaristic nu a fost prea mult timp. Acele luni cred că mi-au dat exact temperatura lucrurilor și dimensiunile catastrofei. Existau două soluții: să renunți de a intra în ea și să te faci dascăl de țară, să renunți la tot și să devii un subaltern al unui milițian și al unui primar de sat; sau să intri în evenimentele catastrofale și să-ți aperi vocația, vocația ta și, dacă poți, și pe a altora. Dintre acestea, cea de-a doua era cea mai iluzorie. Prima era o certitudine că într-a doua eșecul era și mai lamentabil, pentru că aici erai vecin cu marea crimă. Era competiția marilor cariere care se puteau face peste noapte: din slugi boierești sau de popi se puteau face generali, tineri întârziați, fără liceul terminat, erau instalați profesori universitari.

_____