Zéno Bianu, născut la Paris în 1950 din mamă franceză și tată refugiat politic român, urmaș al marelui cărturar transilvan Ioan Bianu, a debutat ca poet în 1971, cu Manifeste électrique aux paupières de jupes (Manifest electric cu pleoape de fuste), scris împreună cu Michel Bulteau, Mathieu Messagier și Gilles Mézière (dintre care primii doi sunt considerați azi, ca și Zéno Bianu, printre cei mai importanți poeți francezi contemporani). Manifestul a apărut la editura Le Soleil Noir, unde au publicat majoritatea poeților suprarealiști afirmați după al doilea război mondial, Joyce Mansour, Alain Jouffroy, Jean-Pierre Duprey și alții, și a reprezentat „un vlăstar sau o împrospătare a suprarealismului, atât de mult scriitura acestor poeți foarte conectați conținea automatisme ce evocau Câmpurile magnetice ale lui Breton și Soupault “, a precizat cu câțiva ani în urmă Alain Jouffroy.
Dincolo de genealogia strict literară, în termeni de curente și afinități, termenul conectați, folosit aici pentru a situa poziția acestor poeți reuniți prin actul scrierii împreună, conferă acestei poziții o rezonanță dintre cele mai actuale. „Conectarea” despre care e vorba aici e mult mai mult decât sublinierea existenței unei rețele de referințe culturale, sau de „mentori” de la care se reclamau tinerii poeți (Antonin Artaud, René Daumal, Roger Gilbert-Lecomte, și ceilalți membri ai mișcării Le Grand Jeu, dizidenți ai suprarealismului, Allen Ginsberg, Jack Kérouac, William Burroughs și alți scriitori din Beat Generation). Lui Roger Gilbert-Lecomte de pildă, Zéno Bianu i se adresează astfel în poemul intitulat Trésor nocturne (Tezaur nocturn), care îi este dedicat (în Satori Express, Le castor Astral, 2016) :
„chacun de tes poèmes/ est un dépôt de nuées ardentes/ tu dérives et t’achemines/ les tombes ne sont plus closes/ le mystère te prend fugitif/ en apnée foudroyante/ tu dérives/ par la rue de derrière les murs/ pour rejoindrele chemin des morts”(…) („ fiecare dintre poemele tale/ e un depozit de nori aprinși/ tu te abați din drum și-l regăsești/ mormintele nu mai sunt închise/ misterul te prinde/ fugitiv/ într-o apnee fulgerătoare/ te abați din drum/ pe strada din spatele zidurilor/ pentru a regăsi/ drumul vieții/ celor morți”)
Într-unul dintre rarele sale texte în proză cu tentă în același timp teoretică și biografică, intitulat Van Gogh/ Artaud/ Debattice (Satori Express), Zéno Bianu scrie : „et cela prend et bouleverse, comme lorsque nous découvrions Artaud à seize ans, avec ses mots-semences, mots-ferments, mots-saturation : et il avait raison Van Gogh, on peut vivre pour l’infini, ne se satisfaire que d’infini, il y a assez d’infini sur la terre et dans les sphères pour rassasier mille grands génies”. („și acest lucru te prinde și te bulversează, ca atunci când îl descopeream pe Artaud la 16 ani, cu ale sale cuvinte-sămânță, cuvinte-fermenți, cuvinte-saturație : și avea dreptate Van Gogh, se poate trăi pentru infinit, să nu te satisfacă decât infinitul, există destul infinit pe pământ și în sfere pentru a sătura o mie de mari genii”. (și „acest lucru” („cela”) cu care începe citatul este lectura publica/ performanța actorului Jean-Luc Debattice, prieten apropiat al lui Zéno Bianu, la Musée d’Orsay, pe data de 17 aprilie 2014, a poemului lui Artaud despre Van Gogh).
Descoperim aici o primă axă care descinde, temporal vorbind, de la Artaud la Van Gogh (sau urcă de la Van Gogh la Artaud), căreia îi putem adăuga și figura pictorului contemporan Yves Klein.
„un jour tu es entré dans le bleu/ pour n’en plus jamais revenir/ ce bleu ardent électrique invulnérable/ tu t’es plongé dans un bain d’indigo/ au centre de l’horizon/ pour voir tout en bleu/ ligne de ciel/ ligne de cœur/ pour te faire la belle(…)un jour tu es parti signer ton nom/ de l’autre côté du ciel/ tu as mis à nu/ le pigment premier de la création/ comme si Dieu en personne/ avait scellé sa vibration/ au fond du bleu/ en frère de la Voie lactée”
(într-o zi ai intrat în albastru/ pentru a nu te mai întoarce vreodată/ acest albastru aprins electric invulnerabil/ ai plonjat într-o baie indigo/ în centrul orizontului/ pentru a vedea totul albastru/ linie a cerului/ linie a inimii/ pentru a evada/ (…) într-o zi ai plecat să semnezi cu numele tău/ pe cealaltă parte a cerului/ ai dezvăluit/ primul pigment al creației/ ca și cum Dumnezeu în persoană/ și-a sigilat vibrația/ în profunzimea albastrului/ ca frate al Căii lactee)
Prin versuri ca acestea, extrase din poemul Bleu en frère de la voie lactée (Albastru ca frate al Căii Lactee) (din volumul Bleu fauve, Le castor Astral, 2018) Yves Klein întreprinde o intrare majestuoasă în axa poezie-pictură, și prin aceasta în opera polifonică a lui Zéno Bianu.
Fragmentul din citatul de deasupra, unde i se atribuie lui Van Gogh un omagiu adus infinitului, indică în același timp și perspectiva titlului acestui eseu. Intr-un interviu din 2005 Zéno Bianu schița această perspectivă: „Et c’est peut-être ce désir d’infini qui anime ma trajectoire d’artiste. Je songe à Celan pour qui „ le poème élève une exigence d’infini “ -, à la langue de Kerouac que Burroughs comparait à un „Mississipi verbal ” et, bien sûr, à Roger Gilbert-Lecomte („Votre peau n’a pas toujours été votre limite”) “. („Și poate că această dorință de infinit este ceea ce animă traiectoria mea artistică. Mă gândesc la Celan pentru care „poemul ridică o exigență de infinit” -, la limbajul lui Kerouac pe care Burroughs îl compară cu un „Mississipi verbal ” și, bineînțeles, la Roger Gilbert-Lecomte („Pielea dumneavoastră nu a fost întotdeauna limita dumneavoastră”)”.
In 2002 Zéno Bianu i-a consacrat lui Van Gogh aproape în întregime o carte minunată, redusă ca dimensiuni, intitulată Le battement du monde, pe care o putem clasa à mi-chemin între eseu și poem. Artaud și Van Gogh se regăsesc din nou față în față, într-un dialog imaginar. „Dès qu’il y a attention, dit Van Gogh, tout geste est sanctifié. Tout geste est chargé de lumière – de cette lumière d’étreinte qui emplit la tête pendant la jouissance. Et Artaud lui répond, tout ce qui n’est pas traversé par la poésie est anécdotique.” („Îndată ce există atenție, spune Van Gogh, orice gest e sfințit. Orice gest e încărcat cu lumină – de acea lumină a îmbrățișării care umple capul în timpul juisării. Și Artaud îi răspunde, tot ce nu e traversat de poezie e anecdotic.”)
Tot Zéno ne povestește, în alt scurt text poetico-biografic (Présence et pulsation/ Prezență și pulsație “) cum doar cu un an înainte de a-l descoperi pe Artaud, adolescentul Zéno îl „surprinsese” pe Thelonius Monk „dodelinant à la fin d’un journal télévisé” („legănându-se ușor la sfârșitul unui jurnal la televizor”) și fusese „ébloui par ses ritournelles quantiques, ses fulgurances fractales, ses pas de danse au bord du vide. („orbit de ritornelele (?) sale cuantice, de fulgurantele sale fractale, de pașii săi de dans pe marginea vidului)”. Și nu peste mult timp, pentru tânărul Zéno „c’est l’irruption de John Coltrane – le choc pur, l’exaltation sereine ”. Intuim aici o a doua axă a conectării poeziei, de data aceasta cu jazzul, care se întretaie cu prima (a conectării poeziei cu pictura) în puncte neașteptate, dar care se asamblează firesc într-un model inedit de armonie artistică, asupra căruia vom avea ocazia să revenim.
Cităm din nou, apropo de Van Gogh, din Le battement du monde : „Peut-être la seule chose qui nous reste, le souffle qu’on ne peut pas nous enlever, le vent de l’éternité dans un champ de blé. Dans la même seconde, le même éclair, la même traversée que Van Gogh. Ce vent de Van Gogh, c’est aussi le vent d’Hendrix – and the wind cries Mary. C’est le même vent. C’est le vent même.”(„Poate singurul lucru care ne rămâne, suflul care nu ni se poate lua, vântul eternității pe un câmp de grâu. In aceeași secundă, același fulger, aceeași traversare ca Van Gogh. Vântul acesta al lui Van Gogh, e de asemenea și vântul lui Hendrix – and the wind cries Mary. E acelasi vânt. E vântul însuși.”).
Zéno Bianu a scris un volum întreg (Jimi Hendrix (Aimantation), Le Castor Astral, 2010, în care „doté d’un pouvoir de symbiose, se mimétise dans la scansion vocale et instrumentale du musicien”(„dotat de o putere de simbioză, adoptă mimetic felul de a scanda vocal și instrumental al muzicianului (cum a scris un alt poet francez contemporan, Charles Dobzynski, în eseul său Zéno Bianu – Un blason de toutes les couleurs din 2011. Iata și câteva versuri din această carte :
„Une voix/ qui n’est ni noire ni blanche/ car/ je ne suis ni noir ni blanc/ Je suis arc-en-ciel/ je suis technicolor/ je suis Hendrix/ absolument moi-même.” („O voce/ care nu e nici neagră nici albă/ pentru că/ eu nu sunt nici negru nici alb/ Sunt curcubeu/ sunt tehnicolor/ sunt Hendrix/ absolut eu însumi.”)
(Va urma)