Rar ne este dat să citim articole

Rar ne este dat să citim articole mai îndreptăţite, în spiritul şi litera lor, decât acest ochi magic preluat aici integral din pagina României literare, nr. 46. Singurul reproş, pe care nu i-l fac, este că trebuia imprimat pe prima, nu pe ultima pagină, ca prin evidenţa lui inclusiv tipografică să fie preluat de toate massmedia culturale: „În urmă cu un an şi ceva un personaj care excelează prin obrăznicie şi agresivitate îi numea pe unii dintre cei mai importanţi scriitori şi critici de astăzi cadavre literare. Ce s-a întâmplat de atunci? Nicolae Manolescu, primul din acea listă, şi-a reluat cronica literară, dovedindu-se strălucit şi, spre nefericirea adversarilor săi, neîntrecut în această atât de necesară operaţie de valorizare critică a literaturii nostre. Răzvan Voncu tocmai a publicat o carte, Arhitectura memoriei, care-l arată ca fiind un cărturar al generaţiei sale şi-i probează indiscutabil vocaţia critică. Mircea Mihăieş, un „cadavru cu funcţii” în reprezentarea hidoasă a acelui personaj, a publicat şi el o carte formidabilă ce poate să stea lângă orice studiu de acest fel din lume. Reuşita lui literară este echivalentă cu cea din tenis, de pildă, a unei jucătoare care participă şi câştigă mari turnee internaţionale. Iar Varujan Vosganian, la rândul său, a triumfat de curând cu Cartea şoaptelor primind un premiu, Angelus Silesius, ce poate fi comparat şi el cu câştigarea unei competiţii sportive continentale. Sunt performanţe maxime nu doar personale, ci la nivelul absolut al literaturii române. Iar cu acel calomniator ce s-a întâmplat, ce a produs el? Nimic, în afară de injurii şi neant în care se afundă din ce în ce mai adânc. Repede, aşadar, a ieşit, în acest caz adevărul la iveală: cei numiţi cadavre nu sunt cadavre, sunt chiar câţiva dintre marii noştri scriitori. Această poveste arată cât de strâmb stau lucrurile în literatura română de azi. Cine îi despăgubeşte, moral, pe toţi aceşti oameni pentru insultele publice pe care le-au suportat? Şi cum poate să-şi mai găsească locul în viaţa literară cel care a proferat acele injurii, când realitatea îl invalidează atât de brutal? În orice domeniu, cineva care greşeşte plăteşte proporţional cu gravitatea faptei sale. Însă în lumea noastră literară, iată, se pare că nu.” Fără comentarii. Ceva am să spun, totuşi. Nu există – știu, fiindcă am experimentat asta – condiție mai umilitoare pentru un autor decât sterilitatea, neantul despre care face vorbire Cronicarul. Nu degeaba cei vechi îi ziceau „urâciunea pustiirii”. Dar cine îi mai citeşte pe cei vechi? În ce privește despăgubirea morală, iluzorie de fapt, aceasta nu vine la pachet cu bucuria scrisului, recunoașterii „la nivelul absolut al literaturii române” ? Ba, da, am experimentat și asta. Și, în fine, în ce-l privește stricto sensu pe bietul calomniator, ce poate fi mai groaznic, omenește vorbind, decât să vezi cadavre până și acolo unde, slavă Domnului, nu sunt?