Așteptăm cu toții ziua de luni. Dar această Duminică
nu se va sfârși niciodată.
(Kafka)
În contextul prozei scurte a lui Ion Luca Caragiale, Repausul dominical rămâne o narațiune exemplară pentru condiția omului caragialian și nu este deloc întâmplător faptul că un eseist profund ca Ion Vartic îi recunoaște acestui text calitatea de „schiță insolită între celelalte, prin lirismul subiacent aproape insesizabil, ca și prin absența caricaturii ori a ironiei sarcastice”. În general, acțiunea schițelor lui Caragiale se desfășoară în oricare zi a săptămânii, mai puțin duminica, fiindcă „duminica reprezintă ziua malefică în care inima lui de ființă – în- lume e gata să înceteze să mai bată”, după cum afirmă Ion Vartic
Iată cum consideră unul dintre personaje ziua de duminică și, implicit, repausul duminical: „N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraș mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn(semnificativă comparație pentru repausul asociat somnului și morții, n.n.). Ce somn!… Peste tot închise!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang… Lipsa asta de activitate, de viață, de mișcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage și pe mine la somn; și nu pot dormi măcar parcă sunt în stare de insomnie…”.
Fragmentul citat merită toată atenția fiindcă surprinde foarte bine relația individului cu lumea. Duminica nu mai este sărbătoare cu tot ceea ce presupune aceasta, ci somnolență și anticipare a morții. Omul caragialian într-adevăr „moare duminica spre a renaște lunea” (Ion Vartic). O trăsătură definitorie a omului caragialian este aceea de a fi mereu cu celălalt (să ne amintim că un Mircea Iorgulescu socotea că a vorbi înseamnă pentru personajele lui Caragiale o dovadă sigură a existenței lor), cu atât mai mult cu cât, după Ion Vartic, trimițând spre un Jaspers, omul, „de unul singur, nu-și ajunge sieși, cristalizându-și certitudinea că este o existență într-adevăr umană doar întors către un altul, doar în transcenderea dincolo de sine”.
Dacă repausul de duminică produce disperare, aceasta se explică și prin faptul că omul lui Caragiale nu se poate concepe decât ca parte a unui mecanism ce trebuie să funcționeze impecabil, un mecanism ce se insinuează în biroul amploaiatului, la secția de poliție, la berărie ori cafenea (în special!). Acest mecanism se confundă cu viața în manifestarea ei de „mișcare comercială”.
În O scrisoare pierdută, Trahanache le atrage atenția celor care îl suspectau pe Tipătescu de trădare că aceasta este admisă dacă interesele partidului o cer, fiindcă partidul și mecanismul trebuie să funcționeze ireproșabil, cei în cauză neavând nicio semnificație în afara acestora: „Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Nu… Zavragii? Nu… Căuzaşi? Nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…” Chiar și Cetățeanul Turmentat înțelege că nu contează numele său, ci, în primul rând calitatea de alegător, pentru care, indiferent cu cine, este important să voteze pur și simplu: „Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.)”.
În general personajele caragialiene se simt bine în spațiul exterior, al străzii, al berăriei și al cafenelei, acolo unde acest mecanism este mai bine perceput, nu în interioarele care nu sunt niciodată căutate pentru a le asigura personajelor intimitatea, liniștea și protecția.
Departe de a fi așadar un spațiu protector, interiorul domestic îi impune individului o inactivitate care-i pune sub semnul întrebării însăși condiția. Aflat în propria casă, omul caragialian are nostalgia spațiului de afară, unde, e adevărat, el este împreună cu celălalt, dar mai ales este implicat în acea activitate a orașului, a mecanismului, care, funcționând impecabil, îi asigură certitudinea propriei existențe. Or, dimpotrivă, interiorul este văzut de Caragiale ca un spațiu unde omul este torturat sau torturează pe alții la rândul său.
O simplă lectură a prozei scurte caragialiene oferă ipostaze convingătoare ale interioarelor și ale domiciliului.
Mă voi opri asupra textelor foarte cunoscute. In Vizită…, locuința doamnei Maria Popescu devine un spațiu în care s-a instaurat o adevărată dictatură militară. Un copil îmbrăcat în maior de roșiori terorizează casa cu jucăriile transformate în adevărate arme: mingea de cauciuc foarte mare și foarte elastică, primită în dar de la musafir, devine nu întâmplător o ghiulea: „Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet” (s.n.). Cafeaua nevinovată face și ea parte din intențiile războinice ale maiorului din moment ce produce suferință; „mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață (s.n.). Ca să nu mai vorbesc de faptul că mâna lungă a militarului dezlănțuit îl ajunge pe narator chiar în propriul domiciliu, ce părea să-i asigure liniștea: „Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul – ca să-mi toarne dulceață în șoșoni”.
Nici Lefter Popescu nu se bucură de liniște în locuința sa. Aflând că soția i-a dat unei țigănci jacheta în care presupune că ar fi pus biletele de la loterie, funcționarul începe să spargă cele zece farfurii de porțelan, echivalentul unei jachete ce sugera măsura/forma și, până la urmă, personalitatea individului.
În general, personajele caragialiene nu sunt surprinse acasă. In Căldură mare, despre stăpânul casei aflăm că este și nu este acasă, nici adresa nu mai este un reper. Anghelache din Inspecțiune este surprins la berărie, nefiind de găsit în propria locuință, la geamul căreia, în plină noapte, se arată doar sora lui ca o prezență ireală: „Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache”. În general, omul lui Caragiale trebuie să se plece, deoarece spațiul domestic si contextul asupra căruia se răsfrânge autoritatea acestuia sunt asociate monotoniei și unei semnificative repetenții, ca în D-l Goe…
Tânărul este într-adevăr un repetent, un individ prins într-o dramatică mișcare circulară sau încremenire din care nu poate ieși decât printr-o călătorie care ar trebui să-i schimbe destinul. Cel care se întoarce dintr-o călătorie este un învingător, ceea ce nu este cazul în situația schiței amintite, unde personajul se pierde într-un „bulivar”ce-i îneacă în anonimat individualitatea.
Întorcându-se în urbea natală, naratorul din Grand Hotel Victoria Română nu caută liniștea unei locuințe, ci hotelul.
Revenind, pentru a-și dovedi că există, că nu i-a anihilat repausul duminicii sau liniștea locuinței, personajele caragialiene trebuie să se miște, să umble pe jos, cu birja sau cu trenul, stabilindu-și anumite popasuri unde nu stau mult, dar care le asigură tocmai mișcarea ce se opune încremenirii refuzate în Repausul dominical. Aceste personaje sunt condamnate la mișcare, fiindcă ele nu există cu adevărat decât dacă adoptă mișcarea generală a contextului în care trăiesc, a mecanismului în care sunt implicate. Ele se deplasează prin spațiul urban, și Caragiale are o deosebită voluptate să insiste asupra acestei deplasări.
Trenul ocupă un loc de privilegiat în imaginarul caragialian, asigurând ordinea și nota de previzibil a mișcării. Trenul trebuie să intre și să plece dintr-o gară exact ca inspecția ce legitimează „funcționarea” mecanismului caragialian, în Inspecțiune. Nu este deloc întâmplător că scriitorul nu omite să amintească întârzierile trenurilor ori timpul cât stă trenul într-o anumită gară.
De cele mai multe ori la Caragiale scopul plecării interesează prea puțin, acesta pare să nici nu conteze chiar raportat la dorința de a călători cu orice preț. De menționat că interioarele trenurilor nu îl scutesc pe călător de iritarea pe care o produc spatiile intime. Se cunosc bine întâmplările din trenul cu care Goe se duce la București (în treacăt fie spus, lui Goe i se interzice să scoată capul pe fereastră, să ia contact cu exteriorul, cu tot ce înseamnă realitate „de afară”), nu cred că mai trebuie amintite întâmplările din Bubico, unde prezența unui cățel în compartiment este supradimensionată, totul încheindu-se cu gestul reprobabil al naratorului.
Emblema funcționării ireproșabile a mecanismului de care au nevoie oamenii lui Caragiale pare să fie inspecțiunea, care, în cunoscuta schiță Inspecțiune, se lasă mult așteptată. Nenea Anghelache are nevoie de inspecțiune fiindcă doar ea îi poate confirma condiția de om cinstit. Or, cinstea trebuie certificată, mărturisită de această autoritate care este inspecțiunea. Cum personajul se îndoiește însă că inspecțiunea va mai veni (aceasta vine totuși, dar el nu apucă să afle), nu-i rămâne decât să se sinucidă la Șosea, lăsându-i lumii, ca semn că se dezice de ea, ceasul și banii.