Cartea își (re)cunoaște limitele, își fixează teritoriul reflexiv la o lărgime pre-gândită, în Elogiul vanității, Humanitas, 2016 (ed. fr. 2013), de Andrei Vieru, autor de succes în Franța, privit circumspect în România, aproape la limita ignorării. Odată strecurată aici această dezvăluire, devine o onestă scuză, față de cititor. Gustave Flaubert este evaluat critic în răspăr (răspărul face parte și din metoda de lucru a eseistului), ca (ne)fiind nici genial, nici stilist. Flaubert nu e comentat, cum se precizează, „amănunțit”, pentru că s-ar ajunge „în afara orizontului acestei cărți”. Or, cartea se face nu pe dinafară, ci pe dinăuntru. Perspectiva reflexivă este aici „negativă”, ceea ce nu înseamnă negativistă. Dimpotrivă. E liberă, ușoară, nu constrângător-impunătoare. Prin nu, se merge spre da: cu riscul unei anume juvenilități, recunoscute de maturul privitor la tânărul Eugen Ionescu și traducerea în franceză a debutului critic-eseistic cu Nu. E simptomatic primejdioasă negarea negației, chiar și sub pretextul dialecticii. Afacere logică și psihologică. Dincoace de negație se află „tiranii (pentru că – n. m.) au oroare de psihologie și de logică”.
În marginea vanității ca și în miezul ei, gânditorul face o expunere înțelegătoare, rațională și îngăduitoare. Se prezintă critic și tolerant. Nu e judecător, dar procuror atent. Își ia o procură ca drept de a pătrunde lucrurile. E un ambivalent neechivoc. La limită amfibologică, se retrage ori se suspendă. Îmbrățișează obiectul, dar nu pentru a se confunda cu el. Eul său se scufundă, nud în… nud. Reține cauza, nu ocazia, ori își ocazionează cauza. Metoda sa în răspăr este a identificării, a transvazării subiectului în obiect: „am îmbrățișat cauza vanității și a deșertăciunii”. Dar el știe și dezvăluie pregnant că identificarea e de cunoaștere, nu de existență. Tema (vanitatea) o cere, îl obligă, e adânc și larg omenească. Identificarea deplânge lucid, fără a osândi, religios, păcatul vanității, transgresabil prin (re)cunoaștere, iar tocmai acest (de)mers este elogiat, întrucât ajunge urmat. În fond și formă, vanitatea, ca o majoră deșertăciune, este expusă, pe vechi urme, drept o jalnică dorință de elogii indiferente la fapte. Meditația se exercită în patologic. E tratată reflexiv boala celor ce „au nevoie să fie tămâiați necontenit”. Începutul angajează o anume voință. E dorința (motorul vieții, spunea eticianul filosof Spinoza) de a „face impresie”. Are temei visceral, o extensie dialectică și barocă, acerb acomodantă, a ceea ce e înnăscut înspre cunoscut. Iată starea definitorie, cu definiția inclusă: „vanitatea omului nu e decât un compromis între instinctul lui de conservare și instinctul aplauzelor luate”. Vanitatea este minusul mereu în plus. Plusarea ajunge acoperitoare, însă gândirea îi descoperă negativitatea vitală și chiar vitalistă. Nu-i e străină vanității limita superlativității. Există și „o vanitate exemplară”, ca aceea punctată la violoncelistul M. Rostropovici, care cânta mai cu seamă lucrări dedicate lui. Dispariția vanității rămâne de domeniul concepției că e mai rău fără rău, întrucât odată cu răul se distruge și binele inclus în el. Faptul apare deja semnalat, nu la un om ori la o categorie a acestuia, dar la nivel de țară. Și nu una oarecare, dar chiar cea de rezidență, refugiu, exil. Parafrazând un titlu poetic românesc realist socialist, am spune că, peste toate, eseistul spune „Ție îți vorbesc, Franță!” Țara aleasă. Vanitatea țării natale, România, contra umilității țării ospitaliere, Franța. Aflată pe calea pierzaniei, întrucât „O țară care își pierde vanitatea e pe patul de moarte.” E un fenomen, vanitatea. Cunoscut și făcut cunoscut ca fiind actul actoricesc de supraviețuire. Pragmatism care asumă ridicolul. „Vanitatea se află la originea unei strategii hilare, dar eficace…”. Aparent, vanitatea are pereche în orgoliu. Iar ele sunt despărțite nu doar prin nuanță, dar prin esență. Merg pe două căi de voință: „orgoliosul vrea să fie realmente așa cum vanitosul vrea doar să pară” O notă citează din Fr. Nietzsche ideea că unii cred că au ceea ce nu au. Doar vanitatea este prin natură simulantă. Orgoliul ambiționează să fie, anume: stimulant. Etic, vanitatea și orgoliul ajung apropiate tocmai pentru a-și marca distanțarea. „Orgoliul și vanitatea sunt, ca trăsături de caracter, relativ incompatibile.” Istoria relativ recentă a dat proba tragică a faptului că „orgoliul colectiv fără mesianism riscă să alunece spre fascism”. Cazul lui M. Eliade este reflectat și aici. Știm ce a scris Blaise Pascal (referință a eseistului român de limbă franceză care se retrovertește și în limba matern-paternă, mama fiind rusoaică): cine vrea să fie înger devine fiară… Fiara poate fi domesticită (raționalizată), dar nu alungată. B. Pascal nu(-i) face (lui Andrei Vieru), ca să spun așa, bine: e inactual cu îndemnul de a nu te lăuda ca să fii lăudat. Apoi e amintit în legătură cu o idee teorematică devastatoare: afirmată de o soție, dar infirmată de soț, ideea destramă cuplul. Vanitatea este elogiată doar pentru a fi gospodărită. Ca și neglijarea, ocolirea și transformarea vanității duc la o exacerbare, al cărei antidot rămâne tot (re)cunoașterea: este trufia. Vitala vanitate, greu pusă la încercare, „expiază”. Recunoaște autorul eseului: „Când reușesc să-mi cenzurez vanitatea, am totdeauna un minunat moment de trufie.” Demobilizarea vanității devastatoare a eului produce un fel de transcendentalism absolutist, trufaș: „ura și disprețul de sine devin motive de trufie”. Inaparența e ontologic suspectată. (Ne)vinovăția conotează doar retorism, discursivitate bolnavă. Eseistul de expresivitate reflexivă, nu stilistică, barocă enunță cu fermitate: „Am luat mereu pocăința și trufia drept cele două fețe ale aceleiași monede.”
Genialitatea e înnăscută, iar geniul nu are virtute pedagogică, nu formează sau nu formează în raport cu el însuși. Iată principiul: „are sens să formezi discipoli doar dacă știi, sau presupui, că te vor depăși”. Dar discipolii virtual geniali trebuie să o știe și să nu-i stea geniului în umbră. Situație expusă, cum se știe, de Brâncuși în raport cu Rodin. Particularitatea aflată geniului este că el nu invidiază. Nu trăiește în absolut, există pe cea mai ridicată treaptă a relativismului. Rezonabil fiind, „Geniul presupune o anumită radicalitate.” Geniul apare carent de orgoliu. Cazul model aici rămâne Mozart. Salieri, însă, are orgoliu, un orgoliu, cu un termen adecvat circumstanțial, de „negeniu”. Absența geniului nu înseamnă nicidecum ratare. Și Salieri, compozitorul, este elogiat, elogiabil. Căile celor doi sunt vădit distanțate. Ne-geniul tinde orgolios către geniu, zadarnic, pentru că între Salieri și Mozart este aflat un raport crunt, primul devine doar copia, al doilea este originalul. Orgoliul nu accede, nu ajută depășirea. Geniul, aflat dincolo de vanitate și de orgoliu, de voința de a părea și de voința de a fi, poartă în sine o anume trufie, care nu se dezvelește, rămâne doar bănuită. Morala (nu arta) activează, într-o formă de excelsior, vanitatea și orgoliul, ființa (într-un sens comun) și masca. Vanitatea și orgoliul funcționează ca fundamente morale: „simțul demnității are ca temeiuri și vanitatea și orgoliul”.
Invidia este în Elogiul vanității o altă temă de reflecție. Am văzut că geniul nu o cunoaște sau nu are motivația cunoașterii ei. Peste el nu mai există nimeni și nimic. Dincoace de genialitate, invidia se dă pe față și se tot răsfață. Deopotrivă, ea comunizează și particularizează. Fraternizare întru invidie, va să zică. „Fiecare cu crucea lui, toți cu crucea comună a invidiei până și pe crucea altora.” Există și mândria mamei de a fi invidiată, într-un sens social, pentru prosperitate, chiar de propria fiică: „ură de clasă” îi spune ea. Invidia este născută și cunoscută de ierarhie ori diferențe. (Oare geniile nu se pot totuși diferenția?) Invidia neagă meritul. Sau cel puțin îl suspectează. Sigur e că îl exclude drept… nedrept. Norocul: fiecare și-l dorește în realitate, iar aparent îl dorește și celorlalți. Formal pentru alții, substanțial pentru sine. „Ideea de șansă e intim legată de invidie.” Invidia nu doar exprimă diferențe, dar identifică ierarhii. În cantitatea de invidii există și calitate. Superioritatea derivă din a fi, inferioritatea din a avea. Există două realități. Altceva decât două voințe: de a fi (orgoliul) ori de a părea (vanitatea). Elogiul vanității este al aparenței de existență. Are și invidiosul merit. Ce face invidiosul „de calitate” Salieri pentru a fi, este că îl invidiază pe Mozart pentru ce este, nu pentru ce are. A. Vieru recunoaște tăria spiritului posesiv de orice nivel, faptul că ne despărțim greu de ce posedăm. Ierarhia îndepărtează anarhia, asimilând și îmblânzind invidia. Trebuie, ca atare, ocrotită invidia. Sperie gândul pierderea ei. Ambivalentă, pe o linie, invidia are rost organizator: „dacă peste noapte invidia ar dispărea, ne-am trezi a doua zi în plină anarhie”. Invidia leagă, instituie un legământ. E (ca) un dar, fundamentul îi e generos, într-un chip specific: „invidia are ca sursă un anumit fel de altruism…”. Pe altă latură, „consumă”: „invidia însoțește și chiar stă la baza măcelului și a mistuirii universale”.
Să deslușim ceva și din „poetica” gânditorului. Andrei Vieru, oarecum în modul asemănător al lui Livius Ciocârlie, adoptă sau adaptează un diletantism ludic, ca simulacru, atunci când se poziționează strategic: face referire la „tagma artiștilor, cea din care se presupune că fac și eu parte”. Linia de poziționare se „autentifică” în mărturisirea că practică scrisul ca diversiune și necunoaștere de sine ori că „Puținul pe care-l știu despre mine mi-l datorez mie însumi, adică propriilor nerozii.” Artistul înfrumusețează, gânditorul închipuie binele: Andrei Vieru posedă dubla condiție. E scriitor de plăcere și, se poate deduce, pentru plăcere, dacă nu cumva regula lui Molière îi este ca o mănușă prea strâmtă: „nu scriu (literatură) decât atunci când am chef eu…” Eul și cheful există în chip voluntar. Scriitorul alege să displacă, nu să dezamăgească, deși nu distinge „prea bine care e semnificația acestor nuanțe…”.Înțelege că e baroc la modul reflexiv prin proiecția grandorii în detalii. Scrie, cu teama de neplăcere, cum stă un personaj mitic cu sabia deasupra capului. Scrisul survine potențial și incert, răzbătut de obsesia meta-stilistică:„rândurile pe care acum le așez sprințar pe hârtie – cine știe? – mâine poate că îmi vor stârni greață”. La bază pare a exista obsesia unei stilistici relativiste, aflată chiar de la „acceptarea” lexicului. De pildă, guru și impostor ajung sinonime.Se redescoperă statutul scriitorului dinspre stânga socio-politică, precum – îmi amintesc – ironizatul, de Marin Preda, în anii 1970, G. Grass. Multiplu patronat, notează, aspru, că „Scriitorul de astăzi e doar un proletar insomniac.” Pune scrisul artistic, abundent, extins, într-o relație estetico-economică. Crede că stilul concis (pe care doar în parte îl practică și el, aterizând în reprezentativul cotidian și anecdotic) ar fi redus creația și vânzarea acesteia. Eseistul posedă și fantezie epică, reprimată, dar transparentă. Iată un subiect: fiind copil, s-a temut că mama, plecată într-o excursie în afara țării, nu mai e aceeași, nu mai are aceeași vârstă, se poate să fi îmbătrânit. Alt subiect, preluat din zvonistica urbană: pianistul Mîndru Katz, mort în concert, invitase pe cineva, spunându-i: „Ai să vezi cum moare pe scenă un artist.”Arta iubește moartea, moartea iubește viața, ele se confundă sau mai curând se afundă în modul erotic. „Ca și pentru Mozart, arta și viața sunt, pentru Bach, inseparabile.” Faptul rămâne de domeniul trecutului. Arta mai există între nonconformism și imitație. „Viitorul artei? Zilele ei sunt de-acum numărate.” Artistul însuși dispare în operă, cum s-a mai observat – și trăit. „În ce mă privește, nu am artiști preferați, am doar opere îndrăgite.” Artistul este pur spectaculos: „artistul nu suferă, ci se oferă, se expune”. Boala are rost ambiguu pentru artă, uneori motivează ratarea, alteori succesul. Creația nu este însă anonimă, iar creatorul rămâne real pentru a ajunge ferecat și fermecat într-un ideal. „Singurul rival al creatorului e propriul lui ideal…”. Plagiatul lui E. Barbu i-a adus lui A. Vieru un surprinzător beneficiu de cititor, întrucât, printr-unul dintre „negrii”, a ajuns el să citească „zeci de pagini frumoase din Paustovski”! Iar dacă am lua în serios plagiatul retroactiv, ideatic, nu textual, am putea crede că Im. Kant și-a tras o copie după Andrei Vieru. Gândul care-i leagă este întreg aici: „Să mulțumim deci naturii pentru tendințele spre vrajbă, pentru vanitatea emulatoare din invidie, pentru setea nestinsă de avere sau de dominație! Fără de acestea, toate excelentele dispozițiuni naturale ale omenirii ar dormi în veci nedezvoltate.” (Immanuel Kant, apud Pierre Manent, Cum de putem trăi împreună, trad. din franceză de Mona Antohi, Humanitas, 2017, p. 293) Eseistul român, scriitor în limba franceză, pare a îndemna la o altfel de scriere a istoriei literaturii, domeniul fiind, iată, liber, cât se poate de ofertant: „Istoria literaturii poate în sine fi considerată un șir neîntrerupt de jafuri.” O istorie ca o pradă a literaturii, de ce nu? Tot aici, de adăugat, privitor la istoria literaturii, românul M. H. Simionescu, lui Stanislav Lem, acesta cu A Perfect Vacuum, carte „sub forma unei serii de articole despre cărți inexistente”.Chiar și cenzura rămâne și câștigă în abilitate: „Nu toate șopârlele trec de noua cenzură…”. Creația sub cenzură ni se cere s-o vedem cu pierderile și câștigurile contextuale: „Sub un regim autoritar, vasta inconștiență a spiritelor oficiale împiedică publicarea multor capodopere; într-un regim liberal însă, multe capodopere n-ar fi fost niciodată concepute.” Creație și creator rezistă și se salvează sui generis. Compromisul în creație devine compromitere sau ratare. Andrei Vieru nu e retorician, dar gânditor încercat, scrie „articole de retorică”, în loc de figuri. Curentele artistice devin larg asociate. Iată: postmodernismul și barocul: „Până la un punct, postmodernismul este față de secolele trecute ceea ce a fost Barocul față de Renaștere.” Reductiv privind, modernul e mai ales modă. Expresionismul apare plasat simptomatic în atitudine, nu în stil. „Să fii „expresionist“ înseamnă să vrei să debitezi tot ce ai de spus dintr-o dată, cu atitudinea unui muribund aflat în ultima și cea mai violentă zvâcnire de vitalitate.” A. Vieru e, cum mărturisește, optimist prin estetica urâtului vieții.
El practică incidental, dar accentuat, autoscopia critică: „devin încrezut, important și găunos ca o scorbură”. Suspectează critica anonimă, deși plauzibilă. Critica are un rost mai bine motivat prin ce alege în sprijinul artei. Are funcția de a proteja elevația în distanțare față de coborâre. Critica înalță creația dacă îi îndepărtează improprietatea. Critica face creația să fie, punând-o exact, cu dreptate, în posesie. Juriile dau măsura foarte critică tocmai a lipsei de critică: „rolul obișnuit al juriilor constă – cum se spune tot astăzi – în a o da în bară”. Parvenirea literară e rău (bine) vizată: „să ne oprim o clipă asupra căpătuiților din literatură și să ne oprim o clipă la ceea ce cred ei că le-ar putea reveni”. Un pact ironic rezolvă situația: „Să fim generoși: în fond orice scriitor merită orice premiu.” Amuzantă, de înțeles, este și confuzia „hermeneutică” a meritului. „Se poate întâmpla ca scriitorul să nu înțeleagă nimic din ce scrie, iar cititorul din ce citește…”. Caz de aberație a scris-cititului în care alegerea s-ar cere îndreptată, lucid, spre cei „subevaluați”. Gustul general e corupător. Succesul se obține prin reclamă, prin înscenarea de televiziune iar opera apare acoperită de mediatizare. Speculează oare A. Vieru metoda înșelătoare dezvăluită la maestrul – impus mai curând de receptorii francezi – E. M. Cioran, despre care crede că minte pentru că francezii doresc să fie mințiți? Gândul i se dedă la umor, sarcasm, ironie. Din „fascinația” pentru „nerozie”, „emulația dintre televiziune și internet va conduce la excelente rezultate”. Ori: aproape toți artiștii își contemplă buricul crezut unic, dar de fapt comun.
Moral, se califică „ne-cinic”.Adevăr, bine, frumos îi apar sinonimizate. „S-o spunem pe șleau: „binele“ care nu e și frumos e doar un simulacru. „Frumosul“ care nu e și adevărat este doar un erzaț. În ultimă instanță (dar numai în ultimă instanță), „adevărul“ care nu este și bun e doar o prefăcătorie.” Mă întreb, aici, cum se explică formele diferite ale verbului a fi, prin excluderea repetiției? Moralistul înțelegător girează adevărul refugiaților din patrie. Are dileme mai multe decât rezolvări. Își suspendă uneori enunțul la modul inopțional, lasă textul să tacă, s-ar zice că după exigența filosofică a lui L. Wittgenstein: „Eu cred că…”: nici ideală negație, nici reală afirmație. Privitor la „interpretarea, în general, a oricărei opere de artă”, ajunge, într-un fel declarat nepragmatic, susținătorul „ideii mele – utopice, ca să nu spun metafizice”. Modern de stânga. Admite interpretările „neinvalidabile”, din „lipsa de informație”. E și acesta un caz de limită a interpretării, în sensul conceptului lui Umberto Eco. Limitat în raționalism semantic, se declară ironic „invidios pe toți cei care se pricep să adore fără să înțeleagă”. În fond, adorația neînțelegătoare ajunge benignă pe lângă malignitatea neînțelegerii înțelegătoare. Reacționează repetat la inflația literară, acum nu stilistic, dar hermeneutic. Literatura capotează într-„o inflație de cuvinte cărora, în registrul sensului, nu le corespunde nimic”. Iraționalitate vidă. Schimbarea devine agravantă. Terminologia este capital(ist)ă, finanțistă (confirmă ce spusese, demult, Simeon Ștefan: „cuvintele sunt ca banii”, rostul lor e să „umble”). Din inflație, în deflație, iată calea văzută acum. „Între timp, literatura suferă de o severă deflație. ”Excesul e reprimat, dat în lături. Pentru că se scrie prea mult, se citește prea puțin. „Deja nimeni nu mai citește nimic, sau aproape nimic.” E vorba de cititul literaturii, nu de citit în general. În ordine (!) sistemică, socio-politică, există ceva cu siguranță „înțeles”, anume de aparatul birocratic, de oriunde: oportunismul. Dincoace de gravitatea etică, e recunoscută comprehensiunea care, fie că e, fiecă nu e, nu admite niciun substitut sau simulacru. Nici moartea nu dovedește ori, mai mult, nu îndreptățește, înțelegerea. Așa crede Chiu Feng, cel citat ca examinator, într-o comisie succesorală, pentru postul de călugăr principal dintr-o mânăstire: și iată încă un fragment cu potențial epic, eventual în spiritul lui J. L. Borges. Credința că popii recunosc greșelile, iar popă și papă (aici, Francisc) se „supun enoriașilor”, nu invers, îmi produce acum mie un puseu narativ. Am trăit și eu un caz edificator. Enoriașele erau disperate că fusese uitată o orătanie de curte de dat pe sub sicriu, în timpul coborârii mortului în groapă. E ceva creștin, canonic, „scripturistic”, părinte? Răspunsul preotului a fost rapid și clar: nu. Dar de ce nu le spuneți așa? Aici intervine apărarea: le spunea, dar degeaba, tot de obicei țineau. Totuși, renunțase, cel puțin atunci, să o mai spună, iar concluzia devine că preotul se comporta astfel doar din conformism la obicei. Degeaba cunoști dacă nu poți să recunoști. Omul, aproape de neconceput, oricum neconceptualizabil, există într-o amețitoare diversitate. Există între oameni și salvamari, și asasini. Nuanțarea nu exclude domeniul prostiei, din contra: „proștii strălucesc prin diversitate”. Omul ar fi mai cu seamă ingrat, fiind mânios, mândru, avar. Doar creierul îl mai protejează de primejdiile altor forțe ale naturii. (Unii savanți neuroștiințifici constată o accentuată neascultare a creierului!) În vechime, specia noastră a canibalizat tinerii pentru prospețimea cărnii. Dar, firește, trebuie adăugat că avea „privilegiul” acesta cel care scăpa, el, de canibalizare.
Dicotomiile (dacă, măcar până la un punct, ele există) agreate de A. Vieru sunt: totalitarism vs. anarhie, democrație vs. autocrație (ca și cantitate vs. calitate, analiză vs. iubire de sine). Totalitarismul e o altă față (marcă) a democrației: „totalitarismul este culmea democrației, forma ei completă, perfectă, triumfală.” „Totalitarismul nu e numai încununarea și încoronarea democrației, este și forma desăvârșită a dictaturii.” Completitudinară, „democrația se împacă și cu sclavagismul, și cu unanimismul, și cu pluralismul politic”. Unilateralul, ideologic, M. Eliade, e abordat prin interogația amuțitoare „Ce poți spune, în general, despre un aderent?” Vieru notează, spre știința cititorilor, că, în postură de pianist, a refuzat spontan, pentru prima și ultima oară, nu fără unele urmări, să le spun așa, umbroase, ca să cânte la Televiziunea Română de ziua lui N. Ceaușescu. Limba dictatorilor comuniști (e țintuit și Ceaușescu) nu e, ne spune meta-stilistul, lipsită de un anume „stil” al falsității dorite de public: „I-am bănuit dintotdeauna pe unii dictatori comuniști că-și maltratează limba ca să placă populației.” Și B. Constant a cunoscut acest truc de comunicare falacioasă, scriind că „ideile triviale îmbrăcate în paradoxuri devin mijloace excelente de a-ți atinge scopul”. Nu e departe F. M. Dostoievski, cu gândul că omul își umilește și înjosește prietenul, iar „Roskolnikov și Sonia Marmeladova sunt mândri că se urăsc”. Amenință tare, în actualitate, ceea ce eseistul numește dihania publică, în continuitatea amplificată a barbariei, scăldatul în „oceanul de barbarie din lumea de azi”. Ce lipsește politicienilor e „capacitatea de a se face ascultați de evenimente”. Rușinea în România e de a fi fost informator la Securitate, nu membru al PCR. Eseistul se reține de la a judeca delatorii trecuți prin închisori și lagăre, dar dezvăluie parțial un colaborator al Securității, identificat ca jurnalist la RFI. Romania postcomunistă onorează asasinii disidenților din comunism. Unul vrea să fie confirmat ca urmăritor de un fost disident și merge acasă la el ca să se laude, vanitos și el, înaintea cuiva. Un taximetrist român, nu fără trufie, e nemulțumit de distribuirea corupției: guvernul rău e cel care nu lasă și pe alții să fure. Accesată fin, o judecată apare sau doar transpare constant în Elogiul vanității: lumea umană suferă, știut sau neștiut, psihologic sau moral, de sindromului Stockholm, al dependenței. Avem în Andrei Vieru, față de fenomen, un opozant evident, neglijat și, la noi, puțin comentat, pe nedrept trecut în categoria „invizibilă”.
Andrei Vieru, Elogiul vanității, Humanitas, 2016