Urbei lui Nenea Iancu rareori i s-a întâmplat să aibă vreun proiect cultural care să treacă de consistenţa gulerului unei halbe băute cândva, de Însuşi patronul oraşului, în Grădina Lipănescului. Veleitarismul gregar, sindrofia preţioasă, impostura cu panaş, sămănătorismul comunistoid de tip „Cântarea României” sau nesătula paranghelie bahico-lirică, cu un aer vetust de kitsch obosit (ceva ca un iarmaroc mărginaş, cu poeţi de mucava înecaţi în fum de mititei, care, printre văicărelile acordeoanelor şi ţipetele strunelor de ţambal, declamă exorbitaţi câte o poezea caramelizată şi manelizată straşnic, pe care nici măcar un biet poetastru anacreontic n-ar fi metahirisit s-o compozeze!) – sunt, de regulă, cele mai solicitante activităţi culturale din oraşul renumitului Festival al castanilor.
Iar, când rareori (mai rar decât trecerea unei comete!) apare câte o iniţiativă valoroasă, veritabilă şi autentică, ţâşnind inexplicabil parcă din neantul hazardului, atunci te întrebi, frecându-te la ochi: „Oare ce se întâmplă acolo, la Ploieşti?”.
O astfel de minune s-a petrecut toamna trecută, când Primăria Ploieşti a organizat în Parcul Municipal Vest nici mai mult, nici mai puţin decât o tabără naţională de sculptură monumentală (în marmură). Era ceva nemaivăzut la Ploieşti, de la bustul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, realizat de regretatul artist Nicolae Kruch şi care străjuieşte intrarea în „parcul foamei” din faţa Halelor Centrale. La această rezidenţă, au fost invitate nume grele ale sculpturii româneşti, în frunte cu Maxim Dumitraş, iar, alături de el, au lucrat Daniel Dan, Alfred Dumitriu, Bogdan Hojbotă, Petre V. Mogoşanu, Eugen Petri şi Ion Zderciuc.
Proiectul lui Maxim Dumitraş, asupra căruia m-am oprit în exclusivitate, se numeşte Locuire şi are un subtitlu doar bănuit: Un colţ de casă românească. Este o altă contribuţie la îmbogăţirea unui concept ce acoperă o bună parte din patrimoniul de creaţie al artistului.
Tema „locuirii”, conceptul acesta de „a locui-locuire” reprezintă o constantă în preocupările artistice ale lui Maxim Dumitraş, depăşind simpla efilare semantică dintr-un verb la infinitivul lung. Fiindcă toate lucrările din acest ciclu se actualizează în clipe de meditaţie profundă a artistului asupra arhetipurilor ancestrale, adunate cu migală într-o îmbelşugată arhivă aperceptivă a unei etnologii personale. Printr-o strălucită arheologie şi prin sondări succesive, aceste nuclee semiotice, aparţinătoare unei paleo-ontologii spectaculoase, pe care artistul le simte, le adulmecă estetic, toate ies la lumină, în alinierea destoinică a unui conformism enigmatic. Semnele din adânc izbucnesc şi devin, din ectoplasme, forme solide.
Locuirea înseamnă sălăşluirea Fiinţei într-un spaţiu bogat în resurse regeneratoare de sacru, un spaţiu pulsatil transcendental, aidoma pneumei de sub scaunul Marii Preotese de la Oracolul din Delphi. Şi nu orice fiinţă poate avea locul său în centrul acestei antropologii culturale, ci doar aceea care e legată prin fire nevăzute de puterea demiurgică. Şi pe care Maxim Dumitraş o simte ca o jubilaţie.
Lucrarea, dacă o privim atent, este chiar o secţiune printr-o casă ţărănească (in spe: năsăudeană, căci, primim cu încântarea ochiului balsamul acelui albastru genuin, pe care numai casa din Bistriţa-Năsăud şi artistul Max Dumitraş îl pot genera!). Sau, folosind subtitlul pus de artist, „un colţ de casă românească”.
În colţul acesta magic al casei, se adună o simbologie graţioasă şi tainică, încărcată de sugestii calde, prietenoase şi primitoare, precum însăşi gazda năsăudeană. Albastrul siniliu, care aduce cerul direct în casă, în interiorul ei, căci, doar privind pereţii, trăieşti senzaţia unui văzduh lilial. Apoi, fereastra – al cărei semn bizar, de a continua şi deasupra casei, pe acoperiş – sugerează din nou ideea acelei misterioase pneuma, prin care protagonistul „locuirii” comunică şi se împărtăşeşte din înălţimea adâncului (scuzaţi oximoronul!), ce duce la Marele Demiurg. Şi, în fine, baza acestei locuinţe stranii. Temelia ei e secţionată, poate pentru a ne închipui şi că şarpele casei (acela care aduce noroc şi prosperitate) trebuie să aibă loc să respire şi să emane bunăstarea şi abundenţa. Iar, deoarece cava – dar şi, totodată, hipogeul, dacă vreţi, fiindcă acolo se află lăcaşul htonian final al sub-locuirii, în care protagonistul casei se va cufunda – este tot albastră, nu ne rămâne să conchidem decât că acel cer – poate chiar Cerul Dintâi – cuprinde totul.
Colţul de casă românească al lui Maxim Dumitraş este un eseu vizual, antropologic şi etnografic, despre plutire. Despre Zbor.