Gravor, pictor, grafician de profunzime — Vasile Anghelache. A expus, din 1979 (membru al UAP), la majoritatea Saloanelor municipale şi naţionale de grafică. Expoziții personale, inclusiv la Veneția și la Paris. Are lucrări în colecţii particulare din ţară şi din străinătate (Anglia, Argentina, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Israel, Italia, Olanda, Polonia, Spania, Suedia, Venezuela, SUA). A pictat, atenție, Biserica Eroilor Revoluţiei, Bucureşti (1999-2003)! A realizat lucrări de artă monumentală religioasă la Biserica din Hangu (1994-1996), Biserica Topolog (1996-1998), Biserica Mangalia (1998), Biserica Cotu-Văii (1999), Biserica Vasile Alecsandri (2000), Biserica Luncasprie (2003-2004), Biserica de la Stâna de Vale (2004), Biserica Greci (2005), Biserica Stejaru (2006), Biserica Speteni (2007-2010). S-a născut la 28 august 1950, la Roman și a copilărit la Adjudu Vechi (unde este pod peste Siret, spre Podul Turcului-Tecuci sau spre Bârlad), a terminat liceul teoretic la Adjud… Asemenea mie (doar că eu sunt născut în 19 februarie 1950, la cinci kilometri de Piatra Neamț, la un canton CFR din Dumbrava Roșie)! Deschid aici o paranteză. Eu fiind dat la școală la șase ani, n-am fost coleg de clasă cu Vasile Anghelache, dar avem amândoi aceleași amintiri legate de Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi; la 248 de kilometri de București; cantonul era locuința de serviciu a tatălui meu, ceferist cu funcție la întreținerea de cale ferată), unde părinții lui, asemenea majorității țăranilor din Adjudu Vechi, aveau grădina și terenul arabil, la doi kilometri de comună. Amândoi avem părinți de origine din acest loc. Habar n-am avut unul de altul, până ce el n-a aflat că am scris o carte de versuri despre copilăria la Cantonul 248. Vasile Anghelache mi-a citit cărțile şi a constatat că ne potrivim pe aceleaşi amintiri din copilărie – aşa că la începutul anului 2006 m-a anunţat că a definitivat un ciclu de desene (şi gravuri) dedicate Cantonului 248 şi comunei Adjudu Vechi, transpunând pe planşă versuri de ale mele. Fiecare tablou din acest ciclu, în timp, fiind o izbândă sufletească a lui, la care rezonam amândoi. Am conştientizat că am putea să apărem cu o carte împreună: unul vine cu versurile, celălalt cu desenele, legându-ne acelaşi centru al universului şi împărtăşind cam aceeaşi copilărie la Adjudu Vechi şi Cantonul 248, nu?, scriam în Nota volumului „pam-param-pam”, apărut la finalul anului 2006. Așa că „am rămas ca frații” de la regăsire, copertele la alte trei cărți ale mele îi aparțin, reproducând tablouri ale lui. Închid paranteza.
În perioada 13 – 23 august 2018, „consăteanul” Vasile Anghelache a avut o amplă expoziție de gravură deschisă la Galeria Artelor, în buricul Bucureștiului (la Cercul Militar Național), intitulată „Interferențe” (realizată împreună cu un artist plastic francez, Martine Georges), la care a pus accent și pe tablourile dedicate copilăriei, cu „alegoriile lor narative”, de impact, continuate și după apariția volumului la care am contribuit amândoi, pomenit mai sus (pe tablouri sunt reproduse de mână versuri din volumul meu „La fanion” sau din „pam-param-pam”, care l-au inspirat; chiar dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să nu fac aici iar caz de legătura noastră confraternă, scuze pentru subiectivism). Această expoziție extraordinară a urmat unei alte expoziții de succes (cu vânzare) avută la Lyon, la Primărie (Mairie Lyon 2), intitulată „Suvenirs d`enfance” / „Fontaines de Lyon”. Vasile Anghelache locuiește de câțiva ani la Lyon (unde se recuperează, în urma unui accident vascular cerebral, crudă lovitură de destin; astăzi e pe jumătate paralizat, toată partea stângă), alături de Martine Georges.
Sincer, mă fascinează dubla lui personalitate de artist plastic — Vasile Anghelache lucrând pe două planuri, unul de grafician profesionist dedicat artei independente (lucrează în acvaforte după o tehnică numai a lui; lucrări pline de simboluri „laice” care adeseori îi contrazic vocația creștină) și altul de pictor de biserici, după canoane stricte (ortodoxe; tip sportiv, își ridica singur schelăria în biserică; lasă că păstra secretul la pregătirea pereților pentru pictura murală, a frescelor, a pigmenților solubili în apă sau a vopselelor și lacurilor sau foițelor de aur; a diluării culorilor cu ceară topită).
1) Pentru cel de grafician, Vasile Anghelache accepta boema și aventura în viața de zi cu zi, fără limite (altfel, are o bibliotecă de artă de invidiat, poate fi inclus printre artiștii postmoderniști fără greș; lucrările lui sunt de sinteză, cu aluzii culturale, stil și trimiteri la semnificații „umaniste” universal valabile, ironice, protestatare). Era obsedat de „timpul care înghite tot”. O serie de gravuri de ficțiune e subjugată Apocalipsei (și Turnului Babel, ca o construcție interioară a fiecăruia dintre noi, în căutarea unui sens al acestei lumi). Alte cicluri: „Marchidanul Tubalcain sau vânzătorul de şoricioaică”, „Marea vânătoare de pești”, „Oedip și Sfinxul”, apoi lucrări reunite sub titlul „Aerul”, „Păsările”, „Sperietoarea” sau „Copaci”. Sau ciclul „Somnul” (care dă de gol pânda, starea de veghe continuă a artistului). Vasile Anghelache şi-a construit în timp o lume mirifică, dar şi terifiantă, seducătoare, dar şi traumatizantă, plauzibilă, dar şi fantastică, însă oricum inconfundabilă, o lume populată de personaje care dau năvălă s-o anime venind din toate direcţiile posibile: din mituri şi din poveşti semiadevărate, din realitatea imediată şi din rarefiatele sfere ale visării cu ochii deschişi, din cărţi fundamentale citite cu creionul în mână şi din vorbele în vânt aruncate de unii şi de alţii, din năluciri şi coşmaruri, din raţiunea demistificatoare şi din fantezia dezlănţuită. Pentru strunirea şi punerea sub semnul coerenţei a acestei adevărate colecţii de tipologii şi comportamente umane, subumane şi supraumane artistul recurge la veritabile formule şi soluţii dramaturgice, apelând deopotrivă la alegorii şi paradigme care conduc în cele din urmă spre imaginea imprimată pe hârtie, de fiecare dată surprinzătoare şi memorabilă (Corneliu Ostahie). „Impresionantă este şi paleta foarte largă de tehnici pe care Vasile Anghelache le foloseşte, de la desen şi gravură la diverse procedee mixte care includ acuarela, colajul, intervenţia cu varii culori”. O operă de reală valoare.
2) Pentru cea de pictor de biserici, în schimb, Vasile Anghelache intra în recluziune liber consimțită (rugăciuni și post; a pictat 15 biserici, pe altele le-a abandonat datorită unor conflicte cu oficialități bisericești; i s-a retras autorizația la un moment dat fiindcă stilizase portrete ale sfinților din canoanele bizantine; de altfel, o „supărare de adâncime” provocată de un episcop, cel al Buzăului și Vrancei, i-a pregătit moral, condamnabil, atacul vascular cerebral-AVC; teribil pentru mine e că Vasile Anghelache picta, sentimental, o biserică nouă din centrul Adjudului atunci când acest nefast episcop l-a blestemat între patru ochi, printre dinți; „unealtă a diavolului”). Ar trebui să-l ascultați pe Vasile Anghelache când afirmă că o creație artistică (pictură, grafică sau poezie și proză) te face să-l simți pe Dumnezeu! Mărturisea în 2014, într-un interviu (apărut în ziarul Adevărul) că: Veniţi pe Valea Bistriţei pentru un inventar al picturilor din zonă, cei de la monumente istorice s-au oprit şi la biserica unde pictam eu. Ştiţi ce mi-au spus? Că e prima oară când nu se uită sfinţii urât la noi! Asta mi-au spus… Vreau ca pictura mea să fie dătătoare de căldură, nu de frig. „Dacă e să vorbim de culori, au ele o semnificaţie anume în pictura religioasă?” (întreabă mai apoi Ștefan Mitroi, și Vasile Anghelache răspunde): Absolut! Albastrul, care e profund, e culoarea Duhului Sfânt. „Înseamnă că este cam rece duhul acesta”. Aici este măiestria pictorului, ca dintr-o culoare rece să facă una caldă. Roşu, care e cald, înseamnă dinamism şi dragoste. D-asta şi este roşie cămaşa Mântuitorului. Galbenul, care e tot o culoare caldă, semnifică lumina, în timp ce verdele simbolizează optimismul.
Nenorocirea abătură asupra sa (după AVC), l-a îndepărtat pe Vasile Anghelache de biserici pentru totdeauna, va mai face pictură religioasă doar pentru sufletul lui. Din păcate, nu mai poate lucra nici în acvaforte, la presă, având mâna stângă paralizată. Sigur, la toate lucrările lui de grafică desena cu ambele mâini. Azi, sperând că se va recupera cu totul fizic și moral (a apelat la fel și fel de concepte de recuperare medicală, cu o dârzenie ieșită din comun; la un an după accidentul vascular cerebral era total paralizat la pat, nu i se dădea nici o șansă de recuperare; s-a recuperat pe jumătate, stă pe picioare, în baston, se poate îngriji singur în intimitate), a început un ciclu de autoportrete.