Acum ceva timp, am cerut încuviințarea domnului AOD, de la Paris, de a separa și izola în folos propriu o fotografie din valul de amintiri ale domniei-sale, publicate, îndeobște, sub formă de imagini, pe o platformă publică de păreri, dialoguri, imprecații, zvonuri, informații social-politice ori, din păcate mult mai rar, culturale. Textul era sec: Toulouse-Lautrec avec sa mère, dans le jardin de Malromé, cca. 1900.
Iar acum, mă voi strădui să descriu ceea ce se vede în acea fotografie.
Un colț de casă și grădina. În stânga, un laurier din care se zărește doar o parte din coroană, apoi, într-un ghiveci mare, un arbust impresionant, cu frunze lancelate. În continuare, pe lângă stratul de verdeață ce crește lipită de zidul casei, grădina continuă în fundal cu un alt pom, poate un piersic, poate un prun, iar în fața lui, câteva ghivece cu flori așezate pe un stativ de lemn. În acest unghi, chiar lângă copăcelul din ghiveci, o masă rotundă, de metal, stil Art Nouveau, cu picioare subțiri, curbate elegant. Pe geamul mesei, așezate pe o tavă neagră, probabil din lemn, două pahare (fără picior) și o carafă, pe jumătate plină cu un lichid incolor. Lângă tavă, două sticle cu etichete, cu nivelul lichidului imposibil de evaluat, fiindcă se află sub linia de sus a etichetei. Una dintre sticle e închisă la culoare, în vreme ce cealaltă e mai transparentă. Prima conține probabil vin, a doua, probabil absint. Sau, dimpotrivă, prima – absint, iar a doua – apă. Greu de ghicit. Oricum, însă paharele sunt goale. De o parte a mesei, cu spatele la ghivecele cu flori de pe banca din fund, stă mama pictorului, pe un scaun-fotoliu, de același stil ca al mesei, cu margini subțiri, de țeavă albă (sau verzuie, probabil).
Este contesa Adèle de Toulouse-Lautrec (născută Adèle Zoë Tapié de Céleyran, la 23 noiembrie 1841, la Narbonne). Ea are, la momentul fotografiei, 59 de ani (atenție, îi va supraviețui fiului încă 29 de ani, căci moare la 31 ianuarie 1930 !). E încă frumoasă. (NOTĂ: Să nu uităm că Adèle a fost foarte veselă la viața ei și, mai ales, o pasionată endogamă, căci nu doar că a fost căsătorită cu vărul ei, Adolphe (mamele erau surori!), pe când el avea 26 de ani, iar ea 23 și din această legătură a ieșit micul „monstru genial” – cum îl alintau în spate duduile de o morală ușoară! – dar a avut, se știe, o legătură amoroasă și cu Gabriel Tapié de Céleyran, nimeni altul decât nepotul ei, care era cu numai 5 ani mai mic decât fiul Henri!).
Acum, ea are părul alb, prins într-un coc larg, la spate, fața albă, curată, pielea întinsă și, poate amănuntul cel mai senzual, aceiași ochi umbroși care i-au fermecat pe toți bărbații din viața ei (de regulă, cum spuneam, foarte apropiați!). E îmbrăcată într-o rochie simplă (bleumarin probabil, cu modele galbene, probabil, fluturi sau frunze), largă, cu mâneci lungi bufante la umeri. Poalele rochiei se răsfrâng pe jos, în iarbă. Iar peste ea, în față, un șorț larg, din in probabil, căci materialul pare consistent (în comparație cu rochia), caroiat în pătrate mari, mărginite de dungi groase, probabil de culoare bleu. Mâna stângă stă relaxată în poală, în vreme ce dreapta e pe masă și ține poate niște foi sau un ziar (sau poate o litografie?!). Privirea se lasă în direcția aceea, însă nu pare interesată prea tare. Are un aer indispus, dacă nu chiar supărat (să fi avut o dispută cu fiul ?).
De partea cealaltă, cu spatele la zidul gros al casei, din care se zărește o fereastră închisă, se află Henri Raymond, fiul contelui Alphonse Charles Jean-Marie de Toulouse-Lautrec-Montfa (care provenea dintr-o veche familie de aristocrați ce trăia în vecinătatea orașului Toulouse, începând din secolul al XII-lea) și al verișoarei sale primare, adică ea, contesa Adèle, născută Tapié de Céleyran, moștenitoarea unei foarte bogate familii de proprietari de pământuri. Henri are 36 de ani. Stă pe un șezlong. Un șezlong însă mic, conform măsurii sale, construit din segmente groase de lemn și cu cotiere. La stânga lui, un alt scaun aidoma celui în care stă mama sa, dar gol. E de presupus că „garnitura” de mobilier de grădină era compusă din masa rotundă și două scaune. Dar el stă cu brațele pe cotierele șezlongului său minion, ca o jucărie de copil și ține în mâna dreaptă măciulia unui baston. Merge greu, clătinându-se ca o raţă beteagă. (NOTĂ: Pe când avea 14 ani, la 30 mai 1878, micuțul Henri cade de pe un scaun și își fracturează femurul stâng. Vara următoare, accidentul se repetă, de data aceasta pe partea dreaptă, tot la nivelul femurului. Probabil din cauza unei tulburări înnăscute de calcifiere, consolidarea fracturilor se face defectuos, băiatul rămâne invalid, nu mai crește în înălțime (talia lui Toulouse-Lautrec la maturitate este de numai 152 cm.). Viitorul artist însă nu disperă. Legat de pat pentru mult timp, își descoperă înclinația pentru desen. Talentul său devine evident, mama – mama sa idolatrizată, după moartea prematură a unui al doilea copil, Richard, părinții se separă și el rămâne în grija ei, care devine modelul său predilect – deci, mama înțelege că are de-a face cu un viitor pictor genial.
Dincolo de beziclu, Henri ține ochii închiși, ori e relaxat, ori doarme, ori se concentrează asupra a ceva. Pantofii îi sunt prăfuiți, pantalonii parcă prea largi, iar redingota scurtă, deci, pe măsură. Are, totuși, trunchiul unui adult, însă picioarele i-au rămas de copil. Bărbia scurtă acoperită de o bărbuță deasă, care-i dă un aer de matur plictisit. E un bărbat, totuși, de 36 de ani, care s-a consumat prin toate lupanarele și boîtes de nuit din întregul Montmartre, a experimentat toate drogurile perdiției, s-a fâțâit printre jupele celor mai celebre dansatoare (La Goulue, Jane Avril și Cha-U-Kao), a privit uluit și le-a schițat imediat mișcările senzuale și frenetice ale fetelor de la Moulin Rouge, care dansau cancan, a cunoscut și s-a culcat cu cele mai renumite femei, pe care le-a imortalizat apoi, pe pânză, alături de portretele oamenilor de la periferia societății (prostituate, alcoolici). A fost stâlpul de cafenea al celor mai cunoscute locante, a iubit la nebunie (în înțelesul cel mai propriu al cuvântului!) distracțiile de bulevard, petrecerile, balurile din guinguettes, circul, șantanul, teatrele.
Începând de la mijlocul anilor optzeci, după ce în 1884 părăsește casa părintească, Toulouse-Lautrec trăiește aproape în exclusivitate o viață de noapte și este un vizitator permanent al cabaretelor, în primul rând Mirliton, condus de prietenul său, cântărețul Aristide Bruant (al cărui portret cu șal roșu și pălărie cu boruri largi a devenit deja celebru printre tablourile lui Henri). În fine, consumă din ce în ce mai mult alcool, în special absint și i se întâmplă să petreacă săptămâni întregi în stabilimente rău famate, precum bordelul de lux de pe Rue des Moulins nr.6, unde el avea o cameră de locuit (foarte cunoscute tablouri sunt cele intitulate: Au salon de la rue des Moulins (1894) și Rue des Moulins: L’Inspection médicale, datând din același an, 1894).
Devenise un artist consacrat, se alăturase avangardei artistice a Parisului, era răsfățatul din Salonul Independenților (acela desfășurat sub deviza Fără juriu, fără premii), alături de Georges Seurat, Paul Signac sau Camille Pissaro (în 1890, la cea de-a șasea ediție a Salonului, uluiește publicul cu Dansul la Moulin Rouge). Începând cu acest an, definitivează stilul său ușor de recunoscut, intrând în epoca de maturitate a creației. Tablourile, ca și litografiile, vorbesc despre completa înflorire a talentului său, așa încât devine faimos, un pictor căutat de colecționari, organizatori de expoziții și editori. Critica îi rezervă, de asemenea, cronici pline de apreciere. Pentru ca, la începutul lui 1896, galeria pariziană Manzy-Joyant să-i organizeze o mare expoziție cu lucrările din ultima perioadă. Dar, din păcate, starea sănătății artistului se deteriorează, ceea ce se răsfrânge și asupra activității sale.
Ultima parte din existența pe pământ a lui Toulouse-Lautrec devine dramatică. Modul de viață pe care l-a dus timp de zece ani nu rămâne fără efect asupra sănătății sale, și așa deficitară. E din ce în ce mai neliniștit, mai agresiv și se neglijează tot mai mult. Creează însă în continuare, chiar și după nopțile pierdute. În această stare, realizează circa șaizeci de litografii care sunt apoi expuse, în aprilie 1898, în filiala londoneză a Galeriei Goupil. Henri adoarme la vernisaj… Toată iarna suferă din cauza intoxicației alcoolice și, din cauza lipsei de somn, are halucinații. O cură de dezintoxicare rămâne însă fără succes.
Este posibil ca această fotografie, de la care am pornit mica noastră fantezie în jurul lui Toulouse-Lautrec, să fi fost făcută chiar în vara anului 1900, când îi face o vizită mamei sale, la moșia din Malromé (din Gironde). Poate chiar în timpul curei de dezalcoolizare, cine știe. Deși, dacă ar fi să ne luăm după ce se afla pe masa din grădină… Tentația îl întoarce la Paris.
Peste un an, pe 15 iulie 1901, artistul, ajuns o epavă, abia reușește să părăsească Parisul – de astă dată, definitiv – și ajunge la Malromé. După mai puțin de două luni, la 9 septembrie, Henri Raymond de Toulouse-Lautrec-Montfa se stinge în brațele mamei sale adorate.