Breviar editorial

Viața mea zbuciumată și adevărată, de Dumitru Caragiu, Editura Platytera, 2018, 160 p.

Postfață și note: Alexandru Gica. Ediție îngrijită de Florin Caragiu. Autorul acestui manuscris, Dumitru Caragiu, se naște în 10 martie 1904, în munții Pindului, într-o familie de aromâni ortodocși, cu mare credință în Dumnezeu, oieri înstăriți, picurari (ciobani) aflați mereu în transhumanță.

La 99 de ani distanță, în 2003, nepotul lui, poetul, matematicianul și teologul Florin Caragiu înființează Editura Platytera, pentru a duce mai departe și mesajul și lumina celor care, în etapele majore ale vieții, i-au fost mentori, l-au format și l-au influențat în mod crucial: avva Ghelasie de la Frăsinei și, ni se descoperă acum, bunicul Mitică, Papu, cum îi spuneau nepoții lui. De pe urma acestui aromân aprig, neînfricat, isteț și vânjos, un rapsod mereu atent la sensul și frumusețea vieții exterioare sau lăuntrice, a rămas un manuscris, mărturie ferventă a piedicilor pe care un om le poate depăși – fie în lupta cu lupii, șerpii, vulpile și cu alte sălbăticiuni (în Grecia, în vremea copilăriei, adolescenței și primei tinereți), fie ca să înfrunte sângeroasele bande de comitagii bulgari (la Silistra/Durostorum, în Cadrilaterul revenit României, în perioada 1928 – august 1940, mai precis 13 august, zi de jale, în care familiile plângeau și sărutau ușile caselor ce urmau a fi părăsite). Fie tot ce-a urmat după, că mereu a fost ceva de înfruntat: războiul și restricțiile impuse de regimul comunist, doliul în urma pierderii soției lui, în 1970.

Papu se stinge în 1987, după un cancer îndurat cu seninătate, credință și, cu un cuvânt care nu apare în manuscris, dar se recunoaște în fiecare pagină, dârzenie. Viața, cu toate ale ei, zbuciumată și adevărată, ocupă mai bine de două treimi din manuscris, dar Papu adaugă și numeroase pagini grupate sub titlul: Despre credință. Manuscrisul se încheie cu o Rugăciune, în cheie proprie. Dumitru Caragiu a fost unchiul renumitului actor Toma Caragiu (fiind frate cu tatăl acestuia, Nico) și al Matildei Caragiu-Marioțeanu, ale cărei memorii au constituit, printre altele, surse pentru notele de subsol ale lui Alexandru Gica – tot aromân, coleg de facultate cu Florin Caragiu în 1988. Multe sunt paginile memorabile despre firesc și suprafiresc, văzut și nevăzut. Greu de uitat însă, rămâne fervoarea (și eficiența!) rugăciunii spre însănătoșire adresate, cumva cu familiaritate, cu mirare hâtră, dar și cu adâncă pioșenie, Maicii Domnului, în fața unei iconițe pe care Mitică o avea de la 12 ani, din Macedonia Greacă, din orașul Sorovici, și pe care a păstrat-o întreaga viață: „Bre, mânca-te-ar mama, Sfântă Fecioară Maria! Nici n-ai stat pe gânduri și m-ai vindecat”.

Noi nu mergem la război, de Ioan V. Moldovan, col. Școala ardeleană de proză, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 120 p.

Procuror criminalist într-un oraș de provincie, Ioan V. Moldovan (n. 10 martie 1948) vine acum spre cititori cu o serie de proze scurte. Un decalat debut editorial, după ce în anii ’80 publicase în Luceafărul, SLAST, Tribuna. În prefața cărții, Victor Cubleșan vorbește despre o luciditate ludică, despre concizie și macabru: „Umorul negru se simte la el acasă, îmbrăcând aceste personaje bahice, care ar putea chiar să primească o uşoară patină tragică, dacă nu ar fi de o blazare dacă nu perfectă, cel puţin admirabil jucată.” Volumul include: Din amintirile procurorului Japonezu și Moartea lucrurilor simple. Anii ’70-’80 sunt în vizor, când nici spirt medicinal nu se găsea (cât era, se fura de la serviciu și se folosea în scop privat), iar soldat Švejk era în mare vogă. În medicina legală însă, mare lucru nu s-a schimbat de pe vremea doctorului Petrilă, chiar dacă au trecut câteva decenii bune: „Lume obişnuită, spuse Daniel. Câţiva asiguraţi cu oase rupte, femei bătute de bărbaţi; o femeie cu o fătucă vrea certificat de virginitate pentru fiica sa. Vrea să dea în judecată pe o vecină că le-a făcut pe amândouă curve. Cu fata, zice ea, poate dovedi contrariul. Un tâmplar care şi-a tăiat trei degete la fierăstrăul circular, nimic deosebit.” Dialogul de final dovedește, cum ar spune prefațatorul, „o scriitură remarcabil de bine strunită”:

„– Fătucă, eşti neîncepută?

– Da, domnule doctor. (…)

– Daniel, s-o examinezi şi să te asiguri că rămâne aşa.”

Doctorul Petrilă uneori poartă papion, cântă jazz cu Johnny Răducanu (apar și la ziar, în Scânteia), iar cu mult timp în urmă, în anii ’60, doctorul cocheta și cu pictura abstractă, ceea ce i-a adus și ponoase, chiar dacă făcea expoziții de apartament: „Tabloul buclucaş era de o simplitate genială. O pată roşie pe un carton alb. Titlul era scris pe o etichetă şi lipit pe ramă: Mama lui Stalin la menstruaţie. Preţul afişat şi el: „o copeică“. Cineva a ciripit, s-a făcut o şedinţă fulger la facultate şi Petrilă a fost declarat „duşman al poporului“ şi dat afară. A doua zi a fost arestat. Nu a fost judecat sau condamnat. A suferit pedepse administrative, într-un final a făcut trei ani de muncă obligatorie în Bărăgan, la o fermă, de fapt un lagăr pentru deţinuţi politici. Acolo s-a ales cu o meserie. A obţinut diplomă de tractorist. Când a terminat pedeapsa, părinţii lui muriseră, iar casa le-a fost confiscată.” După care a ajuns medic legist, că tot nu se înghesuia nimeni pe această specializare. Glorie vremurilor staliniste și celor ce au venit în siajul lor!

Jurnalul „Amurgului iubirii”, de Aurel Codoban, col. Școala ardeleană de proză, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 230 p.

Debut. În 2009, filosoful Aurel Codoban fusese omagiat, cu precădere de universitari clujeni, prin volumul Comunicarea construiește realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani. De atunci, au trecut aproape 10 ani. Un debut incitant, așadar.

Un „stilist existențial”, cum se definește a fi, un autor care vede infinitezimalele nuanțe ale iubirii, ale amurgului iubirii și ale comentariilor adiacente a doi prieteni (bărbați), pline de rafinament și subtilitate, asupra unui text scris de un al treilea, Virgil Dobrian, despre Anotimpurile îndrăgostiților dedicați. Text ce se încheie cu – sau mai degrabă dincolo de – Eutanasierea erotică a unei mari iubiri. Trecând prin acceptarea faptului că, în timp, în ani, Iubirea e schimbare și trăiește din schimbare. Chiar și iubirea-pasiune dintre Virgil și Dana Porumbaru, studenta lui de la secția de pictură. Ar fi acestea trei dintre titlurile capitolelor romanului-debut scris de, cum scrie în CV, un specialist în hermeneutica relațiilor interpersonale (dorință, alteritate și iubire) și în filosofia religiilor (modele ontologice religioase si filosofice, răul și gnoza postmodernă).

Oricâte valențe ar avea iubirea-pasiune dintre un bărbat și o femeie sau viața sentimental-erotic-apetitivă a vreunuia sau a ambilor, iubirea are mai mult semnificații decât puteri: „E adevărat că iubirea ţine de economia darului (…) Viaţa trebuie acoperită, şi asta ar reveni, în opinia femeilor, iubirii: să le acopere viaţa în aşa fel încât să-i confere o calitate mirifică, cu totul dincolo de banalitatea cotidiană… Cuplurile mai întâi construiesc o lume de semnificaţii frumoase, de imagini ale fericirii – ceea ce e neobositor şi palpitant – apoi se confruntă cu rezolvarea aspectelor practice, ceea ce e solicitant şi obositor. Reveria vieţii nu acoperă, nu poate acoperi realităţile vieţii celuilalt, lasă resturi care trebuie umplute în vreun fel. Sărbătorile, sâmbetele şi duminicile, momentele când ţesătura solicitantă a vieţii cotidiene se răreşte, lasă un fel de goluri pe care le resimţim ca fiind la fel de metafizice cum sunt unele din tablourile lui Chirico. Şi, oricât ar părea de lipsit de romantism, nici iubirea nu poate acoperi întreaga viaţă – ciudat cum femeile, mai romanţioase, nu uită totuşi niciodată această idee!”. De menționat că în 2004 Aurel Codoban publica volumul de specialitate Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală (carte distinsă cu Premiul Universității Babeș-Bolyai), iar în 2011 volumul Imperiul comunicării. Corp, imagine și relaționare.

Fișă clinică, de Ofelia Prodan, Editura Charmides, Bistrița, 2018, 50 p.

Haloperidolul (în)frânge, și nici ceea ce este anterior nu rămâne intact: copilăria nezglobie din comunism, de până la 13 ani. Grupajele fișei clinice sunt în număr de trei: comunista ratată, haloperidol, revoluționara ratată. Ratare-medicație-ratare. Și atât?! Ei bine, nu!

Totuși, de față cu nedreptatea cotidiană, dar și autoinoculate fiindu-i, prin lectură (Mizerabilii, Idiotul, Roșu și negru și o carte mare), doze simililetale de idealism, ființa de sânge și nervi este numai bună de strivit, de izolat, de nevindecat, de lăsat acolo pe-nserate, când ceilalți – care pot! – se grăbesc să plece („eu stăteam pe pat priveam absentă/ şi mama s-a aşezat lângă mine m-a mângâiat pe frunte/ era îngrijorată m-a ţinut strâns pe pântecele ei dolofan/ mă simţeam ca un embrion fără apărare/ parcă se transmitea ceva între noi/ cumva am simţit că mă iubeşte sau mi-am dorit să cred asta/ dar ea mi-a dat mâinile la o parte şi i-a zis/ tatălui meu hai să plecăm odată că se întunecă să nu facem accident”). Cum și taximetristul postrevoluționar s-ar grăbi să plece, dacă nu ar fi surprins de revolta clientului/clientei. Restul personajelor postrevoluționare habar nu au de revolta sau de ratarea poetei, nici preotul, nici pasagerii din autobuzul RATB, nici chiauna doamnă Coca, nici muncitorii de la metroul din Drumul Taberei, nici stomatologul, nici mama&tata și nici cel numit „bunul meu amic”, frate într-ale protestelor ocazionale doar, nu perpetue, cum cele ale poetei sunt: „am aţipit cu doamna pisică în poală şi m-am trezit cu bunul meu amic/ zâmbind triumfător şi oferindu-mi drept cadou de împăcare/ o floare înfiptă într-un scut o cagulă şi un fluier cu jandarm cu tot”).

Prin acest volum, susține Bogdan Crețu, „poezia Ofeliei Prodan nu își propune o provocare documentară, ci una stilistică. Versul e precis, tăiat, cauterizat riguros, cu gesturi exacte”. O acoladă cuprinzătoare vede aici Alexandru Matei: „Nostalgicii și revoltații se pot întâlni în salonul numărul șase în care Ofelia Prodan își scrie o viață mereu lipită cu urechea de moarte. Sau nebunie, ceea ce, într-un atac de panică, e tot aia”. Al. Cistelecan urcă în ierarhii volumul care „scanează traume și depresii pe manieră realistă (și adesea crudă prin naturalism), fie făcând introspecții și recapitulări biografice, fie deschizând procese, judecate cu înverșunare expresionistă, întregii lumi. Denunțurile sunt entuziasmate de propria lor iritare și se avântă aproape regulat într-o imagerie grotescă, de apostrofe și calamități (…), dar re-vizitarea copilăriei și adolescenței e mai destinsă și chiar proiectată într-un fascicul auto-ironic. Tocmai această destindere s-ar putea să facă din această fișă clinică destul de detaliată cea mai bună carte a Ofeliei”.

Mortua Est, de Teodor Hossu-Longin, Editura Cartea Românească, 2017, 122 p.

„Visam că pot atinge libertatea pierdută, dar ochii mi se lipeau de barele ce închipuiau o tablă de șah pentru giganți” – așa ne întâmpină Teodor Hossu-Longin, în primele rânduri ale romanului său de debut. Numai că nu se știe cine-s jucătorii, pe tabla României sau a Europei anului 1990. Singura certitudine, individuală și colectivă: mineriada din iunie ’90, lovituri, contuzii, fracturi, întunecime, zile însângerate ori de-a dreptul ucigătoare, victime fiind idealiștii, rebelii, tinerii ca Mircea, protagonistul acestei cărți. Victimă fiind iluzia libertății, de fapt, nu numai pentru cei care aveau 18 – 19 ani, ci pentru toți.

După mineriadă, Mircea găsește o cale – și găsește cu cale – să plece în Germania, să caute acolo o alternative, să găsească ce nu se găsea în România. Îi găsește în schimb pe sârbii Lodi și Zlatan, care fac averi din anumite afaceri (el fiind angrenat ca simplă rotiță în mecanismul care trebuie să funcționeze orice-ar fi). Își găsește o iubită, Carla, al cărei rechizitoriu de final vorbește despre drumuri și percepții diferite, despre individ, grup și colectiv, despre est/vest și falii de netrecut. Despre inimaginabil și întunecime. Ceea ce pentru alții a fost o știre din mass-media despre o țară din estul Europei, pentru alții a fost o experiență personală, o fereastră ce părea să se deschidă spre o jerbă de vieți. O multitudine de jerbe. Când colo, a rămas numai un cântec, un imn, „Mai bine mort decât comunist”, un vers-slogan amintit în penultimul rând al ultimei pagini. Chiar dacă titlul cărții este Mortua Est, chiar dacă România de după ’90 înseamnă jaf și jecmănire, la toate nivelurile, dinspre stat sau dinspre prieteni venind deopotrivă Răul, sub toate chipurile lui, Mircea totuși părăsește o Germanie mortificată, unde nu-și găsise locul, unde, după cum îi spusese partenera lui, Carla: „Toţi sunt ocupaţi, au responsabilităţi, plus că s-au cam săturat de eternele tale monologuri despre comunism. (…) La început erai interesant, vorbeai despre o lume desprinsă parcă din nuvelele lui Orwell, pe urmă ai devenit plictisitor, iar acum eşti doar enervant. Ştiam şi noi că în Europa de Est se trăia greu, dar să exagerezi în aşa hal încât să spui că nu existau Pampers sau tampoane, că nu se găseau deloc ali­mente, detergenţi, cosmetice, ori băuturi, e prea de tot. S-ar putea să nu-ţi convină, însă vreau să-ţi spun că ne-am cam săturat şi de rolul ăsta de victimă a revoluţiei.” O revoluție estică în doi timpi, cu reprimare estivală, în iunie 1990, când aceeași iluzie a libertății i-a adus pe aceeași oameni în stradă și aceeași ferocitate&perversitate în apărarea privilegiilor a îndreptățit partea adversă, conducătoare, la manipulare, represiune, întunecime. Pe veci, era să zic.

Teodor Hossu-Longin este jurnalist (ca și părinții săi, mai cunoscuți, Lucia și Valentin), este născut în 1972, a debutat cu proză scurtă – Crimă și alte povestiri, 1998 – și a primit Premiul USR pentru debut în urmă cu 20 de ani.

Limpezirea cu altă lumină, de Ioana Sandu, col. Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2018, 94 p.

Debutul Ioanei Sandu din revista Astra a fost salutat, acum 35 de ani, de poetul Gheorghe Tomozei, iar debutul în volum a venit doi ani mai târziu, prin Cântec pentru zorii de zi (volum colectiv, Editura Albatros, 1985). Începând din 2006, poemele Ioanei Sandu au răzbătut spre lumină cu frenezie, aproape an de an, iar ultimele au fost publicate la Limes, sub oblăduirea poetului Mircea Petean, din 2016 încoace: Tiparul dinăuntru, Safire și îngeri (antologie), Limanul cu sălcii. Nu știu cum scria Ioana Sandu în anii ’80 și dacă lumina aurorală din poemele de acum pornește din vârstă (n. 30 ianuarie 1942), din suferință, din înțelepciune, ori din amântrei. Cert este că, sprintene și nematerialnice, cuvintele poetei „au sărit curmătura/ cu finalul suflat eroic peste izvoare/ şi cum stau ele pe stânca lucie/ sunt imaginea înălţimii peste o lume/ cu abruptul în faţă/ reverberând iubirea de Sus// ce ţine de coborâş/ este începutul care ne mântuie/ cu broboane de lumină pe chip” (Imaginea înălţimii).

Poeta a locuit ani buni în Bușteni, profesoară de geografie fiind, dar nu acesta este, cu siguranță, motivul pentru care versanții și abruptul lor „pliază răstimpul pe felii de stâncă” și sunt elemente nelipsite dintr-o călătorie la marginea zborului: „călătoream cu braţele încărcate de păsări,/ cu îndurarea proverbială de iarnă,/ prin iarna burduşită cu balanţe de lut// mi-a prins bine alergătura,/ în picioare, m-a ţinut suişul/ până la versantul lucios// ceva am lăsat acolo,/ dar şi în fiecare prag,/ vântul de stepă a avut grijă de multe,/ el păstrează şi-acum în ecou darurile de Sus/ între cele două pasaje,/ stă cu toate zburătoarele sub streaşină Căii/ şi schimbă pornirea în orice perspectivă/ cu-o părere gata de zbor” (Am deschis drumul).

Despre poezia Ioanei Sandu au scris: Constanța Buzea, Barbu Cioculescu, Horia Gârbea, Victoria Milescu, Mircea Petean, Ion Pop.

Limanul cu sălcii, de Ioana Sandu, col. Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2018, 80 p.

Editura de pe str. Castanilor publică Limanul cu sălcii – oricum, o carte de poezie bună finalizată este în sine un limes, un nou teritoriu pe care poetul sau poeta a reușit să îl îmblânzească, să și-l aproprieze, să îl cucerească nu numai pentru sine, ci și pentru noi. Limanul cu sălcii include poeme reportate, puse din nou în pagină de poeta Ioana Sandu, în încercarea de recuperare a spațiului copilăriei și a puterilor sale de atunci. Sau a izvorului puterilor: „Ţinerea de minte/ peste închipuirile cu noimă/ stă ca în rai,/ te-apropie de tine/ cu pacea din leagăn// ziua de azi/ dă la o parte orice retragere/ chiar în exerciţiul de întâlnire/ cu galbenul câmp,/ răstoarnă florile-soarelui/ pe somnul târziu// te înclini –/ este numai îmbrăţişare/ cu galben pământ.” (în galbenul câmp).

Cu volbură și roiniță, câmpia din Boianul Ioanei Sandu (Drăgănești-Olt) devine un teritoriu mirific, cu lujeri „pe potriva bucuriei”, cu descântece, năluci, sânziene și făpturi zburătoare: „ajung la jgheabul fântânii,/ împrăştie apa în crengi,/ prelungesc seara între biciul tatei/ şi dojana Maicii/ înceată/ mântuitoare de-a pururi// opt copii închid poarta în fiecare seară/ de opt ori dincoace de drum,/ de-atâtea ori dincolo de foame şi sete/ frecându-se la ochi în respiraţii de abur,/ intră în somn cu îngerul casei,/ cu-o mulţime de victorii pentru-a doua zi,/ cu Boianul transfigurat peste opt meleaguri/ mirosind altfel pământul” (Copiii Cioantei).

Din „golul de aer/ imens/ în gol de pământ”, dintre nărazme, clete și mejdine, poeta Ioana Sandu scrutează noi orizonturi „cu foșnet de sâmbur” pentru a „desfira clipe/ în cuvintele cu aripi străvezii”.

Denivelări, de Emil Lungeanu, Tracus Arte, 2018, 92 p.

După tomul Literatura de gradul trei (antologie de pretexte critice), apărută la TipoMoldova în 2015, însumând peste 1099 pagini, Emil Lungeanu include între copertele Denivelărilor, în mai puține pagini, tot cronici apărute în Luceafărul de dimineață, mostre ale comentariului literar conceput ludic ca un spectacol în sine. Căci, spunea autorul, „Gérard Genette numea literatură de gradul doi textul literar derivat dintr-un alt text. Eu numesc literatură de gradul trei textul literar derivat dintr-un metatext critic, respectiv o creaţie literară proprie pretextată ludic de comentarea altei creaţii literare.” Cartea se deschide cu un text dedicat lui Dan Cristea, la împlinirea a 75 de ani Jumătate dintr-o viață, luceafăr de dimineață.

Emil Lungeanu se pronunță asupra unor cărți diverse ca factură – 20 la număr – ale unor autori ca: M.B. Ionescu-Lupeanu, Keith Richards, Florea Burtan, Eugen Lenghel, Geo Naum, Chris Samy, Viorel Dianu, Florian Huțanu, Vasile Toma, Haris Vlavianos, Veronica Maria Florescu, Ion Drăghici, Angela Baciu, Maria Matei, Viorica Nicolescu, Nevzat Yusuf, Marian Ilie, Osman Bozkrut, Răzvan Nicula, Constantin Preda. Acum ar trebui să trecem aici, în mod ludic, nu?!, titlurile toate, urmând să se facă legătura între comentariile de gradul trei și autorii comentați (de ex., Un inovator al romanului istoric, Semințele poeziei, Canapeaua lui Freud, Oferte hoteliere pentru sezonul liric, Un flaut în filarmonica poeziei române, Memoria focului, Diagramele unei vieți câștigate – și tot așa, până la 20!).

Volumul se încheie cu o interogație (sumbră, ludicul și-a cam epuizat resursele!) intitulată Nivelul mării. Axiologic vorbind, consideră autorul, cam pe-acolo s-ar situa literatura de gradul unu: „Ce este aşadar de făcut pentru a responsabiliza și descuraja agresiva inflaţie de maculatură de pe piaţă? Printre demersurile proprii pe care le-am încercat s-a numărat iniţierea unui cenaclu inedit al autocenzurii, având ca principiu de lucru nu critica, ci comentariul „autocritic“. Dar, cum mai toţi lectorii înscrişi pe afiş se arătau, de fiecare dată, încântaţi de capodoperele lor fără cusur, experimentul a fost un eşec şi abandonat în consecinţă. Poate ar trebui înfiinţat vreun premiu rebarbativ după modelul Zmeurei hollywoodiene (…). Să zicem, de ce nu, Premiul Motoflete, care să fie acordat anual pentru cea mai proastă carte, la diverse categorii. Gurile rele vor cleveti, fără doar şi poate, cum că sponsorii nu se vor îmbulzi nici ei să sprijine o atare investiţie pe termen lung. Dar, vorba infailibilului legisla­tor Ed Murphy: „Binecuvântat este acela ce nu aşteaptă nimic, căci el nu va fi dezamăgit.“” Și totuși, nici marea nu este mereu la același nivel! Să vedem ce ne rezervă viitorul. Tot de la Emil Lungeanu citire: „Vorba lui Ambrose Bierce – apropo de vorbe memorabile: „Viitorul? Perioada aia când afacerile noastre prosperă, prietenii ne sunt prieteni adevărați și fericirea ne este asigurată.“” Să aplicăm principiul lui Pareto – tot de la Emil Lungeanu citire (vezi p. 26!). Sau literatura de specialitate.