(leacuri împotriva morții)
65.
Nici o ispită nu mai înseamnă decît gîndul irosit pe nimic,
nici o fericire nu mai înseamnă decît viitorul care nu va fi niciodată trecut
nici o grijă nu mai înseamnă decît pasul următor înapoi
nici o iluzie nu mai înseamnă decît viața pe care nu o trăiești
nici o zi trecută nu mai înseamnă durerea zilei de mîine
nici o durere nu mai înseamnă mîna care te mîngîie pe frunte
nici o mîngîiere nu mai înseamnă liniștea de peste o clipă
nici o cicatrice nu mai înseamnă cuțitul din rană
nici o picătură de sînge nu mai înseamnă vreo pierdere
nici o înjurătură nu mai înseamnă fața urîtă a aproapelui iubit
nici o rugăciune nu mai înseamnă nimic altceva decît o rugăciune
nici o femeie nu mai înseamnă trupul tău răstignit în altă lume
nici o țară nu mai înseamnă fuga de-acasă
nici o altă viață nu mai înseamnă un nou început (nici sfîrșitul de la început)
nici o boală nu mai înseamnă decît ultimul ceai băut cu tine.
66.
Azi este totul bine și frumos, chiar așa, bine și frumos,
nu mă doare nimic, și cînd nu mă doare nimic parcă nici n-aș exista,
nu trebuie să fac nimic, stau pur și simplu și nu privesc nimic,
ochii sunt ca o pîrtie pe care se împrăștie zăpadă artificială
pe care coboară femei albe care nu se văd
cum îmi intră în sînge, care este și el alb, poate chiar incolor,
iar de sus cad flori, multe flori albe,
nu sunt îngeri, nici fulgi, doar flori, pur și simplu flori,
așa cum sunt miresele furate peste noapte direct din brațele mirilor
care sunt ca pereții unei case proaspăt văruită,
fără ferestre, fără perdele, singuri și pustii,
de pe pămînt nu se ridică nimeni la cer,
nici eu care sunt bine mersi așa cum sunt azi cînd
totul e bine și frumos, cînd ibricul stă pe aragaz, apa clocotește,
florile de tei deasupra lui or să cadă rînduri-rînduri…
67.
Iar cînd nu e frumos, nu se întîmplă nimic, vine și ea, o mică ființă,
uneori de carton, ieșită direct din recuzita unui teatru de provincie,
așa cum ies pe furiș din sîngele tău zilele, nopțile,
visele, mai ales visele din care
nu poți extrage realitatea pe care au mîncat-o ochii ai
căror dinți sunt gingiile din care au dispărut
mușcăturile, bucuria primului măr, sfîrcul primului alăptat,
înțărcatul, și ea, ființa aceea de carton, pe care o bei zilnic
în ceaiul pe care ți-l oferă o umbră pe care o vezi în fiecare
zi pînă cînd dispare și te descoperi singur și al nimănui,
face tumbe prin ochii tăi, ca soarele al cărui joc de arlechin
nu l-a văzut nimeni așa de firesc ca tine
cînd aprinzi aragazul și nu știi unde este ghimbirul ascuns,
și inima ta e o cutie în care arunci cele mai triste amintiri
din care nu mai poți scoate decît formele unui nor cumulus.
68.
Otava de toamnă ascunde polen curs din elitrele albinelor,
adunată în plicuri mici de hîrtie, după o iarnă prin sîngele
care nu mai știe cum să se veselească, poți vindeca
inima în care stau pitite zilele de mîine, la care speri să ajungi,
la fel, dacă toamna e lungă, brîndușele violete
pot arăta rănile pe care le-ai purtat în pămîntul din tine
care acum se zbate între tine și celălalt
ca o punte între două maluri pe care nu le mai atinge nimeni,
uscate în foi de copt, la foc mic, pînă în seara de Sfîntul Andrei,
le vei privi toată iarna ca pe niște cuvinte gata să-ți spună
ce leac e mai bun atunci cînd nu mai ai pe nimeni
și nimeni devii și tu lîngă ibricul în care clocotește
apa care sînge nu se va face niciodată, doar aburi
în infuzia prin care plutești ca aripile unui fluture
desprinse de trup.
69.
Pierzi mult timp cu toate plantele de care n-ai auzit pînă acum,
pe unele le extragi din cărțile în care au crescut,
pe altele abia de le înflorești în vase mici puse iarna în ferestre,
cînd pe afară se dă cu var iar copiii murdăresc pereții
cu ochii tăi decupați din cerul prin care ieși
să le arăți că exiști,
nu e deloc rău să uiți de tine uneori,
să crezi că altcineva îți dă jos trupul dimineața din pat,
că altcineva te bagă noaptea în pat după ce toată ziua
altcineva te-a plimbat prin orașul prin care abia atunci ai ajuns,
oprești cu altcineva în trupul tău la un ceai, laguna
e plină de fum, toți vorbesc cu tine în timp ce tu vorbești
cu celălalt despre ceaiul pe care-l bei cu gura
celui care îți va spune la revedere, adio,
iar ceea ce cîștigi este încă o rană pe care o vei obloji în vis.
70.
Azi stau în casă și trag pe nas praful unui alt timp,
plutesc ușor prin cameră, femeile mă ascund în cîrpele lor odată cu praful
de pe mobilă, degetele lor subțiri știu pe de rost pielea mea
din care și-au făcut poșetuțe în care-și țin chiclazurile
cu care își desenează celelalte înfățișări pe care
bărbații din spatele meu le aduc în fața mea
așezată în vasul cu flori de mușețel, levănțică și busuioc,
trag adînc în piept și simt cum aerul ascuns în plămîni
se sufocă, gata să se crape ca un pneu lovit
de o aripă de înger în cădere, atunci
stau liniștit și nările ascund praful prin care plutesc
pînă unde cerul se face una cu pămîntul plin cu flori
ca farmaciile în care se ascund toate zilele de mîine,
cele în care vei ieși din casă fericit
ca un copil ascuns într-un cerc deschis.
71.
Am găsit grăsime de bursuc, la basarabeni, în piață,
două cutii a cîte două sute de biluțe cît mazărea,
de trei ori cîte trei biluțe pe zi timp de treizeci de zile,
ochii femeii mă priveau cu o oarecare teamă și milă,
ochii mei erau deja în ochii ei și nu mai voiau să iasă de acolo
ca bursucii din vizuinile în care și-au adunat grăsimea
atît de bună pentru plămînii mei,
era atît de bine acolo, eram deja bursucul ochilor ei,
gata să fie vînat și stors de toate grăsimile pe care le va vinde
în piața cu de toate,
eram ca și salvat, îmi închipuiam că va trebui să alerg tot
restul vieții după bursuci prin pădurile prin care
i-am văzut în copilărie, gata să sară la stinghiile vînătorului
cu bisturiul maxilarelor gata să-l castreze,
așa cum știam o mie de povești despre bărbați rămași eunuci.
72.
Pe un mușuroi de furnici așezam frunze de patlagină
și cîntam dă-mi borș, dă-mi borș, c-o tăiet mama cucoș,
pînă ce de sute de ori furnicarii treceau și lăsau pe frunze
dîre lucioase, acre ca măcrișul, pe care le adunam într-o
pungă de hîrtie, le duceam acasă și le uscam
la umbră toată vara,
sute de mușuroaie, sute de frunze, zile în șir
încît cucoșii se jucau prin curte cu puicuțele ca în Antropomorfism
așa cum recitam jocul lor plin de flăcări pe spinările
fără pene ale găinilor,
cînd totul era gata și iarna bătea în tobele mascaților,
la guturai ceaiul de patlagină acrită de furnicari era
adus în căni, iar cucoșii fierbeau în oale înalte
ca a doua zi să tremure în piftii de Crăciun,
sănătoși tun, ghiulele aruncînd priviri prin cer.
73.
Pe furiș se culeg frunzele înspicate de coada calului
pe care toată vara l-au călărit amazoanele despre care
ai citit în copilărie, cînd habar n-aveai că în coveți mari
din lemn de răchită femeile bolnave se scăldau ore în șir
pînă ce nechezatul cailor le scotea albe ca iarna
în care alte vieți trăiau alături de bărbații ale căror inimi
stăteau înșirate la ferestrele prin care intrau
stelele în care se ascundeau zilele lor de mîine,
și asta numai în zilele de joi ale lunii iulie,
cînd diminețile sunt seci, iar roua se usucă
în ochiul lui Dumnezeu pregătit să le asculte cîntînd,
alteori, praful din coama cailor se așază pe flori,
mîinile lor se fac elitre și culeg aurul
pînă se face miere din care vor gusta cei ale căror
răni nu se vor vindeca decît în patul din cer.
74.
Nimeni nu știe leacul pentru ochii închiși,
chiar și atunci cînd pleoapele sunt larg deschise,
chiar și atunci cînd lumina intră în iriși, iar
lacrimile scot visele din ochii al căror somn
încă nu a sosit,
doar cel ce știe că miezul nopții iese în stradă
și aleargă pe sub asfalt, ca pe sub piele sîngele
alungat din inimă ca un laș din orașul
prin care toți ochii sunt închiși
ca niște ferestre de după care alți ochi
se închid sub alte pleoape, de după care visele
celui bolnav sunt extirpate de bisturiul care
aduce în rană trupul femeii care știe
ce leac poate deschide ochii
ochiului închis al ochiului deschis.