Când mă gândesc la Petre Stoica, mintea îmi zboară automat la titlul unui celebru roman al scriitorului mexican Carlos Fuentes, The Old Gringo. Îl revăd în amintire, la începutul anilor ’80, instalat la o masă de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, de la parterul Casei Monteoru, precum un șerif bonom și vesel din vestul sălbatic la o partidă de poker în saloon, cu fața împodobită de o barbă albă, cochet îngrijită și cu nelipsitul lanț de argint care îi înnobilează ținuta, la capătul căruia, pitit într-un buzunar se află, cel mai probabil, un ceas de buzunar, pe care, însă, nu l-am văzut niciodată scoțându-l pentru a verifica ora. Pentru novicele care eram atunci în ale lumii literare, prezența sa insolită în acel loc sărea instantaneu în ochi și se întipărea pe retină, chiar dacă numele său nu era la fel de promovat prin sistemul educațional ca cel al lui Eugen Jebeleanu, de pildă, care patrona cu superbie o masă la care stătea întotdeauna singur, trăgând dintr-un trabuc și privind superior și grav la tot spectacolul, câteodată grotesc, din jurul său. Pe vremea acceea, Petre Stoica avea mai puțini ani decât număr eu astăzi, dar prin tot felul său de a fi lăsa impresia unui bătrân, aflat însă în deplinătatea puterilor, foarte sigur pe el, afișând natural, fără urmă de ostentație o superioritate menită să îl facă pe foarte tânărul, care eram pe vremea aceea, să tresalte de emoție și orgoliu la simplul fapt de a fi primit un răspuns la salut.
Pe nesimțite, s-a scurs aproape un deceniu de când Petre Stoica a părăsit această lume. Toate aceste amintiri nostalgice mi-au revenit însă în minte recitind volumul său Copleșit de glorie, editat recent, în condiții de lux, de editura Vinea. Mai mult, reeditarea volumului lui Petre Stoica este dublată și de o variantă a cărții în limba franceză (traducere Sorin Barbul), tipărită în condiții grafice identice, mai puțin fotografiile de pe supracopertă.
De ce a decis editura Vinea să republice exact acest volum, scris în anul 1980, dintre zecile de cărți de poezie publicate de Petre Stoica între 1957 (anul debutului său editorial) și 2005? Nu am idee. Este destul de clar că apariția acestei cărți nu face parte dintr-un proiect de retipărire a operelor complete sau măcar a întregii creații lirice a lui Petre Stoica. Or, în această situație poate că ar fi fost mai util să se facă o antologie care să ilustreze evoluția în timp a liricii sale. E drept, însă, că astfel de antologii s-au mai realizat, cea mai recentă (foarte consistentă, de altfel), chiar anul trecut, la editura Cartier din Chișinău. Este la fel de adevărat, pe de altă parte, că acest volum realizat „nel mezzo del camin di sua vita”(dacă nu al vieții biologice, al celei poetice, cu siguranță) poate reprezenta un pisc al creației sale, locul privilegiat din care se poate zări și trecutul și viitorul, direcția din care vine și cea spre care se îndreaptă în lumea poeziei, precum și felul în care creația sa a influențat lirica congenerilor și generațiilor următoare. Iar la acest nivel, discuția chiar poate să devină foarte productivă.
Ca imaginar poetic, dar și ca modalități de exprimare, Petre Stoica este un mitteleuropean. În lirica sa se simte mereu o ardoare a focurilor stinse, o perpetuă nostalgie, după un timp, niște locuri, chipuri, întâmplări care nu mai sunt. Fără să caute cu obstinație soluții estetice care să-ți taie respirația, figuri stilistice nemaiîntâlnite, poezia lui Petre Stoica se află într-un permanent balans între un prezent mai mult sau mai puțin glorios și un trecut ornat uneori cu miresme și comportamente idilice. Uneori distanțele afective sunt atât de mari, iar saltul dintr-o parte în alta atât de brusc, încât impresia cititorului este că se află în fața unui produs suprarealist. În fond, este un soi dicteu automat al gândului, de tipul celui care caracterizează poezia, dar și proza Norăi Iuga. Exemplar în acest sens este chiar poemul care deschide volumul, Precizări pentru toate agențiile de presă din lume, pe care îl voi cita integral: „Deși sunt laureat al Premiului Nobel/ deși fac parte din clubul milionarilor/ deși mă bucur de toate privilegiile de care/ se bucurau maharadjahii cândva/ prefer să trăiesc retras într-un sat oarecare/ plasat la marginea continentului aici/ cuvintele rachiurile și supa de chimen/ mai păstrează acea savoare de pe vremea lui Noe/ să dau și alte explicații cred că nu e nevoie”. Parafrazând stilistica foarte actuală, atunci ca și astăzi, a unei declarații de presă, dar și tratându-se pe sine cu un soi de autoderiziune specifică literaturii Europei Centrale, poetul pune în balanță gloria literară în forma sa supremă și fericirea simplă a vieții tradiționale, la care este convins că nu ar putea renunța. Dilema existențială este reală, imaginarul său este scindat între gloria lucrativă a literaturii și liniștea vieții patriarhale, chiar dacă mesajul este transmis prin intermediul unui ironic și parodic dialog cu mass-media.
De altfel, tot volumul are la bază această permanentă bătălie între spațiul public și intimitatea autorului, un fel de dialog ironic al surzilor, pe care autorul îl dezvoltă, de cele mai multe ori, sub forma unor poeme-interviu. Preocupările înalte, alternează cu gusturile de mâncare și hobby-urile de tot felul, conexiunile dintre gânduri par să nu aibă nicio logică, mintea zburdă liberă precum albinele prin flori, consistența se risipește în detalii așa cum se întâmplă astăzi, în anii facebook. Pentru a prelua o idee a lui Mihai Șora, aș spune că poezia lui Petre Stoica se află în punctul în care axa verticală a existenței se întretaie cu axa orizontală. Într-un poem intitulat Declarație (care seamănă, însă, mai degrabă cu un delir) modalitatea de scriere a poemului îl apropie încă o dată, în mod evident, de literatura Norăi Iuga. Se face simțită aceeași senzație de suprarealism, ca joc aleatoriu al mecanismelor minții: „Aș fi vrut să scriu un studiu/ ornat cu pătrunjel și mărar/ declarându-mi astfel simpatia/ pentru calendarul gregorian/ cum însă preocupările sportive sunt veșnic la modă/ mă retrag în vioara din care/ într-o seară de vară/ voi ieși în armură de fluturi”.
Recitind, după mulți ani, poezia lui Petre Stoica îți sar în ochi teme, idei, abordări stilistice, imagini care s-au impus în poezia unor autori care au venit după el. Vorbeam de asemănările cu lirica Norăi Iuga, explicabile prin afinitățile ambilor poeți pentru spațiul mitteleuropean și lirica germană. Dar în lirica lui Petre Stoica regăsim, in nuce, elemente ce trimit la onirismul lui Leonid Dimov, la savoarea gusturilor din cămara lui Emil Brumaru sau la puseele de revoltă ale lui Virgil Mazilescu. În plus, așa cum bine observa Nicolae Manolescu, el este un precursor al textualismului optzecist, efortul de scriere a poemului, conștient și asumat, devenind în câteva situații chiar tema poeziei.
Un text esențial pentru înțelegerea universului liric al lui Petre Stoica este cel intitulat Poemele mele. Sub forma unor răspunsuri adresate cititorilor săi, autorul realizează un fel de ars poetica în care descrie mai clar și mai bine decât ar putea să o facă orice critic literar tematica, soluțiile stilistice și mizele poeziei sale. Firește totul este făcut cu uneltele poeziei, dar, dincolo de metaforele literare se întrezărește clar modalitatea de lucru a acestui autor emblematic pentru lirica românească din cea de-a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului al XXI-lea. „Vai cât de mult vă înșelați vai/ poemele mele nu au strălucirea cozii de păun/ și nici gust de migdale nu au/ iartă-mă frumoasă domnișoară ilfoveană/ știu că-ți plac sonetele stropite cu eau-de-cologne/ și iartă-mă iubite profesor de liceu/ știu că adori poemele al căror sens e obscur/ (…)/ și iertați-mă cu toții voi care acolo sus în balcon/ v-ați așteptat să arunc din gâtlej/ lungi triluri de privighetoare tradițională/ dar gâtlejul meu e răgușit după atâta țipat în pustiu/ (…)/ poemele mele au duritatea pământului sărac/ parfumul lor e duhoarea florilor căzute în șanț/ au strălucirea lămpii afumate/ gâfâie ca o roabă din secolul trecut/ au gustul unturii de pește/ au gustul fructelor pădurețe/ au gustul vieții refuzate/ poemele mele copii părăsiți în ploaie/ poemele mele degete înghețate/ poemele mele saci cu zdrențe/ poemele mele da poemele mele glorioase/ dacă nu vă plac/ suflați-vă nasul/ și dați în ele cu pietre”.
Citind astăzi volumul Copleșit de glorie, de Petre Stoica, fără să știi că el a fost scris acum treizeci și opt de ani ai putea crede că este un produs al strictei noastre contemporaneități. Nici un element tematic sau stilistic nu indică strident semnele timpului, totul, așa cum spuneam, de la parodierea ironică a stilului gazetăresc care domină spațiul public, la problematica zilei și la tendințele centrifugale ale discursului poetic spre zone antinomice pare să aparțină vremii noastre postmoderne. Această rezistență în lupta cu timpul și cu modele literare este specifică doar autorilor cu adevărat importanți. Iar Petre Stoica este, fără îndoială, unul dintre foarte importanții poeți români de după cel de-al doilea război mondial.
Petre Stoica, Copleșit de glorie, Ediție îngrijită și prefață de Nicolae Tzone, Editura Vinea, București, 88 pag.
Petre Stoica, Accablé par la gloire, Édition réalisée et préfacé par Nicolae Tzone, Traduit du roumain: Sorin Barbul, Editura Vinea, București, 2018, 94 pag.