Văzusem la viața mea tot felul de ateliere. De la Atelierele Grivița sau atelierul de tâmplărie al demult răposatului nea Sandu, pierdut în hățișurile memoriei din îndepărtata mea curte a copilăriei, până la atelierele lui, aleg la întâmplare, Ștefan Câlția, Horea Paștina sau Mircia Dumitrescu. Ori, de la atelierul lui Aurel Vlad, în care „monștrii” de tablă se ridică dincolo de tavan, până la atelierul de croitorie de pe Christian Tell, colț cu Biserica Amzei, unde „doamnele” de acolo preferă „mai bine” clienții selecți de la Ambasada Franței, decât pensionara obosită care ar da o bluzică la-ntors, ca să aibă şi ea cu ce merge la înmormântarea celei mai bune prietene… În fine.
Unele curate ca niște farmacii (ale inimii sau nu!), altele de-un balamuc veritabil și o harababură fără ocolișuri, indiferent cum, însă toate mi s-au părut stupefiante, atractive, ba chiar prietenoase. Și, mai presus de toate, comunicative. Fiindcă orice atelier – nu importă ce se construiește acolo – este aidoma laboratorului unui savant care caută să descopere formula ideală a ceva. Unde universul pare că nu dispune de nicio noimă pe care să se sprijine. Unde ordinea și dezordinea se îngemănează ca orice extreme ce se ating, fix în contra părerii lui Paul Valéry, care ne atrăgea atenția că: „Deux dangers ne cessent de menacer le monde: l’ordre et le désordre”.
Orice atelier – așadar, revin – comunică, transmite ceva. O idee. O stare. Un mesaj. Un statement. Un raport asupra a ceva. Ceva original, unic, inconturnabil și particular.
Am avut ocazia, peregrinând cu infatigabilă râvnă prin Orașul Luminilor (cu o „lumină” devenită, din păcate, din ce în ce mai închisă la culoare!), să-l întâlnesc pe Klimt în „Atelierul Luminilor” și să revăd a nu ştiu câta oară atelierul lui Brâncuși, din faţă de la Centre Pompidou. Aveam să găsesc că amândouă instituțiile au aceeași trăsătură simptomatologică: strădania întru perfecțiune a magicului.
Altfel spus, şi mai exact, „Klimtologia lui Brâncuşi”!
Lumini și umbre
Nicio legătură cu serialul tv de propagandă din ultimii ani ai comunismului ceaușist, când s-au făcut primele concesii despre ilegaliștii care se ascundeau, dar nu-i căuta nimeni (tot atunci a fost recunoscută și o tulburătoare contradicție: legătura superioară a comunistului nu s-a prezentat la întâlnire, fiindcă trădase cauza)… Deci, nu despre asta e vorba.
Situat între Bastille și Nation, într-o fostă topitorie din arondismentul XI parizian, l’Atelier des Lumières (observați jocul cu patronimul fraților inventatori ai cinematografiei moderne!) este un centru expozițional ce propune o serie de expoziții monumentale, numite immersives. Adică, în hala întunecoasă de 3.200 m2, se dezlănțuie deodată 140 de videoproiectoare, pe fondul muzical cotropitor al unei sonorizări spațializate, un film de 20 de minute (cred… nu mai știu!). Un fel de wonderland sonorizat năucitor, în care sunt „imersați” spectatorii. Imaginile se fărâmițează peste ei, ei care stau unde pot, pe bănci, în picioare sau pur și simplu pe paviment, apoi, proiecţiile se recompun pe pereții înalți de 10 m. Este o senzație extraordinară să te afli în mijlocul unei astfel de experiențe.
Programul acestui „Atelier…”, inaugurat în luna aprilie a acestui an, a pornit cu o producție despre mișcarea vieneză Sezession și Gustav Klimt… Atenție, că detaliem!
Produsă de Culturespaces (vom reveni asupra acestei nominații!) și realizată de o echipă italiană (Gianfranco Iannuzzi, Renato Gatto și Massimiliano Siccardi, precum și cu colaborarea muzicală a lui Luca Longobardi) această premieră experimentală invită vizitatorii la o călătorie audiovizuală în inima operelor colorate și luminoase ale lui Gustav Klimt și ale contemporanilor săi. Traversând 100 de ani de pictură vieneză, l’exposition immersive propune o privire originală asupra operei lui Klimt și a succesorilor săi, printr-o mise en scène spectaculoasă de portrete, peisaje, nuduri, culori, precum și binecunoscutele scintilații de aur ce au revoluționat pictura vieneză a sfârșitului de secol XIX și debutul secolului XX.
De jur-împrejur, pe toți pereții, sunt proiectate – pe fondul muzical al unei coloane sonore foarte potrivite și extrem de laborios alcătuite – scene din pictura vieneză, dintre care prim-planul îl deține Klimt. La 100 de ani de la dispariția sa, operele lui, ca și ale lui Egon Schiele, prind parcă viață nu doar din recompunerea lor pe pereți, dar și prin fărâmițarea lor în atmosfera sălii. Dacă te preumbli printre spectatori, observi cum în întunericul deplin, fețele oamenilor sunt pictate cu secvențe din tablouri celebre ale Vienei imperiale de la sfârșitul secolului XIX sau din decorațiunile somptuoase ale monumentelor de pe Ringstrasse.
În zorii secolului XX, Klimt se impune în fruntea mișcării Sezession – un curent care-și propune, cu o ambiție măsurabilă doar în aroganța artistică a Imperiului, să regenereze arta în profunzimea ei – deci, Gustav Klimt se impune și deschide calea artei moderne. Deopotrivă adulat și contestat (dar care artist inovator n-a fost oare contestat la începuturile activității sale?), el rămâne un colos, prin binecunoscutele sale pattern-uri: aurul și motivele decorative din perioada sa dorée, portretele femeilor sale așezate pe un „piedestal” de lumină scânteietoare aurită care curge, apoi uimitorul „Sărut” (recunoscut ca atare și intrat în galeria selectivă a picturii universale) sau peisajele sale de o remarcabilă acuratețe a fantasticului.
Expoziția imersivă prăvale peste spectatori și opere ale marilor artiști vienezi, cum ar fi Egon Schiele și Friedensreich Hundertwasser, care s-au „exprimat”, nu întâmplător în siajul lui Gustav Klimt. Împins de efervescența artistică a sfârșitului de secol XIX, Egon Schiele dă o nouă formă de reprezentare a peisajului și a corpului uman. Pe când Hundertwasser (născut la Viena în 1928 și mort în anul 2000, pe un vas în Oceanul Pacific, lângă Noua Zeelandă… deci anul acesta ar fi împlinit 90 de ani!), mai aproape de noi în timp, vine cu o la fel de amețitoare senzație de insolit și de spectaculos. Nu doar prin coloritul original și straniu al picturilor sale, dar și prin viziunile sale absolut bizare din arhitectura imaginară, atinse de un simbolism greu de „digerat” de către însuși clasicismul inovativ al domeniului.
O ultimă notă despre această experiență de 20 sau 30 de minute (nu mai știu!) de imersare în universul fascinant al imaginii proiectate într-o vertiginoasă succesiune, o senzație unică, cred eu.
Spuneam că pelicula aceasta despre Klimt a fost realizată de o echipă italiană și produsă de Culturespaces. Ce este Culturespaces? Ca să înțelegeți, trebuie să vă întoarceți în Franța anului 1996 (ce făceam noi atunci???!…), când ministrul culturii din acea vreme, Philippe Douste-Blazy, sub președinția lui Jacques Chirac, a inaugurat un program naţional numit Culturespaces. Adică ministerul, după ce a parcurs o listă de spații vechi, nefolosite (din
Paris și de aiurea-n toată Franța) a luat, în parteneriat privat, fiecare clădire și a renovat-o, transformând-o în loc de desfășurare a evenimentelor artistice. Sau în centru de cultură. Mai mult decât atât, acest parteneriat stat-privat a angajat pe bani grei cele mai mari companii specializate, ca să ia în grijă și să aplice noile tehnologii în muzeele Franței. (NOTĂ: Tragedia petrecută cu Muzeul Național de Artă al Braziliei a deschis din nou, în lume, problema protejării la maximum a patrimoniului artistic al fiecărei țări în parte)… Dar, nu mai insistăm asupra miezului educativ al acestei probleme!
Ca să vă dau un singur exemplu. În 2017, a fost numită directoare a Programului cultural al expozițiilor din Culturespaces Beatrice Avanzi. Doamna aceasta nu conduce doar Musée Jacquemart-André, Musée Maillol și l’Hôtel de Caumont – Centre d’Art, dar este și conservatoare a Departamentului pictură din Musée d’Orsay, precum și, din 2012, comisarul unor expoziții majore, precum Le Douanier Rousseau – L’innocence archaïque sau Au-delà des étoiles. Le paysage mystique de Monet à Kandinsky.
Revenind, încheiem cu afirmaţia că orice comparație cu țara noastră este inutilă. Iar, fie şi un timid paralelism despre educație, în general, este nu doar riscant, ci şi ridicol. Atât.
La avangardul visător
S-au scris atâtea lucruri despre Brâncuși, încât nu știm nimic. Hipertrofia imaginii lui (închipuiți-vă chipul său mărit de sute de mii de ori, acoperind ca o umbră conținutul acestei țări, până la contururile sale!) orbește într-atât, încât nu mai suntem în stare să-l vedem de aproape. Hagiografia declanșată de români mereu în cazurile de iubire extremă – cum e și cazul lui Brâncuși – a transformat adorația în legendă. Precum miturile fundamentale. Iar Brâncuși chiar este un mit fundamental al acestei seminții greu încercate în ultima vreme de absența măsurii și de batjocura esenței. Un mit care aduce ample reparații psihonului nostru național. Fiindcă orice român își bombează pieptul doar la auzul numelui celui mai celebru oltean. Te poți lua de oricine – și sunt, la compensație, slavă domnului, nenumărate cazuri de români pociți de soartă – dar n-ai voie să te agăţi de monumentul Brâncuși. E intangibil.
Așa cum, de altfel, sunt lucrările sale. De neatins. N-ai voie să pui mâna. Magia nu se poate pipăi. Materia îndumnezeită nu poate fi palpată. Trebuie să fii cel puțin insensibil și needucat, dacă nu maculat de cea mai cruntă anormalitate, ca să te așezi pe unul dintre scaunele de la Masa Tăcerii. Sau să te hârjâi cu spinarea, ca să te scarpini, de un colț de la Poarta Sărutului. De aceea, sculpturile sale trebuie văzute de departe. Prin geam. Numai așa te saturi. (NOTĂ: Îmi vine în minte o secvență dintr-un film de Walt Disney, foarte instructiv, în care personajul trăia într-o sărăcie înspăimântătoare… mă rog, undeva, izolat, părăsit. Așa încât, pentru „a stopa consumurile inutile și a economisi materia primă”, trebuia păstrată intactă bucățica de brânză veche și uscată. De aceea, așezase peste ea un…geam. Iar, când întingea cu poftă coaja de pâine în „brânza ecranată”, aproape că-ți venea să plângi!)
Tot pentru a păstra neatinsă opera magică, Centre Pompidou a avut inițiativa de a muta „atelierul” lui Brâncuși într-un spațiu separat de clădire. Brâncuși trebuia „extras” din masa amorfă amețitoare, din amalgamul tuturor artelor adăpostit de Beaubourg, care zăpăcește orice vizitator. Trebuia scos de urgență din acel ochi de furtună. De ce? Simplu. Fiindcă Brâncuși este el însuși un vortex, un maelstrom.
Ori de câte ori intru în această, de fapt, nu expoziție, ci adunare de spirite sau depozit de farmece, mă încearcă o stare de halucinație. Mi se pare că-l zăresc pe magician printre lucrările sale parcă totuși prea aglomerate, în spațiul de dincolo de geam. Şi îşi râde-n barbă.
Acest bric-à-brac fabulos (le recunoști pe toate: Sărutul (1907), Muza adormită, în varianta marmură (1909-1910) și bronz (1913), Domnișoara
Pogany cu toate variantele sale, Măiastra (1912), Prințesa X (1916), de fapt, „portretul” principesei Maria Murat-Bonaparte, Nou-născutul (1915), Pasărea aurită (1919), Vrăjitoarea (1920), Tors de tânăr (1922), Madame L.R. (1917), Negresa blondă (1926), Primul strigăt (1917), Negresa albă (1928), Sculptură pentru orbi (1920), Cocoșul negru, Leda, Începutul Lumii, Fată tânără, Foca din 1924, Foca din 1943, Cap din 1920, Prometheus (1911), Arc (1915), Fiul risipitor, Pasărea în văzduh, Cap de femeie (1925)… și altele, e greu să le enumeri pe toate!) amețește și, totodată, limpezește. E nevoie de fragmentarea privirii și focalizarea lentilelor ochiului, spre a analiza în detaliu trăsăturile fiecărei lucrări în parte. Nu te saturi, privindu-le!
De fapt, pe asta a mizat și Brâncuși. Pe esențializare. A trecut cu imaginația sa dincolo de forme. Zice el undeva: „Iubesc tot ceea ce se înalță. Păsările măiastre m-au fascinat și nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. Eu nu am căutat, în toată viața mea, decât esența zborului! Eu nu creez Păsări, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decât apa. Apa însăși!”…
Extraordinar crezământ fixat în nucleu. Atât de simplu, atât de exact! Nu pasărea, ci zborul. Nu nou-născutul, ci primul țipăt oracular. Nu un portret de femeie (probabil extrem de senzuală!), ci aproximarea unui falus. Nu un chip de duducă, ci un ochi supradimensionat, care e, de fapt, esența privirii (cine știe cât de galeșă trebuie să fi fost uitătura acestei domnișoare… pe care Brâncuși a surprins-o și a imortalizat-o!). Nu somnul, ci adâncimea insondabilă a acestuia (doar capul ovoid, lăsat într-o parte, sugerează toropeala). Nu un sărut visceral (două trupuri contorsionate, care se desfac unul dintr-altul, precum celebrul grup al marelui Rodin, dar, „La umbra marilor copaci, nu crește nimic” – a zis Brâncuşi la plecare… trei luni a stat în atelierul maestrului, din ianuarie până în 27 martie 1907… dacă am risca să conjugăm și să sincronizăm momentele istorice, am spune că a stat acolo până când a trecut răscoala țăranilor din țara lui de baștină!). Deci, nu un sărut glamoros-cinematografic (ştiaţi că ştiinţa sărutului se numeşte filematologie?!), ci o consubstanţializare, o difuzie, o simbioză.
Avem de-a face, cum spuneam, cu un tur de magie, de vrăjitorie, de solomonie (sau un schesis, recurgând, din fandacsie, la un grecism destul de uzitat pe meleagurile oltenești!). Arta invadează realitatea, care devine ea însăși o viziune, o nălucire. „Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate în singura realitate autentică. Ceea ce mulți numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim. Proporția interioară este adevărul ultim, inerent în toate lucrurile.” – iată un memorabil testimonial al unui mare artist. Găsim aici iscusința ageră a olteanului de pământ (trăitor într-o regiune realmente istorică, să nu uităm că, din secolul X până în secolul XIII, a fost condusă de Litovoi!), căruia îi poate lipsi orice trăsătură, dar înțelepciunea, nu. Acestora li se alătură sclipirea, chibzuința, spiritul de ordine și măsura. Altfel spus, de către acest „avangard visător”, Arta ar trebui să fie realitatea însăși.
Ar mai fi ceva la Brâncuși. Poate o contradicție, viguroasă ca o iarnă în Parâng, un fel de oximoron sintagmatic al sufletului unui mare artist frământat de contraste. Pe de o parte, un boem netămăduit, un trăirist intens, un hedonist exploziv (a iubit trupul femeii fără nicio rezervă, dovadă stau amănuntele picante din biografia lui!). Așadar, un epicureu, însă unul îngemănat cu un credincios, cum îi stă bine românului. Acest credincios, care, uneori, i s-a substituit Demiurgului, istovit de viață, mărturisește în ultimele sale clipe: „Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale.”. Și încheie de-a dreptul sfâșietor: „Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.”.
Dând ocol acestei parcă agore închinate marelui magician, descoperim două alveole spațiale. Protejate tot cu geam. În care sunt recompuse (ca să zic așa, la milimetru!) două părți transmutate din Impasse Ronsin. Două imagini complementare ale Atelierului, cu o piatră de moară în mijloc. Şi cu toate sculele ce i-au fost trebuincioase Creatorului. Un lucru se află însă dincolo de orice evidență: acest spaţiu nu poate fi descris. (NOTĂ: În anul 1700, sub influența teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie, la Constantinopol, lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, pentru care echivalentele au fost Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a științei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a științei sacrosancte sau Metafizica.)
Precum Metafizica, deci, Atelierul Universal al lui Brâncuși nu poate fi „zugrăvit”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit și a primit Sfânta Împărtășanie, i-a mărturisit: „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.
Constantin Brâncuși a murit la 16 martie 1957, la ora 2 dimineața, iar, peste trei zile, a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.