ŞTEFANA

Limba subţire şi lungă mişcă imperceptibil. Se alinie exact sub cifra 12, iar liniştea din cameră dispăru într-un ţiuit strident. Era un ceas mare, rotund, metalic, pe care îl avea din copilărie, cu geamul puţin ciobit, marginea rămasă complet fără vopsea, dar care funcţiona la secundă şi suna foarte puternic. Asta era cel mai important pentru ea. Se făcuse deja patru. În ultimul timp îi venea din ce în ce mai greu să se trezească. Cinci ore de somn, care doar în urmă cu câţiva ani o refăceau complet după o zi de muncă, acum nu-i mai ajungeau. Scoase mâna de sub plapuma groasă, pipăi de câteva ori covorul, găsi şosetele de lână şi le puse în picioare. Erau cam aspre, dar asta o deranja prea puţin, important era să-i ţină cald, pentru că în casă încă nu făcuse focul. Ar fi trebuit la finalul lui octombrie, dar era nevoită să aştepte pensia soţului ca să aibă cu ce cumpăra măcar o tonă de lemne. Se dădu jos din pat, îmbrăcă halatul de prosop, strânse bine cordonul, trecu prin holul strâmt şi intră în bucătărie. Roti încet robinetul buteliei, aprinse aragazul şi puse de cafea.

Afară era o noapte tăcută, fără stele, doar copacii, în ritmul lin al vântului moale, se mai îngânau cu norii aţipiţi în coroanele lor furate de toamna târzie. Privea pe geam în lungul uliţei cum întunericul clipea în umbre galbene ghicite la ferestrele acoperite de perdele. Lenuţa Paraschiv de vis-a-vis, Anica Pricop, vecina ei văduvă, Novăcenii amândoi, Dinel Ciobanu, zidarul şi cel care îi ducea pe toţi în oraş zi de zi. Trase ibricul de-o parte, adăugă în apa care încă bolborosea trei linguriţe cu praf maroniu şi aşeză deasupra vasului o farfurioară. Acum avea timp să se ducă la baie.

Ştefana fusese proiectant la I.S.R.H. până spre mijlocul anilor ’90 când institutul s-a privatizat, iar noii proprietari l-au demolat şi au construit pe locul lui câteva clădiri de birouri. Ea, ca şi ceilalţi colegi, a primit şase salarii compensatorii, condiţionate de o demisie pe care a semnat-o fără să se gândească prea mult la consecinţe. Cu banii obţinuţi, plus economiile familiei, a început cu Petre, soţul ei, să facă drumuri în Turcia şi să aducă de acolo fel de fel de lucruri. Haine şi produse cosmetice în principal, pe care le vindea cu un mic profit prietenelor din bloc. Erau vremurile când românii cumpărau orice, indiferent de preţ ori calitate, aşa că o perioadă le-a mers bine. Au remobilat apartamentul, au luat un Volkswagen Golf la mâna a doua şi au reuşit să dea avansul pentru garsoniera fiului cel mare, Alin.

În 2001, Petre a făcut un atac vascular care i-a provocat o semi-pareză a mâinii stângi. Internarea de urgenţă a fost urmată de lungă perioadă de recuperare şi o pensionare cu mult înainte de termen, pe caz de boală. Au vândut maşina şi cele câteva bijuterii, dar rezervele financiare s-au epuizat rapid, iar ratele restante la garsonieră începuseră să se adune. Au renunţat la apartamentul din Doamna Ghica, iar banii obţinuţi i-au împărţit celor doi fii. Alin s-a mutat imediat la Cluj, unde s-a angajat programator la o multinaţională, iar Adi a hotărât să plece cu prietena lui la familia ei stabilită în Italia.

Ce mult trecuse de atunci… Cincisprezece ani. Ştefana privea faţa din oglindă. Cândva fusese frumoasă. Un chip puţin alungit, pomeţii o idee ridicaţi, pielea nefiresc de albă şi ochii albaştri cu irizaţii de oţel, ascunşi de părul negru care îi cădea greu pe umeri. Cândva. Acum, prea multe fire albe îi apăruseră, mai ales în zona tâmplelor, o paloare bolnăvicioasă îi îmbrăţişase obrajii, iar cutele din jurul gurii şi ochilor erau atât de pronunţate încât păreau cicatrici. Rotea mecanic săpunul în palme sub jetul de apă rece.

Cincisprezece ani. S-a mutat cu mama lui Petre, în comuna Novaci, la 25 de kilometri de Bucureşti, într-o casă veche, cu doar două camere. La început s-au descurcat. A învăţat cum e cu agricultura şi muncea alături de socri bucata de pământ de 2.500 de metri pe care o recuperaseră după Revoluţie. Aveau 20 de găini, 10 gâşte, doi porci, o vacă de lapte, aşa că o perioadă de timp şi-au permis chiar să cheme săptămânal asistenta de la dispensar ca să-l ajute pe Petre cu exerciţiile de recuperare. Pe urmă, Mămăica – aşa cum îi spunea soacrei –, a alunecat pe gheaţă într-un decembrie nenorocit, a căzut şi şi-a fracturat şoldul. Când a realizat că nu se va mai putea mişca şi că va trebui să-şi petreacă restul zilelor în pat, n-a mai mâncat şi s-a prăpădit în mai puţin de o lună, chiar a două zi după Sfântul Ion. Abia de atunci a început, cu adevărat, calvarul. Rămas fără nici un părinte, Petre nu făcea altceva decât să bea toată ziua. La crâşmă îşi găsea anturaj, dar când se închidea şi îi dădeau pe toţi afară, continua acasă alături de Stelu, soţul Lenuţei. Cu toată gospodăria pe capul ei şi datorii din ce în ce mai mari la birt, Ştefana a renunţat prima dată la vacă, pe urmă la porci, la gâşte şi a rămas doar cu câteva găini. Din pământ a rupt o bucată ca să facă o grădină de legume, restul lăsându-l în arendă pentru nişte saci de grâu sau porumb, să aibă ce să dea de mâncare la păsări. Închise robinetul, se şterse pe un prosop încă jilav şi fixă mai bine elasticul care îi ţinea coada. Cincisprezece ani.

În casă era linişte. Din când în când, lemnul mobilelor gemea scurt, ca un bătrân care icneşte sub apăsarea anilor. Ridică farfurioara, turnă lichidul negru în cana mare şi suflă uşor în aburii născuţi de răcoarea camerei. Mirosea frumos. A migdale, a ciocolată, a alune prăjite. A sărbători, a bucurie, a viaţă. Era aroma Crăciunului, a bradului împodobit, a cadourilor deschise în grabă de Alin şi Adi, sub privirile lor mulţumite. Ale lor. Ale ei şi ale lui Petre. Au fost vremuri frumoase, au fost multe momente de fericire, toate însă, într-un trecut atât de îndepărtat, încât păreau desprinse din poveştile copilăriei. Netezi faţa de masă şi adună câteva firmituri care îi scăpaseră aseară. Deschise frigiderul, luă cele două sandvişuri învelite în hârtie de şervet şi le puse într-o punguţă de plastic. Mai avea puţin până la cinci. Lăsă ceaşca de cafea în chiuvetă, îmbrăcă puloverul, trase peste el geaca de fâş, puse pachetul în geantă, ghetele în picioare şi ieşi în negura nopţii.

– Neaţa Ştefano.

– Neaţa Lenuţo.

– Hai mai repede, că Dinel îi zise aseară lu’ bărbati-miu că la cinci fix vrea să plece şi nu mai aşteaptă.

– Da’ unde se grăbeşte aşa?

– Vorbea că trebuie să ajungă la şi jumate la Autogară, ca să dea un geamantan nu ştiu cui.

– Stai o secundă să încui poarta.

– Bine.

Trase de clanţă, băgă degetele printre stinghiile de lemn şi fixă zăvorul.

– Gata, hai.

Mergeau amândouă fără să scoată un cuvânt. Câte un cocoş bântuit de insomnii încerca fără succes să trezească satul la viaţă. Era frig, dar cum vântul doar se juca într-o adiere abia percepută, nici nu simţeau. Au făcut stânga pe lângă vila şefului de post şi au văzut poziţiile aprinse ale Loganului.

– Te duci azi la Niculeşti?

– Nu, ajung vineri.

– Sună şi întreabă dacă nu vor să le aduci o găină pentru ăia mici.

– Tai tu?

– Da, că fac sâmbătă parastas pentru sor’-mea aia mare şi am nevoie de bani.

– Îi caut pe la prânz şi îţi spun.

Au deschis portiera şi s-au aşezat amândouă pe bancheta din spate.

– Aici e mai frig ca afară, ne îngheaţă şi sufletul, nu puteai să laşi puţin motorul pornit şi să dai drumul la căldură?

– I-auzi, plăteaţi voi carburantul, prinţeselor?

– Lasă, mă, că doar nu mureai pentru juma de kil de benzină.

– Juma’ azi, juma’ mâine, s-adună, ce ştiţi voi?

Bărbatul răsuci cheia în contact.

– Vrea să vină cineva în faţă?

– Păi nu mai merge nimeni în oraş?

– Nu, azi sunt numai al vostru.

– Lasă, rămânem aici, ca să mai bârfim şi noi ca fetele.

– Bine, cum ziceţi.

Era miercuri şi lucra la doamna Mârzescu. În vârstă de 86 de ani, necăsătorită niciodată, madame Sophie, cum îi ziceau prietenii, rămăsese singură, fără nici o rudă şi fără nici un ajutor. Fusese mezina într-o familie cu doi copii, dar sora şi soţul ei se prăpădiseră, iar nepoţii se stabiliseră în Germania încă de pe vremea lui Ceauşescu. Se trăgeau dintr-o mare familie de boieri moldoveni, arborele lor genealogic altoindu-se la finalul secolului al XVIII-lea cu o ramură de saşi bogaţi de lângă Sibiu, parte dintre ei reîntorşi în patria mamă în finalul lui august 1944. Comuniştii le confiscaseră tot, inclusiv vila din Cotroceni, unde au locuit aproape 50 de ani, ca şi chiriaşi, în două odăi destinate iniţial servitorilor. După Revoluţie, au dat în judecată statul pentru recuperarea imobilului şi au avut nevoie de aproape un deceniu şi jumătate ca să fie repuşi în drepturi. Din păcate, supărarea pricinuită de procesul mult prea lung şi greutăţile financiare cauzate de plata avocaţilor i-au băgat în mormânt pe Madlenne şi pe Carol. În 2014, madame Sophie obţinuse certificatul de proprietate, dar casa era mai mult o ruină, pentru că restul chiriaşilor o devastaseră, pur şi simplu, înainte să fie evacuaţi. De atunci, folosea doar livingul de la parter şi cabinetul de lucru al bătrânului Mârzescu, pe post de dormitor.

– Azi să nu pui aspiratorul, că mă cam doare capul şi nu-l suport când bâzâie. Poate mâine.

– S-a adunat destul de mult praf de săptămâna trecută, nu vreţi să mergeţi sus în camera de zi, că termin repede şi de acolo nu se aude?

– Mi-e greu să urc scările, mai bine dă cu mătura.

– Cum ziceţi dumneavoastră.

– Până te apuci de curăţenie, te rog eu Ştefano, încălzeşte-mi o cană mare de lapte şi dă-mi câteva felii de chec, că mi s-a făcut puţin foame.

– De câte ori v-am spus, doamnă, să nu mai luaţi lapte din comerţ că vă aduc eu proaspăt muls de la viţica vecinei mele? Ăsta nu e bun, e apă goală cu vopsea.

– Nu beau tot timpul şi când am eu chef tu nu eşti aici, aşa că îmi mai cumpăr câte o cutie de la magazinul de lângă staţia de troleibuz. Apropo de cumpărat, azi trebuie să-ţi dau salariul, să-mi aminteşti când pleci, ca să nu uit.

– Abia am venit, ce vă faceţi atâtea griji?

Ştefana umplu un pahar mare de sticlă groasă şi îl puse în cuptorul cu microunde.

– Să nu mi-l înfierbânţi prea tare, doar aşa, 30 de secunde.

Scoase checul din punga de hârtie, tăie trei felii cam cât un deget de groase şi le aranjă pe o farfurie. Cu gesturi automate, luă buretele de pe marginea chiuvetei şi începu să spele cele câteva farfurii cu urme uscate de mâncare.

– Auzi, ce-ţi mai face soţul, cum se mai simte?

– Ce să facă, doamnă, ca de obicei, toată ziua se cinsteşte pe la bodega din sat. Şi, când se satură ăia de el, vine acasă, bea în continuare cu vreun vecin sau se uită la televizor.

– La ce?

– Habar n-am. Eu sunt mereu plecată la muncă, iar când ajung seara trebuie să dau la găini, să fac mâncare, curăţenie… Se şterse pe mâini cu un prosop, aşeză paharul cald lângă bucăţile de prăjitură şi plecă spre sufragerie. Serviţi, să aveţi poftă!

– Am, mulţumesc.

Madame Sophie rupse tacticos o bucată, o duse la gură şi începu să o mestece rar. Checul cu cacao era gustos şi încă proaspăt, deşi îl primise în urmă cu trei zile de la Marieta, singura prietenă pe care o mai avea pe stradă. Lua câteva înghiţituri de lapte şi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul masiv al fotoliului.

– Nu că ar fi treaba mea, dar sunt chiar curioasă, de unde are bani să-şi cumpere zilnic alcool?

– Din pensia de boală şi după ce-o face praf în doi timpi şi trei mişcări, rămâne dator.

– Cui?

– Patronului de la cârciumă, familiei care are mini-market-ul, tuturor.

– Şi cine plăteşte sumele astea care, din ce-mi spui, înţeleg că nu sunt chiar mici?

– Cine să plătească, doamnă, Sfântu Duh? Eu, normal. Tocmai de asta am început să fac curăţenie prin casele oamenilor, că nu mai aveam nici de traiul de zi cu zi. La ţară te gospodăreşti, mai un ou, mai o legumă din curte, mai tai un pui din când în când, dar cu lemnele, butelia, apa, impozitele, toate celelalte, cum te descurci? Greu e că nu am nici un ajutor din partea lui şi trebuie să le fac pe toate.

– Dacă tot stă acasă, nu poate să hrănească el păsările, să pună la fiert o supă sau să prăjească nişte cartofi?

– Nu mişcă un deget. Abia dacă e în stare să-şi încălzească o porţie de mâncare făcută de mine. Preferă de multe ori să rabde până vin eu, ca să-l servesc. Tocmai pentru că nu pune nimic în gură se şi îmbată ghem.

Madame Sophie abia îşi reţinu un zâmbet.

– Cum vine asta, Ştefano, beat ghem?

– Adică până se dă de-a berbeleacul ca un ghem de sfoară, dă-l în Doamne iartă-mă! Mai doriţi o felie de chec?

– Nu, mulţumesc. Trage-ţi un scaun şi stai câteva minute cu mine.

– Mai întâi să las astea la bucătărie.

– Dacă tot te duci, adu-mi şi mie ţigările şi bricheta. Vezi că sunt ori pe bufet, ori pe măsuţa de pe terasă.

Pendula începu să bată egal. Era deja 10 şi ceaţa se ridica lăsând loc unui soare molcom.

– Pot să aprind şi eu una?

– Da, dar tu parcă nu fumai.

– Mai mă prostesc din când în când şi oricum doar le pufăi, că dacă trag în piept mă înec şi tuşesc de zici că-mi sar plămânii.

În câteva secunde, camera se umplu cu fum albăstrui.

– Noi ne cunoaştem de nişte ani şi am ajuns să ţin foarte mult la tine. Nu te consider o simplă menajeră, ci mai degrabă o rudă îndepărtată care mă ajută la bătrâneţe şi consider că am dreptul să te întreb, de ce suporţi toată această situaţie?

– Şi ce să fac, doamnă?

– Să discuţi cu el, să-i explici că este bărbatul casei şi nu o poate ţine într-o beţie fără sfârşit, că ai nevoie de ajutor în gospodărie, că trebuie să se oprească din stilul ăsta de viaţă. N-am eu experienţa căsniciei, dar măcar atât ştiu, că într-o familie soţii trebuie să se sprijine reciproc, nu unul să fie bătaia de joc a celuilalt.

Ştefana se uită la bătrâna din faţa sa de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată în viaţă. Ochii negri îi sticleau ca de furie, obrajii scofâlciţi se îmbujoraseră, iar mâna în care ţinea ţigara începuse să-i tremure mai tare ca de obicei.

– Dar de câte ori nu am vorbit şi eu şi copiii… Când mai treceau pe acasă încercau să-l ia cu binişorul, să-i aducă aminte de cum se comporta în tinereţe. Degeaba. Acum nici măcar nu se mai oboseşte să mă asculte. Dacă îl prind îmbrăcat îşi pune pantofii şi pleacă de nebun, dacă e în pijama se bagă în pat, spune că îl doare te miri ce şi vrea să se culce. N-am ce face, ăsta a fost blestemul meu şi trebuie să-l duc până la capăt.

Cele două femei au stins în acelaşi timp ţigările în scrumiera de cristal şi s-au privit fix câteva secunde.

– Ştii, de fapt, nu, nu trebuie.

Cum a coborât din autobuzul aglomerat şi lumea s-a îndepărtat care-ncotro, Lenuţa a observat-o aşezată pe banca de lângă statuie, aşteptând cu capul plecat, sprijinit în mâini.

– Ce e fată, nu ţi-e bine?

Ştefana rămase în aceeaşi poziţie, ca şi cum nu auzise întrebarea.

– Ştefano, ce-ai păţit de stai aşa?

– N-am nimic. Ridică faţa şi îşi tamponă ochii cu o batistă mototolită. Sunt doar puţin obosită.

– Ce naiba de oboseală e asta de plângi?

– Nu plâng, femeie. M-am iritat de la praful de pe mobilele Sophiei şi m-am tot frecat la ochi de când am plecat de la ea.

– Adică io-s proastă şi nu fac diferenţa? Hai, mai bine zi-mi ce s-a întâmplat, poate pot să te ajut.

– Lasă, lasă, vorbim când ajungem acasă, că Dinel tocmai a oprit şi n-am chef să audă şi să umple tot satul.

Din Dacia vişinie coborî un bărbat înalt, îmbrăcat cu o geacă neagră de fâş închisă până la gât şi cu un fes roşu pe cap.

– Mai cu viaţă, mai cu viaţă, reginelor, că nu am voie să parchez aici.

– Stai, măi, două secunde, că doar n-oi vrea să alergăm acum ca nebunele. Lenuţa se aşeză în spate, dar Ştefana trecu pe lângă ea şi urcă pe locul din faţă. Ce căciulă ţi-ai tras, Dinele, să nu-ţi fie de deochi, te-oi vedea vreun cocoş. Dimineaţă, pe întunericul ăla, n-am observat-o, mânca-te-ar mama de pintenat!

– Ce vrei făi, am primit-o de la fiu-miu din Spania, cadou de sărbători.

– Ce sărbători, păcatele mele, că nici în noiembrie nu suntem?

– Da, dar Niculae nu mai poate să ajungă în ţară de Crăciun că nu are concediu şi mi-a trimis săptămâna trecută un pachet printr-o cunoştinţă. Ce dacă e roşie, e bună pe frigurile astea. Ia uite-l şi pe dobitocul ăsta cum s-a băgat pe lângă mine tocmai când vroiam să plec… Băăăăă, morţii mă-tii de tâmpit, un’-te grăbeşti băăăă, nu vezi că am dat semnal… boule! Pfffff, dacă nu-l vedeam în oglindă, praf ne făcea animalu’.

– Păi, nu trebuia să te asiguri tu mai întâi?

– Ia uite, s-a trezit şi cunoscătoarea. Ce-i Fănuţo, acu’ te pricepi şi la condus, nu vrei să vii în locul meu?

– Nu, ziceam şi eu aşa…

– Lasă, nu mai zice, vezi-ţi de treaba ta, că deocamdată eu sunt singurul din maşina asta care are carnet.

Privea prin parbriz fără ţintă şi nu realiza că traficul era prea aglomerat pentru mijlocul săptămânii. Se făcuse aproape şapte, soarele cobora la orizont, şi se gândi că trebuie să se oprească la magazin pentru câteva cumpărături. Pâine, o jumătate de kilogram de pulpă de porc, câteva felii de salam, un pachet de unt, un borcan de muştar şi o cola. Ştefana luă portofelul din geantă, scoase câteva bancnote din el şi începu să le numere.

– Să tragi şi tu pe dreapta când ajungem la Comalim, te rog, că am de luat câte ceva pentru acasă.

– Da, bravo, că şi mie îmi trebuie ţigări.

– Bine. Vreţi să vă aştept?

– Mulţumim, dar n-are rost, du-te acasă. Noi mergem aşa uşor pe jos şi ne vedem mâine dimineaţă tot la cinci. Poftă bună!

– Mersi şi vouă la fel!

Treceau amândouă în tăcere printre rafturile pline. Ar fi avut nevoie de mai multe, dar nu îi ajungeau banii decât pentru strictul necesar. Dacă nu cheltuia nimic în plus, ce luase azi de la doamna Mârzescu pentru o jumătate de lună, ce urma să primească vineri de la familia Niculescu şi pensia lui Petre îi ajungeau ca să comande luni nişte lemne.

– Bună Corina.

– Bună.

– Ce faci?

– Bine, uite îi ţin locul Marietei, că a căzut fie-sa la sport, şi-a rupt mâna şi a trebuit să plece cu ea la spital să i-o pună în ghips.

– Doamne-fereşte! Bine că nu a păţit ceva mai rău. Acum, ce să faci şi tu dacă eşti patroană, trebuie să munceşti. Ştefana puse coşul pe bandă, scoase o plasă din geantă şi începu să aşeze în ea produsele marcate. Şi să-mi mai pui un pachet de Dunhill albastru.

– 93.

– Păi de ce atât?

– A trecut p-aici Petre pe la prânz şi a luat o jumate de brandy şi un Noroc mare.

– Hai, măi Corino, ţi-am zis să nu-i mai dai pe datorie, ce naiba! Pe cuvântul meu că nu mai vedeţi de la mine nici un ban! O să las să se adune sumele acolo pe caiet şi să văd cum le recuperaţi de la el. Chiar nu vrei să înţelegi că nu pot să plătesc tot timpul în urma lui?

– Crezi că mie îmi convine, Ştefano? Nu-mi convine, dar ştii ce l-a dus capul? A intrat, s-a dus la raionul de băuturi, a deschis ambele sticle şi a luat câte o gură din fiecare chiar acolo. Acum, spune tu, ce să fac, să-l urmăresc, să-mi pun badigard în magazin, ori să plătesc eu băuturile începute?

– Habar n-am ce trebuie să faci, tot ce ştiu e că nu mai pot aşa, m-am săturat, de acum încolo să vă spălaţi cu el pe cap! Aruncă o hârtie de 100 pe tejghea şi ieşi din magazin aproape fugind.

– Stai mai uşor că-mi dau sufletul, ce te-a apucat?

– Vreau să ajung mai repede ca să-i sparg sticla în ţeasta aia idioată.

– Vino-ţi în fire, ai înnebunit?

– Lenuţo, mă crezi că am ajuns la capătul răbdărilor?

– Te cred, da’ ce rezolvi aşa?

– Nu ştiu, nimic, măcar îl omor şi scap o dată pentru totdeauna.

– Scapi pe dracu’…

– Ştii ce mă face să-mi pierd minţile? Faptul că noi avem băutură curată în casă, doar facem ţuică de corcoduşe şi vin în fiecare an, iar el aruncă banii pe otrăvurile alea parcă în bătaie de joc.

– Lasă măi că şi al meu le trage de când e şomer…

– Bea, că beau toţi, dar măcar te mai ajută prin gospodărie, pe la muncile câmpului, nu stă ciumăfaie cu ochii-n gard cât e ziua de lungă.

– O secundă, să-mi aprind o ţigară.

– Nu mai am ce să-i zic, ce argumente să-i aduc. L-am rugat în genunchi, mi-a promis acum un an că merge la dezalcoolizare, că o să se oprească, nimic. Parcă e mai rău din zi în zi.

Au ocolit amândouă groapa căscată încă din primăvară în mijlocul trotuarului şi la capătul ei au intrat pe drumul de piatră care se deschidea în dreapta.

– Da’ nenorocitul ăla de primar chiar nu are de gând să astupe gaura? O să cadă naiba cineva în ea într-o noapte şi-o să-şi frângă gâtul.

– Păi cred că doar aşa o să facă ceva, că altfel… Lenuţa trase un fum şi scuipă scurt, ca şi cum ar fi avut ceva pe vârful limbii. Auzi, tu te-ai gândit vreodată serios să divorţezi?

Ştefana se opri şi lăsă punga pe pământ, sprijinită de piciorul ei.

– Ştii cine m-a mai întrebat asta chiar azi?

– Cine?

– Madame Sophie.

– Ca ce chestie?

– Nu contează. Mai mult, mi-a spus că dacă îmi iau angajamentul la avocat că am grijă de ea până închide ochii şi îl părăsesc pe Petre pentru totdeauna, îmi lasă moştenire casa ei cu tot ce este în ea.

Soarele începuse să coboare sub linia orizontului şi arunca reflexe roşiatice pe feţele celor două femei.

– Şi ce i-ai zis?

– Ce-ţi zic şi ţie, nici nu mă gândesc!

– Cum, făi, eşti nebună?

– Nu. Nu pot să fac asta, pur şi simplu. Ne-am căsătorit în faţa lui Dumnezeu şi legătura asta nu o desface nimeni. Ce fel de soţie aş fi dacă îl las acum? Nu-ţi dai seama că în câteva luni moare ca un câine la marginea şanţului? Ce le-aş spune copiilor? Cu bune, cu rele, cum o vrea Cel de Sus, ne-om descurca. Iar dacă ne e scris să murim săraci, atunci măcar să fim îngropaţi împreună, ca o familie.

– Da’ atunci de ce te tot plângi mereu că nu ai nici o bază în el, că bea, că face datorii?

– Păi mă plâng, că sunt şi eu om şi uneori simt că am ajuns la capătul răbdării, dar, până la urmă, nu fac decât să dau din gură ca o moară stricată… Hai, un pic mai repede că m-a luat foamea.

Stăteau unul lângă altul, fiecare pe câte un scaun de plastic. Mâncau amândoi seminţe de bostan şi scuipau cojile pe jos, iar la picioarele lor parcă ninsese cu fulgi gălbui şi ovali.

– Mai e ceva?

– Mai puţin de o litră, da’ ne ajunge până vin ele.

– Cât să fie ora?

– Şapte ş-un sfert; ar cam fi timpul să apară.

– Acuma depinde şi cât de repede o fi mers Dinel, că ăla nu se grăbeşte niciodată, cică consumă benzină.

– Când or veni, or veni. Petre se şterse la gură cu mâneca treningului şi trase o duşcă lungă. Hmmmm, ce bine arde neneee… Trecu din nou mâneca peste gâtul sticlei şi i-o întinse lui Stelu. Ia şi tu, da’ să nu o bei pe toată, să-mi mai laşi un gât măcar.

– Auzi, mâine ce facem?

– Aş ieşi la crâşmă pentru o dregeală cu nişte beri. La televizor ziceau că la noapte plouă câteva ore, da’ cică pe la prânz o să fie frumos ca azi, poate stăm câteva ore la terasă.

– Eu am decât 30 lei, că asta a mea a început să ascundă banii de mine.

– Lasă că Ştefana trebuie să ia leafa de la Mârzeasca, mă descurc eu cumva. Dacă nu-mi dă, bem pe caiet, nu-i problemă. Mai ai un tutun?

Câţiva nori negri se înghesuiau în depărtare, undeva deasupra Bucureştiului. Din capul străzii pustii se vedeau venind două siluete cu paşi grăbiţi. Petre privi două secunde jarul incandescent, lăsă fumul să iasă uşor printre buzele întredeschise şi sorbi ultimele picături de brandy. Se sprijini de spătar şi zâmbi mulţumit.

– Uite că a ajuns şi bancomatu’!