Oricât de ciudat sună o astfel de frază în anul 2018, putem spune fără teama de a greşi că, prin romanul Zeghea (Bistriţa, Ed. Charmides, 2017), Vasile Dragomir este cea mai recentă revelaţie a Generaţiei ʼ80. Nu se poate vorbi despre un debut întârziat sau despre recuperarea unui „autor rătăcitor”, neglijent cu propria-i creaţie, cât mai degrabă despre un destin literar mai… şui. Dintr-o notă a lui Ion Mureşan de pe coperta a patra aflăm că, împreună cu Radu Săplăcan, acesta a depus la editura Dacia, la începutul anilor ʼ80, un volum de proză al lui Vasile Dragomir, Schimbând alcătuirea de fum, rămas în afara planului editorial, a cărui dactilogramă nu a mai fost de găsit după 1990. Corectând uşor afirmaţia de început a acestor rânduri, o notă de neglijenţă a autorului, care nu a făcut cel puţin o copie a propriei cărţi, există aici, dar mai ispititor e să credem că dispariţia acesteia este mai degrabă în spiritul vieţii aventuroase a lui Vasile Dragomir, decât urmare a vreunei „cabale” îndreptate împotriva scriitorului.
Construit pe „modelul «matrioşca»: există o ţară mică, în care există un oraş mic, în care există o închisoare mică. Realitatea brutală şi imundă a închisorii este atât de masiv invadată de imaginar încât, ca şi în romanele realismului magic sud-american, nu mai pot fi deosebite, realitatea însăşi devine halucinantă” (Ion Mureşan), sau al povestirilor în ramă, Zeghea vorbeşte, la un prim nivel al lecturii, despre România comunistă, dar ramificaţiile şi semnificaţiile naraţiunii funambuleşti a lui Vasile Dragomir depăşesc „banalele” graniţe ale sistemului politic, nu atât incrimat cât, mai degrabă, decriptat – în mod paradoxal – metaforic, şi prin aceasta universalizat. Într-o montură realistă sunt încrustate mici naraţiuni, care de care mai fantastice. Chiar dacă operează cu elemente ale prozei realiste – personaje, fapte, situaţii specifice anilor ʼ70-’80 –, Vasile Dragomir le supradimensionează, glosează mai mult sau mai puţin extravagant pe marginea lor, conferindu-le valenţe general-valabile. Amintim aici doar fabuloasa povestea a arhivarului din Spria, Sebastian Dulfu. Când oraşul este cuprins de un somn atotstăpânitor, arhivarul se dovedeşte a fi singurul om sănătos, neatins de virusul hipertensiunii. Drept urmare, acesta primeşte ca sarcină de partid misiunea de a contribui la însănătoşirea oraşului. Altfel spus: Sebastian Dulfu are obligaţia de a se culca cu toate femeile din oraş – de la soţiile ştabilor, până la muritoarele de rând –, pentru a se naşte copii sănătoşi, apţi să asigure viitorul urbei!… Mai năucitoare însă decât „supliciul” arhivarului este cauza molimei abătute asupra oraşului: „Chestiunea era aşa – hârtia din dosare şi clasoare se măcina şi prin ferestrele deschise, prin hornuri, pe uşi ieşeau norişori albi, fini, de pori de hârtie. Norişorii aceştia erau inhalaţi de oameni […] Ia imaginează-ţi tu că inhalezi delaţiuni, note informative, sentinţe nedrepte, dări de seamă cu realizări din burtă, critici şi autocritici, istorie trucată, cărţi trecute la index etc. Păi nu ţi-ar creşte tensiunea? Nişte plumb, sulf, siliciu, arseniu, astea sunt parfumuri pe lângă otrăvurile pe care le înmagazinează marile arhive” (p. 27). Aici Vasile Dragomir se desparte hotărât de „vigoarea realistă” a prozei ardelene tradiţionale, situându-se mai degrabă în aria universului fantast al lui Tudor Dumitru Savu, să zicem (care însă nu era ardelean prin naştere), decât în proximitatea realismului frust al lui Augustin Buzura, de pildă.
Este de reţinut că Vasile Dragomir evită excesul de pitoresc în zugrăvirea universului închisorii, cât şi posibila atitudine simplist-acuzatoare, greu de evitat în proza care vorbeşte despre anii de dinainte de 1989. Atâta doar că Vasile Dragomir nu scrie un roman politic în siajul celui impus în proza românească în anii ʼ70, în care se „decupa” un segment temporar despre care se putea scrie cu o relativă libertate, ci o carte despre încarcerare a cărei acţiune se petrece în România comunistă. Este o proză pe mai multe nivele – captivantă prin ritm, atractivă prin diversitatea tipologiilor şi a psihologiilor, savuroasă ca limbaj –, scrisă cu evidentă empatie pentru lumea zugrăvită, o lume realist-ironică, şi istorică, pe de o parte, dar în acelaşi timp şi fantast-metaforică. Marea calitate a romanului Zeghea al lui Vasile Dragomir este nu atât faptul că se citeşte pe nerăsuflate, cât, în primul rând, că demonstrează, neprogramatic, că şi proza scrisă „acum” despre „atunci” poate fi autentică fără a fi în mod obligatoriu încrâncenat-revanşardă. Chiar dacă, sau poate tocmai pentru că aparţine unui autor format în secolul trecut.