Discret, senin, departe de ochii lumii, ne-a părăsit în primele zile ale lunii iulie academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Avea 98 de ani (n. 25 septembrie 1920). Moartea sa nu a fost prilej de prime time news, televiziunile nu și-au întrerupt programele pentru a o anunța, opinia publică nu s-a cutremurat. Și totuși, România l-a pierdut pe cel mai mare eminescolog în viață. Poate paradoxal, numele său nu este nici măcar o dată menționat în marile istorii ale literaturii române publicate în anii din urmă. Nici chiar Dicționarul esențial al scriitorilor români, apărut sub semnătura lui Marian Papahagi, Mircea Zaciu și Aurel Sasu (unde presupusa subiectivitate a autorilor de istorii literare ar trebui să fie exclusă) nu îi pomenește numele. De vină nu este lipsa de valoare a operei, ci discreția omului, indiferent la gloria zilei, mereu uitat în liniștea bibliotecii sale, departe de lumina reflectoarelor mass-media, îngropat sub tone de documente, săpând neîncetat în grotele adânci ale istoriei literaturii pentru a scoate la suprafață nestemate nebănuite. Nu a dat interviuri, nu a fost invitat la emisiuni de televiziune, nu s-a avântat în polemici răsunătoare, și-a văzut de treaba lui cu un fel de umilitate a propriei erudiții.
Decenii întregi a trudit Dimitrie Vatamaniuc pentru a duce la capăt uriașul proiect început de Perpessicius, dar de finalitatea căruia acesta avea mari îndoieli după ce își pierduse vederea descifrând mii și mii de pagini puchinite: Opere-le eminesciene. Dacă Perpessicius a urnit proiectul și l-a dus până la volumul VII, Dimitrie Vatamaniuc și Petru Creția (în principal, dar ajutați de un întreg colectiv) l-au încheiat odată cu publicarea volumului XVI.
Într-o lume a efemeridelor, în care gloriile se nasc și pier peste noapte, pusă sub semnul grabei și al superficialității, Dimitrie Vatamaniuc a fost un istoric literar de modă veche. Un truditor anonim, care prin efort și tenacitate eroice, indiferent la gloria și onorurile clipei, lasă în urmă un monument de spiritualitate a acestui neam, care va dăinui în eternitate.
Mulțumim, Dimitrie Vatamaniuc! Dumnezeu să te odihnească!
______________________________________________
S-a născut pe 25 septembrie 1920, la Suceviţa. A studiat la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuți şi a urmat cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. A absolvit, în 1947, Facultatea de Litere şi Filosofie a Universității din Cluj-Napoca. L-a avut drept coodonator al lucrării de doctorat pe G. Călinescu. A obținut titlul de doctor în anul 1957, la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române. A fost profesor de limba şi literatura română la Liceul „Andrei Mureşanu” din Dej, redactor la Almanahul literar din Cluj, cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, lector la Universitatea din Bucureşti şi, din 1964, a fost şef de secţie la Centrul de Documentare şi Informare Ştiinţifică al Academiei Române. Din 1974 a lucrat în calitate de cercetător la Institutul de Teorie şi Istorie Literară al Academiei Române.
A preluat continuarea ediţiei integrale a operei lui Mihai Eminescu, iniţiată şi coordonată de Perpessicius. Sub îngrijirea sa au apărut, între 1977 şi 1993, volumele VII-XVI din integrala operei eminesciene, ediţie ce avea să fie desăvârşită în 1999. Pe baza ei, Dimitrie Vatamaniuc va edita apoi mai multe serii de Opere ale poetului naţional (Editura Univers Enciclopedic şi Editura Academiei Române, 1999-2003; Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă sub egida Academiei Române, 2015), precum şi Publicistica lui M. Eminescu. 1870-1877 (1977), Eminescu. Manuscrisele (1988), Eminescu. Contribuţii documentare (1993), Eminescu şi Transilvania (1993), Publicistica lui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889 (1996); Caietele lui Eminescu. Mitologie şi document (1998), Bucovina între Occident şi Orient (2006), Eminescu în ediţia academică integrală (2010), Eminescu în ediţii integrale (2013).