La Bucureşti, cerul e câteodată mai albastru şi mai gol, decât o sacoşă lâncedă şi umflată de vânt, iar soarele se face stâlp de foc, la amiază, când omul iluminat de pretutindeni deodată, se prăbuşeşte în propria-i umbră, ca un sinucigaş de pe buza întunecată-a abisului. Pe urmă, vine nourul de praf otoman, al Vlăsiei, care ne spulberă până şi umbrele.
Uite, până şi Aurel al nostru nu-i cu nimic mai mult, decât propria-i umbră. Las’ că n-a mai mâncat de-alaltăieri şi s-a oprit în staţia lui 87, pentru că simţea că nu-l mai ţin picioarele, iar acum se preface că-aşteaptă resemnat un autobuz care vine numai în ziua şi la ora când nu-l mai aşteptă nimeni. Pe-o parte a străzii, dincolo, pe lumea cealaltă, se află patiseria Sweet Child, de unde tocmai iese un tip cu patru-cinci eugenia ţinute strâns la piept cu ambele palme. Cornul abundenţei, măi frate! Acu’, o biată nimicarniţă de-aia nu-i decât şaptej de bani, se ştie, dar el n-are nici măcar ăi şaptej de bani. Cel mai bine fiind să te uiţi de jur împrejur şi să te faci că n-ai văzut nimic. Experienţa, săraca! Ia uite, la vreo cinci paşi, în spatele său, e chiar miss Caraibe, cu păru-n inele-inele şi cu tălpile până-n pământ. Şi tot aşa, cu palmele-amândouă, îşi strânge la sân apetisantele sale fructe, pentru zilele negre .
Păi, ia staţi voi puţin, foicica-aia subţire, subţirică, proptită-n ierburi la două palme de pantoful ei stâng nu-i o bancnotă de douăş’cinci!? Aleleeei, foamea, te-a prostit foamea, măi băiatule!, că foiţele-alea cu Tudoriţă, nene erau doar pe vremea lu’ Împuşcatu’ dă viu, mânca-l-ar pământu şi p-ăla! Dar cum speranţa moare ultima, ia să ne uităm noi mai bine!
Bomba de la pagina 5 stă răşchirată pe catalige, ca monumentu’ Electricităţii de la Vidraru şi râde-n zefir, iar dacă surâde e bine, întrucât zâmbetul vine de la îngerul nostru ascuns, din moment ce frunz-aia dăn iarbă e o bancnotă de plastic, din astea, de-acuma, căci prea vibrează ca libelula pe stuf. Tot e bine că n-a văzut-o ea, prima. N-a văzut-o, pentru că nu-i pentru ea. E pentru mine! Câţiva paşi în marşarier şi suntem aproape de gard unde la o genuflexiune distanţă, frumos pitit pe-o dungă, şade ochiul dracului, cu un şoim, pe-o faţă şi c-un aviator pe cealaltă. Cina şi prânzu’ pe-o lună, Sfinte Lefter al săracilor!
– Ce faci, bre domnule, te zgâieşti pe sub fustele mele!? Frumos, ce să zic!?
– De-o mie de ori mai frumos, decât raiul musulman, recunosc, zice Aurel, numai că nu ţine de foame!
– Atunci, hai colea, peste uliţă, la o cafea şi-o ciocolată fierbinte Sau nu-ţi poţi permite?
– Ba eu cred că-mi pot permite şi câte două de fiecare, spune el senin, pipăind cu degetul mare elementele de siguranţă ale bancnotei împăturite-n pumnul drept, pe care-o filează emoţionat, pe sub masă, când se aşază pe scaunul de plasă-al cofetăriei: O juma de milion de ochi ai dracilor, hipnotic înghesuiţi pe-o hârtie! Cam prea mulţi deodată, ca să fie semn bun!
Deodată, vine-un crin de fătucă numai zâmbet şi soare, care, după ce priveşte peste umeri, în balcoanele dantelate-ale doamnei, se uită lung în parcare, ca să vadă unde şi-a tras fraiereşteanu’ Mercedes-ul cel negru, de companie.
Le lasă două cafele şi două ciocolate fierbinţi, pe care Auraş le bea din prima, după ce le amendează tremurând, cu tot zahărul şi laptele de pe masă.
Dar ciocolata fierbinte, de pe cealaltă parte a mesei a avut destul timp să-i studieze bluza din satin negru şi cercul alb, detaşabil, de sub vestonul său bleumarin, pentru bine şi rău:
– Vouă, acolo, la teologie, nu vă dă nimic de mâncare?, spune ea din vârful buzelor, iar el îi arată guşa plăpândă de sub bărbuţa ca puful din barba motanului.
– În zilele de post, nu prea ne dă, se-înţelege!
– Ia, hai să mergem, zice ea hoţ, că eu stau chiar aici, deasupra şi te-aş invita la o masă caldă, pentru liniştea sufletului meu, nemuritor.
– Atunci, eu voi sta dedesubt, murmură el, hoţ
– Ia te uită, cine zicea că duhul nu trece prin burtă!?
Fătuca de serviciu pe investiţie adulmecă faza şi se-apropie spăşit, urmărind surâzător gestul cu care el pune bancnota-aceea, umedă încă, pe colţul mesei:
– Am văzut şi mai mari, zice miss Curacao, prinzându-şi faţa-între palme.
– Sunt convins, sunt convins, susură el cu un zâmbet ceva mai subţire, decât pacea mondială.
Ea are braţe rotund sculptate-în opal fumuriu şi-n boboace de nufăr umbrit şi cam ştie că are. Ca să nu mai vorbim de tot ce-a strâns la piept, din revărsările lunii, prin ceaţă. La fel şi străluminarea topită-a picioarelor pe care i le studiază la trei trepte mai sus, când urcă amândoi scara-îngustă, spre lift.
– La fat`-aia, i-ai lăsat numai trei lei!? se miră ea, în timp ce freacă agasat un buton.
– Adică, patru eugenia, masa mea pe trei zile, se hotărăşte el să recunoscă, simţind că-a dat peste Mama Răniţilor.
Au ieşit din cofetărie, ca de la starea civilă,călcând umăr la umăr peste petale de flori nevăzute şi-au ocolit blocul turn, prin stânga, unde, între peretele său jilav şi incisivul cariat al Casei funerare Reviescat se deschidea un pasaj mai îngust şi mai întunecat, decât un sarcofag vertical, pe unde curenţi mereu învolburaţi plimbau pe pereţi zeci de-întunecimi spiralate. Dar pe-acolo, au trecut unul, în spatele celuilalt, ca să evite mai uşor râul murdar, care s-a iscat din necunoscut şi să poată-admira pereţii acoperiţi cu graffiti mai mult sau mai puţin meseriaşe, pe unde numele Oana Zuza apare în mod repetat: Oa-na Zu-za; Zu-za Oa-na
– Te cheamă Oana, carevasăzică?, se intresează el, în sfârşit.
– Mă cheamă Mona, dar ăştia-mi zic Mona-Mamona, ia uite!, şi-i arată scurt numele-acesta, scris cu nişte cuneiforme însângerate sub desenul naiv de pe peretele stâng – o arătare din linii de cretă: două, în bernă, cu câte trei rămurele în vârfuri, închipuind palmele şi două, în V răsturnat, pe gheare răsfirate, ca la curci, care trebuie să fi reprezentat picioarele… Abia mai târziu, se pare, venise un alt pictor amator, care haşurase-n albastru partea de sus a acelui unghi deschis, sugerând în triunghi echilateral, un fel de fustiţă adolescentină, destul de decentă, dacă n-ar fi fost ostentativ de decentă. Ceea ce îl inspirase, probabil, pe un alt desenator de-ăsta grăbit şi dedulcit la ispite, care stilizase-n trecere două apetisante mere dolofane şi roz, chiar înspre unghiurile de sub liniile braţelor, deturnând radical impersonalitatea candidă şi aproape asexuată a începuturilor, când undeva, mai în spate, se mai ghiceau încă, oarecum holografic, grădina şi şarpele. Mai ales că adăugase în triunghiul vânăt la fustei şi celălalt triunghi luciferic, al misterelor. Tot astfel, şi capul fusese, la început, doar o elipsă continuă, conturată simetric dintr-o singură tuşă spontană, de grafician experimentat, dar mai apoi, în cunoştinţă de cauză, pesemne, venise şi coloristul acela nostalgic, care îi tăiase fruntea cu o mie şi unu de scârlionţi întunecaţi, asemenea nodurilor din barba lui Assurbanipal, sub care răsucise doi ochi negri, hipnotici şi răi, sfârşind prin a-i îmbrăca obrajii în spiralele inelate-ale pletelor. Şi tot el, unul rău dezamăgit, se pare, scrisese din nou, şi tot cu litere-ascuţite, într-un fel de flacără tremurată, care levita transparent pe deasupra desenului, tăinuind grădina dintâi: MONA MAMONA.
Dincolo, în curtea interioară, se zăresc trei-patru muncitori de la Apa Nova, tropăind pe rama betonată a unui cămin de racord. Au căşti portocalii de miner cu lămpaşe moarte, în frunte. Unul a ridicat deja într-o dungă, capacul greu de fontă gravată şi încearcă să privească înăuntru:
– Se vede cevaşilea, Ionele, taică?
– Ce să se vadă bre, nea Mamoşu? Poate doar dracu-ghem, că hruba asta merge până la smoala de sub tălpile-afumate, ale iadului!
– Hai că nu-i chiar aşa, că la vreo trei metri mai jos e prima podea, aşa că vei putea coborî din aproape-n aproape, până la capăt
Moment în care se coboară o scară suplă din aluminiu de pe-acoperişul unei dube albastre şi se strecoară apoi, fără probleme, prin deschizătura rotundă-a căminului
– Vino cu mine! zice Mona nervos şi-l trage înspre cele căteva trepte care duc la lift. În cabină e-întuneric ca-n ou şi-o căldură de clocitoare automată, raţional distribuită din toate părţile. Miroase-a livadă-înflorită, dar Aurică stă cu un măr proaspăt în gură, fără să mai simtă nimic altceva şi nu reuşeşte nici măcar să-şi dea seama dacă liftul urcă sau coboară:
– E revoltător sau voluptuos , spune ea, silabisind ultimul cuvânt, în liftu-ăsta nu-i niciodată lumină, noroc doar că nimeresc comenzile din prima, prin instinct, cred.
Uimitor, dar liftul coboară, se pare, întrucât creşte izul de argilă umedă, de frunze putrede şi de rădăcini amare, ca atunci, când în curtea bunicilor săi, se săpa o fântână.
Nici pe coridor nu dau de lumină, dar în apartamentul labirintic, probabil, după cum se răsuceşte şi se-întoarce ecoul, ea l-a legat preventiv, pe-întuneric, de mijloc, cu un cordon elastic şi cald de halat, ca să nu-l piardă prin casă. Numai că el tot reuşeşte să se-împiedice de ceva şi să cadă pe-o saltea numai valuri şi freamăt.
– Te cam grăbeşti, matale, dar, mai întâi, muzica şi dansul, căci aşa se cuvine!
Şi imediat, de undeva, din abisuri, năvălesc în delir nişte ciudate reverberaţii atonale, cu explozii de orgii şi lamentaţii, precum şi cu mii şi mii de tobe, darabane, ukulele, tamburine sau conga, acompaniate în contrapunct, de urletele unor lei turbaţi şi de cavalcada înfricoşată, a unor nesfârşite turme de bizoni în călduri. Moment în care ea l-a găsit urmând firul care-i lega pe-întuneric şi l-a ridicat, sprijinându-l matern la piept:
– Mai întâi ritualul de taină, că doar de-aia te afli aici!
După care, în sunetul prăbuşirii universale, a-început dansul acela chinuitor, prin beznă şi urlet:
– Să-încerci să faci ce fac eu, căci, dacă nu ne mişcăm ca un singur trup, am păţit-o. Şi lasă cordonu-ăla la locul lui, că doar nu te strânge de gât!
Am încercat, fraţii mei, a povestit Dani, când, după vreo douăzeci de ani, a căpătat grai, am încercat şi-am simţit pe pielea mea aproape toate performanţele plastice ale trupului femele-esc: îndoirea genunchilor şi întinderea acestora, armonizate cu înălţările şi coborârile repetate – încrucişări şi sincopări complexe, combinate cu deplasări şi întoarceri continue; alergarea şi plutirea, deplasarea suplă, flexibilă, elegantă, activă sau leneşă, pasivă, indolentă milioane de răsuciri sauriene ale coapselor şi ale umerilor, sugerând, fie orgasmul, fie sarcasmul – marşul victoriei şi mersul poştaşului, pasul piticului şi pasul uriaşului; mişcările şerpuitoare şi lirice ale braţelor – misticismul religios şi fanatismul sexual; jocul vrăjit şi hipnotic al ielelor sub clar de lună (cu moonwalk, cu tot); dansul macabru, simbolizând devorarea şi autodevorarea; relaxarea muşchilor şi mişcarea liberă a şoldurilor, pantomima erotică, senzual defensivă sau, din contra, agresiv dominantă, la limita dintre lascivul oriental al dansului din buric şi fluturarea ritmică a bazinului din repertoriul american al lui Elvis The Pelvis – plus mimarea inconştientă a celor mai emoţionale sau mai temperamental sălbatice ritualuri de împerechere la principalele specii de animale şi păsări de pe mapamond: tremuriciul arogant sau pasional, rotirile baletate ale curcanilor şi ale toreadorilor, zvârcolirile leilor şi ale gladiatorilor pe nisipul însângerat al arenei; agonia şi extazul chindia şi paranghelia – muieruşele şi bebeluşele; plimbarea şi acostarea; înotul şi zborul, curgerea şi parcurgerea, vărsarea şi revărsarea, umflarea şi dezumflarea, strângerea şi desfacerea, geneza şi apocalipsa… Iar acum, lăsaţi-mă să respir şi să urlu!
Şi tot aşa, până se prăvăliseră împreună pe salteaua cu valuri, unde dansul a continuat la fel de sălbatic, mai toată noaptea.
Când s-a trezit moale şi fără ochi, a avut senzaţia plutitoare că salteaua cu apă s-a spart în culmea delirului şi l-a înghiţit în apele ei călduţe şi închegate din loc în loc, cu membrane jilave, ca nişte călduţe meduze din gelatină primordială, mirosind a iarbă de mare şi-a migdale crude. Şedea imponderabil, cu genunchii strânşi la gură şi gol ca un limax. Un timp fără timp, n-a mişcat nimic primprejur, apoi, s-a tăiat o roată de lumină-n tavan şi s-a coborât o scară metalică, pe care a-început să coboare un băiat cu o cască portocalie şi cu o lanternă tubulară, care-i sfâşia ochii:
– Măi, Ionică, nene, se mai zăreşte ceva pe-acolo?
– Apăi, tot un prunc d-ăla, îmbrăcat în scârlionţi din cap până-n tălpi…
– Hopaaa, iar a născut Mona noastră! Răsuceşte-l frumos în vreo păturică ceva, taie cordonul şi-ardică-l încoace, ca să-l lăsăm în trecere, la Filantropia, ca şi pe ceilalţi! Habar n-am ce-o mai fi şi-asta. Da’, fii şi tu mai cu grijă, aşa, ca să nu-l prăvăleşti şi pe-ăsta printre palmele ude, că-i nou nouţ, mititelul!