Aşteptându-i pe barbari, romanul publicat în anul 1980 de scriitorul de origine sud-africană J.M. Coetzee a fost considerat în mod unanim „o realizare artistică de excepţie”, confirmând „un talent narativ remarcabil”. Beneficiind de o relativă relaxare a stilului alert şi tensionat din romanul anterior, In the Heart of the Country (1977), şi făcând dovada deplinei maturităţi artistice a autorului prin puterea de a ridica viziunea estetică aparent legată de un anumit spaţiu – geografic şi cultural – foarte bine definit la o semnificaţie general-umană, această carte a lui Coetzee (laureatul Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2003), a creat o uluitoare şi tragică (în toate semnificaţiile sale) fabulă a colonialismului, dar care, prin mesaj şi structură de profunzime, a depăşit pe dată graniţele Africii de Sud, transformând în suferinţă umană valabilă oriunde şi oricând aventura existenţială a protagonistului. În Viaţa şi vremurile lui Michael K (1983), autorul se bazează pe toate datele esenţiale ale experienţei sale romaneşti anterioare, se situează, în linii mari, în aceeaşi direcţie, însă face un pas (sau mai mulţi) înainte. Pe de o parte, pentru că spaţiul de desfăşurare a acţiunii este, acum, mult mai strâns legat de realităţile Africii de Sud, iar cititorul le va cunoaşte prin intermediul personajului principal, ale cărui drumuri şi căutări îl duc dintr-un Cape Town (sfâşiat de violenţe şi disputat între bandele rivale şi grupările militare combatante din timpul războiului civil) în zona rurală din Karoo, pentru ca, apoi, Michael K să revină în oraşul de unde plecase, însă mult mai singur şi, fără îndoială, marcat de numeroase experienţe limită, la capătul cărora el însuşi va ajunge sa se întrebe cum de mai trăieşte. Dincolo, însă, de această determinare geografică şi istorică foarte precisă, romanul de faţă vorbeşte, în fiecare pagină, despre realităţile lumii contemporane, despre violenţă şi nedreptate, despre singurătate şi disperare, iar cititorul înţelege că, în fond, şi aici Coetzee construieşte tot un soi de fabulă existenţială, ale cărei note esenţiale sunt, însă, mult mai accentuat tragice decât în oricare dintre scrierile sale anterioare şi că, în plus, cadrul de desfăşurare a acţiunii ar putea fi reprezentat, dacă facem abstracţie de denumirile oraşelor şi de realităţile istorice ale apartheid-ului sud-african, de oricare dintre ţările lumii a treia, sfâşiate de decenii întregi de războaie fratricide şi de violenţe interetnice.
Desigur, la o lectură atentă se poate remarca şi că tonul din Viaţa şi vremurile lui Michael K, romanul frumos tradus în românește de Eduard Bucescu și apărut la Editura Humanitas Fiction, este mult mai sumbru şi (voit!) mai impersonal decât acela determinat de accentuarea permanentă a unui eu auctorial din Aşteptându-i pe barbari: „Într-o dimineaţă târzie de iunie, pe când avea treizeci şi unu de ani, lui Michael K i-a fost adus un mesaj în timp ce aduna frunzele cu grebla în parcul De Waal. Mesajul era de la mama lui, dar scris de altcineva. Era anunţat că fusese externată din spital şi că dorea ca el să vină să o ia.” De aici, începe, practic, odiseea celor doi căci mama sa, simţind că i se apropie sfârşitul, decide să plece, împreună cu fiul său, din Cape Town spre Prince Albert, regiunea unde trăise în copilărie şi adolescenţă şi unde fusese mai fericită. Şi tot de aici devine evidentă profunda influenţă a lui Franz Kafka asupra structurii acestui roman al lui Coetzee – influenţă care, pentru cititorii atenţi la nuanţe, este identificabilă încă din titlul cărţii, căci Michael K se va dovedi, şi nu doar prin nume, descendentul clar al personajelor kafkiene Josef K. din Procesul și al agrimensorului K., din Castelul. Apoi, în comparaţie cu celelalte romane ale lui J. M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K se remarcă prin subiectul mult mai simplu, scriitorul tinzând spre identificarea acelor aspecte cu adevărat relevante ale realităţii, impresionate tocmai prin frusta lor elementaritate. Tocmai de aceea, lectura acestui roman se face cu sufletul la gură, poate nu atât datorită invenţiei epice sau vreunei aventuri extraordinare pe care ar trăi-o protagonistul, ci pentru că fiecare pagină a cărţii, deşi aparent marcată de impersonalitatea specifică prozei de maturitate a autorului, impresionează într-un mod specific, trimiţând, pe alocuri, la semnificaţia tragediei existenţiale pe care doar un William Faulkner a mai descris-o şi analizat-o cu atâta pregnanţă. În fond, citind fragmentele unde Coetzee prezintă călătoria celor doi, mamă şi fiu, care îşi încarcă întregul avut într-un cărucior şi o pornesc, pe jos, către un oraş atât de îndepărtat, încât, în contextul războiului civil sud-african, acesta pare situat de-a dreptul la capătul lumii, avem în faţă, ca în filigran, romanul lui Faulkner, Pe patul de moarte. Cu atât mai mult se vădeşte această influenţă faulkneriană asupra cărţii lui Coetzee, cu cât mama lui Michael K moare în cursul acestei călătorii epuizante, nemaiapucând să-şi revadă ţinuturile natale, moment în care fiul său îşi spune că singurul scop în viaţă pe care îl mai are este de a duce rămăşiţele pământeşti ale celei care i-a dat naştere exact în locurile pe care ea îşi dorise să le mai vadă o dată, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
Viaţa şi vremurile lui Michael K este împărţit în trei părţi, cea dintâi (cea mai întinsă, de altfel) prezentând mare parte din călătoria lui Michael către Prince Albert, până în momentul în care este suspectat că ar ajuta grupările de partizani şi încarcerat într-o tabără de muncă. Cea de-a doua parte este narată de doctorul care, impresionat de starea tânărului de culoare (acesta are buza de iepure şi prezintă şi un retard psihic considerat grav, drept pentru care, la Cape Town trăise mai mult în centre speciale pentru copiii cu dizabilităţi, iar apoi nu reuşise să obţină decât modesta slujbă de grădinar în cadrul Administraţiei Parcurilor din oraş) încearcă să-l trateze. Dar ironia autorului este de găsit chiar şi în fragmente cum sunt cele dedicate interesului pe care numitul doctor îl poartă nefericitului său pacient, căci Coetzee nu ezită să sublinieze în câteva rânduri că, deşi preocupat de acest caz, doctorul nu va fi niciodată în stare să-i reţină numele, spunându-i, eventual, Michaels… Iar „Michaels” îi va refuza ajutorul, exact aşa cum procedase, într-o situaţie asemănătoare, şi Bartelby din opera lui Melville. Inevitabil, Michael se simte singur şi izolat chiar şi atunci când unii dintre semenii săi îi arată puţină compasiune, iar localităţile prin care trece vor căpăta şi ele, implicit, un aer de oraşe desprinse, parcă, din cele mai sumbre distopii ale literaturii secolului XX. Protagonistul va refuza, deci, să facă parte dintr-o societate care, chiar şi atunci când, din cine ştie ce interese conjuncturale îl acceptă, îl tratează cu indiferenţă, neînţelegându-i problemele şi refuzând să-l privească în calitate de fiinţă umană, iar nu doar de „negru handicapat”… Astfel că ultima secvenţă narativă a romanului prezintă întoarcerea lui Michael la Cape Town, drumul său marcând, parcă, circumferinţa unui cerc vicios, din care nu există, pentru el, cale de scăpare. Fără îndoială, situaţia aceasta este, din nou, kafkiană, la fel cum sunt şi numeroase trimiteri din text, mai ales cele în care personajul este comparat nu cu un animal, aşa cum se întâmpla în cazul altor protagonişti ai cărţilor lui Coetzee, ci cu o insectă, fiind, practic, asemănat cu Gregor Samsa din Metamorfoza. Apoi, tot Michael este varianta sud-africană a unui nou – şi iarăşi kafkian – „artist înfometat” şi cum altfel decât însingurat.
Fără îndoială, încercarea de a face dintr-un tânăr despre care se crede că ar suferi de un handicap psihic personajul principal al unui roman – şi mai ales al unui astfel de roman! – prezintă o serie de riscuri şi ridică în faţa autorului care s-ar angaja în acest îndrăzneţ demers numeroase riscuri, dintre care, desigur, cel mai evident (dar şi cel mai mare!) este acela de a cădea în melodrama ieftină sau, dimpotrivă, de a-i conferi personajului o profunzime psihologică nejustificată sau greu de justificat în condiţiile date. Faulkner însuşi, în Zgomotul şi furia, a avut de rezolvat această problemă şi a făcut-o în mod strălucit. Coetzee îi urmează exemplul, însă nu trebuie să uităm nici o clipă că Michael nu este Benjy Compson. Căci protagonistul din Viaţa şi vremurile lui Michael K, dincolo de ceea ce se spune despre el, are realmente o inteligenţă nativă vie, precum şi o profundă înţelegere a lumii din jurul său, fiind capabil şi a stabili o legătură profundă cu natura şi cu vieţuitoarele care îi ies în cale, dar şi a face deosebirea între intenţiile reale şi declaraţiile (nu o dată pline de o retorică gaunoasă) ale celor care vor să-i facă rău pretinzând că încearcă să-i facă bine. Tocmai acesta este şi motivul pentru care, chiar alegând să revină în Cape Town, tânărul va decide, deopotrivă, să se situeze la marginea societăţii, cu o demnitate impresionantă, greu de înţeles de către autorităţile gata să-l transforme într-un număr şi într-un „caz” internat în vreun centru pentru persoanele nevoiaşe. În fond, Coetzee nu face altceva, în acest roman, decât să reia marile teme prezente în toate cărţile pe care le-a scris, de la Aşteptându-i pe barbari la Dezonoare sau Jurnalul unui an prost: violenţa adesea nejustificată, solitudinea imposibil de depăşit, relaţia extrem de strânsă dintre existenţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi şi evenimentele istorice. Cu o precizare: şi anume că în Viaţa şi vremurile lui Michael K centrul de semnificaţii este reprezentat de lupta unui om singur, aflat, întotdeauna singur, împotriva structurii sociale incapabile să-l înţeleagă. Dar, în egală măsură, de dorinţa acestuia de a supravieţui, chiar şi în circumstanţe dintre cele mai potrivnice şi în mijlocul unor violenţe adesea greu de imaginat, care ameninţă să-l distrugă. Căci, împotriva părerii comune a celor care-l înconjoară, Michael K demonstrează, prin toate actele şi faptele sale, că înţelege perfect cuvintele epigrafului pe care Coetzee l-a ales pentru acest roman: „Războiul este părintele şi regele tuturor. Pe unii îi adevereşte ca zei, pe alţii ca oameni. Pe unii îi înrobeşte, pe alţii îi eliberează.” Fără să-şi dorească vreo clipă să devină zeu, Michael dispreţuieşte orice act de violenţă, rămânând om şi simţindu-se eliberat, în acest fel (doar în acest fel!), chiar şi în mijlocul unui război care care pare, uneori, a distruge tot ce e omenesc în lumea atât de dură a Africii de Sud.
J. M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K.
Traducere de Eduard Bucescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2017