Spre sfârșitul stagiunii trecute, Andrei Șerban a revenit pe două scene din București, la Comedie și la unteatru. Cele două spectacole, de fapt mai multe, vom vedea de ce, au fost niște adevărate evenimente, care ne-au făcut să regretăm că marele regizor nu este invitat să lucreze mai des și în alte teatre. Au fost de fapt mai multe spectacole, variante, mai bine zis, pentru că regizorul a alcătuit două distribuții pentru fiecare, dar la fiecare reprezentație nu s-au schimbat toți actorii, ci aleatoriu, astfel încât distribuțiile, cele două, au devenit, de fapt, mai multe. Ceea ce a făcut din Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare și din Pescărușul, o sumă de surprize plăcute pentru spectator.
Dacă în Mult zgomot pentru nimic Andrei Șerban a operat o modernizare la sânge, eroii, numiți ca-n piesa originală, fiind, de fapt, politicieni posibil de azi, cu bătăliile și aranjamentele lor murdare, încât spectatorul care, poate, nu s-ar fi lăsat prea tare impresionat de Marele Will (sic), a fost prins în acest joc și s-a manifestat cu încântare (alături de mine, la una din reprezentații era o spectatoare care îi îngâna pe actori sau le completa replicile previzibile).
Actorii de la Comedie au intrat în convenția imaginată de directorul de scenă, astfel încât ne-am regăsit cu toții în lumea noastră murdărită de afacerile necurate și de personajele ticăloase, fără ca prin asta să fim mai puțin încântați. Căci ăsta e darul unui artist autentic, și anume aceea de a-ți prezenta propria viață sau, mă rog, cele ce-o înconjoară, fără ca prin asta să te îndepărteze de arta lui, ci dimpotrivă. Ioana Flora și Sabrina Iașchevici au jucat același rol, în seri diferite firește, înfățișând două personaje feminine nu întru totul identice, un fel de femei îndărătnice, dar într-o ordine mai rațională decât în piesa omonimă. Conrad Mericoffer și Emilian Oprea au fost foarte diferiți în rolul tânărului disprețuitor al dragostei înainte de a-i cădea pradă și așa mai departe, iar Liviu Pintileasa a creat un șef politic victorios în alegeri cu aplombul pe care-l cunoaștem/cunoașteți. Manevrele politicianiste ale guvernatorului Messinei au trecut în sarcina lui Alexandru Conovaru, un actor de bază al Teatrului de Comedie. Iar în rolul fetei care cade victimă uneltirilor, Alina Rotaru a reușit o frumoasă reprezentare, plină de sensibilitate și ingenuitate. I-am văzut și pe actorii comici prin excelență, Bogdan Cotleț, Dragoș Huluba, Dan Rădulescu, iar Alexandru Bogdan, într-un rol modernizat la maximum, de prezentator de știri senzaționale, devenind din când în când și preot, polițist și altele, a fost de o marcată expresivitate și de o dezinvolutră care se cerea prezenței sale, așa cum presupunem că o concepuse regizorul.
Publicul conservator se indignează de adaptările pe care le operează în mod constant Andrei Șerban în spectacolele sale, însă aceasta este o soluție de a duce înainte în conștiința spectatorilor texte greu de digerat altfel astăzi, în ciuda genialității acceptate a autorilor lor.
Pescărușul este un text al lui Cehov pe care Andrei Șerban l-a abordat de mai multe ori în cariera sa, de câteva ori numai în România, ca să nu mai vorbim de celelalte zări unde s-a oprit să-și exercite arta. Un memorabil Pescăruș al aceluiași am văzut cândva la Teatrul din Sibiu, cu o Nina Zarecinaia de mare forrță în persoana Andreei Bibiri. De data aceasta, în teatrul neconvențional, eventual de underground, intitulat cu litere mici, modest, unteatru, dar unde se mai pot vedea și alte spectacole memorabile, Andrei Șerban a abordat o cu totul alfel de manieră de reprezentare a dramei-comedii a lui Anton Pavlovici. Alina Rotaru, pe care am văzut-o în Mult zgomot…, a fost aici o Nina Zarecinaia extrem de emoționantă, cu gesturi comice la început, stereotipii care desemnau personajul ca o viitoare actriță proastă, trecând apoi la drama amoroasă cu Trigorin, acesta din urmă, iarăși, un Emilian Oprea foarte expresiv.
Așezați pe scaune în fața publicului, fără cortină, care lipsește de altfel de cam multă vreme și de la teatrele simandicoase, trupa aleasă de Andrei Șerban și-a intrat în mână repede și sigur, toți actorii având roluri evident lucrate în amănunt, dar prezentate de fiecare dată de parcă atunci le-ar fi întruchipat pentru prima oară, cu o spontaneitate controlată. Constantin Cojocaru a făcut un unchi senil, plin de haz și cu reflexe tragice în evocarea vieții sale trecute, și chiar dacă el nu a fost un Vanea, din celebra – altă – comedie tragică cehoviană, umbrele trecutului său îi întunecă momentele de final ale vieții. În fine, marea prezență, absolut remarcabilă, a fost aceea a Claudiei Ieremia, de la Teatrul Național din Timișoara, în rolul Arkadinei, pe care l-a îmbogățit cu secvențe neașteptate, spre încântarea unui public cu desăvârșire predat reprezentației. Am fi nedrepți să nu-i pomenim aici, măcar cu o vorbă, pe Gelu Nițu în rolul administratorului moșiei, cu eterna sa întrebare stereotipă despre actori celebri în Rusia unor decenii trecute (față de acțiunea piesei), pe Florina Gleznea în rolul femeii trecute dar îndrăgostite de eternul doctor cehovian, liber și dezabuzat, interpretat, acesta, de un excelent Richard Bovnocki, pe Mădălina Anea în Mașa, pe Liviu Pintileasa și Ionuț Vișan în două ipostaze interesante ale rolului învățătorului Medvedenko.
Spectacol non-conformist și comic pe alocuri, Pescărușul nu pierde, cu toate acestea, nici o clipă din vedere emoția, valorificând-o – ca să zic așa – în felul și formele sale astăzi acceptate.
După ce vezi aceste două spectacole excepționale, începi să regreți că nu sunt mai dese prezențele lui Andrei Șerban în stagiunile noastre.