José Lezama Lima vorbea, în Paradiso, cunoscutul său roman (pe care, în paranteză fie spus, scriitorul îl considera „poem”) apărut în anul 1966 şi ajuns, astăzi, aproape un obiect de cult pentru oamenii de litere din spaţiul cultural hispano-american, despre „seriozitatea bucuroasă” a liricii, sintagmă pe care, după mai bine de patru decenii, în 2007, Armando Romero o alege drept titlu al unei extrem de interesante şi substanţiale antologii de poezie latino-americană contemporană, pe care autorul – el însuşi poet – o vede stând sub acest semn tutelar, fiind legată, deci, atât de gravitatea profundă, cât şi de bucuria de a trăi, specifică acestei lumi. Despărţiţi de orientările estetice extrem de variate ce marchează lumea sud-americană, dar mereu apropiaţi de limba comună ce uneşte douăzeci de ţări de pe acest continent, ca şi de raportarea permanentă la aceiaşi precursori, fie ei marii reprezentanţi ai modernismului, fie modelele mai îndepărtate (cronologic), dacă e să ne gândim doar la lirica barocă spaniolă, poeţii latino-americani contemporani demonstrează mereu inepuizabilele resurse artistice din această parte a lumii, precum şi profunda unitate de substanţă a unui fenomen liric care, pe drept cuvânt, poate fi numit multiform şi pluristratificat.
Jota Mario Arbeláez
Zen şi sfinţenia (Fragment)
Sfinţenia numelor noastre
Nu e sfinţenia calendarului
Suntem sfinţi nu pentru că ne ocupăm cu facerile de bine
Ci pentru că ne ocupăm şi cu răul
Problema existenţei lui Dumnezeu
Este problema lui Dumnezeu
Nu a noastră, cei care existăm
Iată-i aici pe aceşti bieţi sfinţi care-şi scriu neghiobiile
Printre sanitari şi sanatorii ale Statului
Dacă păcătuim
Nu suntem noi cei care păcătuim
Ci societatea care ne obligă să păcătuim
Sunt un sfânt modern pentru că nu mă închin
Cu o punctualitate de-a dreptul franciscană
Facem dragoste în toate zilele
Sfinte
Sfinţi puternici ca Samson
Sfinţi asemenea Sfântului Domingo rugându-se toată săptămâna
În curând vor fi doar sfinţi la conservă
Rugăciunea noastră e blasfemia
E sărutul fierbinte pe buze
Rugăciunea noastră e tăcerea
Noi nadaiştii suntem adevăraţii sfinţi
Şi cu asta basta
Zi gnostică
Dacă iese soarele asta se întâmplă ca să distrugă recolta
Dacă vine ploaia se revarsă râurile
Dacă aprindem focul în cămin ia foc întreaga casă
Dacă deschidem fereastra intră un liliac
Nu că Domnul ar fi pierdut controlul asupra planetei
Ci pentru că iubita mea e bolnavă
Jesús Urzagasti
Inima mea e o pasăre…
Pământul e peste măsură de minunat atunci când se aude glasul tău.
Inima mea e o pasăre care te recunoaşte printre umbre.
Vreau să dorm liniştit şi cufundat pentru totdeauna în naivitate în piatra propriului meu
suspin
străin dar îngropat în ceasul profund al mângâierii tale.
Drumul meu înnebunit a întârziat mult prin această vale frumoasă
ca şi cum la sfârşit violenţa visului m-ar dezlega şi m-ar slobozi înspre
zgomotul presimţit şi întrupat în cea de pe urmă minune.
Amiază în retragere
Lumina vine împreună cu polenul universului
amestecă valurile străbate oraşele
ajunge la capătul unui pământ fără de nume.
Atunci plouă cu ardoarea primei dăţi
în vastele coridoare ale unei case părăsite
adierea primăvăratică îşi opreşte aripile stângace
această ucenicie nu-i mai mult decât un armistiţiu
între materialele incompatibile ale memoriei
şi geografia severă a unei ţări pe care n-o recunoşti.
Apari tu eliberată de umbre şi de sunete
totul îşi înalţă zborul mai puţin imaginea ta luminoasă
rămânem aşa cu profilul interminabilului
şi pătrundem în noapte cu un buchet de flori
şi ieşim către ziua pe care o hrăneşte inocenţa.
José Barroeta
Azi când încep să trăiesc
Ceva va merge rău
pentru că aşa e viaţa. Ceva ce nu e nici strălucirea unei minuni
şi nici Cristos.
Un foşnet,
neliniştit ca roua de pe câmpiile voastre pline de sânge,
poartă ceea ce, nefiind muzică a spiritului, mă târăşte cu milă către moarte.
Ce frumos e răul de azi. Când căderea genelor sale
nu te mai bucură.
Vântul matur mă sărbătoreşte printre copacii cei înalţi.
Exact azi când încep să trăiesc
un alt eşec mă aşteaptă.
Arta înserării
Există o artă a înserării.
De la intrarea în trup şi până la suflet,
de la ceaţă la rotunjime
şi de la cerc la cer.
Există o artă a luminii,
un câmp unde a se însera
înseamnă a contempla viaţa
cu trupul ferecat.
Există o artă a înserării,
o coborâre în afundarea zilei
în deplinul întuneric.
Un loc intermediar unde trebuie
să primeşti şi să afli totul fără vreo tresărire.
Există o artă,
un peisaj uneori primitor,
alteori cumplit,
unde urcarea şi coborârea sunt simple accesorii
ale materiei pure.
Există o artă a înserării.
Cine a trăit sau a visat împreună cu pădurile,
cu luminile şi cu demonii
o cunoaşte.
Elsa Cross
Pietrele
Un râu de pietre urcă abrupt înspre mare.
Corali fosilizaţi
pe unde trec catârii cu încărcătura lor de ulei.
Florile de primăvară
se transformă din nou în mici sori fragili –
Un semn de lumină,
pescăruşi albi.
Valurile îşi repetă rugămintea la urechea lui dumnezeu.
Portul se cufundă în tăcerea sa.
Mai încăpăţânată e
tăcerea inimii;
se întinde pe nisip
în dezordinea umbrelor asfinţitului.
Dorinţele devin pietre strălucitoare,
seminţe ce devorează păsările,
sau în penumbră se molipsesc de propria lor nimicnicie.
Luna bate din aripi asemenea unei insecte,
pulsează
în spirale deasupra apei
şi a suprafeţei lucrurilor vizibile,
în fisurile ei
creşte singură înspre un spaţiu mai închis
al conştiinţei.
Pescăruşii spun despre sufletul nostru
lucruri pe care nu le înţelegem.
Valurile
Zbor întins asemenea unui strigăt
în amurg.
Vântul sparge
o spirală de valuri care se îndepărtează.
Dus şi venit,
gol făcând tumbe –
şi într-un cerc
dintr-o dată iluminată
asemenea unui curcubeu de sărbătoare
marea aduce
fără ziduri şi fără incinte
doar un prag.
Toată noaptea, marea
glasurile ei pe piele
se acoperă de susure
sedimentele visului
creaturi furtunoase şi grăbite
– zboruri ce se întorc.
Asemenea privirii lui dumnezeu
deja atingând dimensiunea umană,
aripa ruptă,
ceva coboară din cerul de neatins
pentru a se condensa într-o imagine fixă
poarta unui templu
care nu s-a construit nicicând –
în adânc splendoarea,
praful oaselor noastre
acoperă orizontul de ametist.
Iar de la limita extremă a unui destin,
dacă totul este ofrandă
şi varsă uleiurile intimităţii în focul timpului,
se întoarce o substanţă străveche ce se mistuie
şi ne scapă din mâini,
sau se transformă în rugăciune a apei,
fraze de lumină
mângâieri
pe deasupra trupului constant al lucrurilor.
Martha L. Canfield
Act de lectură
Pentru Alvaro Mutis
Fiecare cuvânt are artistul său secret
şi parfumul lui.
Merg şi citesc printre rânduri,
luându-mă după sensul
ce înmugureşte respirând.
Grăbită şi neliniştită
printre un rând şi altul
al paragrafului complet
sau al strofei întregi dintr-un poem al tău
exact aşa merg.
Vertiginoasele piscuri
unde cerul pluteşte şi mă târăşte
se risipesc pe dată.
Mesajul tău îl înţeleg mai mult decât îl împart cu alţii.
Într-un loc de lumină
dreaptă mută şi parfumată
găsesc cuvântul de dincolo de cuvintele tale.
Me aprind şi mă abandonez.
Te ating şi nu te simt.
Te simt şi nu disting
conturul verbal şi cel adevărat.
Simt spatele versului tău obscur.
şi spaţiul intangibil al întâlnirii
se dezvăluie în carnea mea
rană pătrunsă în adânc
bucurându-se în tine
şi transformată în altă rană
ce-ţi ia locul, tot ţie, cel pe care poemul tău mi-l dăruieşte.
Trupul viselor
Înapoia unei imagini
de reflectări încrucişate
văd silueta trupului tău
Trupul tău e în mine
iar dorinţa mea se hrăneşte din imaginea ta
până când ajunge să se transforme din nou în trup în tine
departe de mine
de neatins
arzător magnet al visului
care visează în mod constant
să se transforme în trup
şi revine mereu
amintirea de neiutat
a originii sale
Tot trupul meu dispare astfel
arzător şi deja contopit
confundându-se cu visul tău.
Noaptea
– Nu există noaptea,
mi-ai spus.
E o stare a minţii.
Ce importanţă are că pământul
se învârte în jurul soarelui,
că-l lasă mereu în urmă.
Eu sunt în faţa ta
iar asta e pentru totdeauna.
Eu sunt soarele tău.
din mine ţi se naşte viaţa.
– Dragoste, dragoste ce departe
au rămas vorbele tale.
Mă întreb dacă
există oare vreo pedeapsă
pentru cel ce promite prea lesne
îndepărtând apoi visele
iar atunci glasul tău răspunde:
– Ce importanţă are condiţia visului
sau speranţa.
Eu sunt visul tău,
speranţa ta.
În interiorul glasului meu
inima ta găseşte mângâiere
iar visul tău trăieşte
pentru totdeauna.
– Dragoste dragoste
eu sunt glasul tău
iar în mine visul tău
întâlneşte cuvintele,
trupurile vocale ale vieţii tale
şi – sărmana de mine –
ale vieţii mele.
Coral Bracho
Din această lumină
Din această lumină în care cade, cu delicată
Flacără,
Eternitatea. Din această grădină atentă,
Din această umbră.
Îşi deschide pragul către timp
Şi în el se magnetizează
Toate lucrurile.
Se afundă în el,
Şi el le susţine şi le oferă astfel
Clare, rotunde,
Generoase. Proaspete şi pline de volumul lor voios,
De splendoarea lor festivă,
De vechimea lor stelară.
Solide şi distincte
Îşi asociază spaţiul
Şi clipa şi grădina lor geometrică de zarzavat
Pentru a fi simţite. Asemenea pietrelor preţioase
Dintr-o grădină. Asemenea răstimpurilor trasate
Pe un templu.
O poartă, un scaun,
Marea.
Albeaţa profundă,
Lipsită de chip
A zidului. Liniile scurte
Care-o centrează.
Tamarinul lasă în urmă un fulger
În noaptea cea densă.
Ulciorul dă drumul susurului
Solar al apei.
Şi neliniştea fermă a mâinilor sale lasă să iasă noaptea cea densă,
Noaptea vastă şi revărsată albia eternă
Răceala sa
Profundă.
O piatră în apa înţelepciunii
O piatră în apa înţelepciunii
cufundă coordonatele care ne susţin
între cercuri perfecte
În adânc
atârnă în umbră firul înţelepciunii
între acest punct
şi acela
între acest punct
şi acela
Iar dacă unul
se leagănă
pe romburi,
va vedea spaţiul multiplicându-se
sub arcurile scurte ale înţelepciunii, îşi va vedea gesturile
retezate şi egale
dacă apoi coboară
şi se aşază
şi merge mai departe legănându-se.
Dragostea în substanţa ei fortificată
Aprinsă în crângurile timpului, dragostea
în substanţa ei fortificată. Deschide
cu un botişor de marmotă
drumuri şi iar drumuri
de nepătruns. E din nou
vechiul drum
al morţilor, locul luminos unde se adună
pentru a străluci. Asemenea unor safire pe nisip
îşi fac plaja, îşi fac valurile intime, înflorirea lor
de cremene albă şi umplându-se ungându-se
spuma lor înflorind brusc. Aşa ne spun la ureche din vântul
mării liniştite, şi din soarele
ce atinge
cu degete arzătoare şi gingaşe
prospeţimea vitală. Astfel ne spun
cu candoarea ei de melci astfel merg depănându-ne
cu lumina ei, care e piatră,
şi care e din aceeaşi substanţă cu apa, şi e o mare
de străvechi frunzişuri
de neatins, pentru noi cei cărora doar aşa, noaptea,
ne-a fost dat să vedem
şi să ne aprindem.
Margarito Cuéllar
Acelaşi cântec
Doare dragostea /
Această mângâiere rană de sare.
Noaptea
Cel singur e motanul încurajat de foc
Râu tăcut
Arbore cu paharul căzut.
Cei încăpăţânaţi spun
Că în ciuda oricărui fapt
Trebuie ca sărbătoarea să continue.
Cu toate că ne doare aerul
Grădina pe care n-o avem
Patria pentru care nu existăm.
Mai bine adio / trandafir de gheaţă
Porumbiţă de aer / bere rece
Vom începe după acest cântec
Şah
Pentru Sonya
Ne naştem la viaţă cu mişcări uşoare
Asemenea unor bucăţi de vată / frunze ce cad de pe ram.
Apoi ne transformăm în pietre,
Nici o furtună nu ne potoleşte
Şi nici un cuvânt de rămas bun nu ne emoţionează
Ceva ce ţine de acest oraş ne lasă
Fără de sfori pentru a ne pregăti istoriile.
Într-o bună zi picioarele nu se vor mai poticni
Şi ochii vor fi uimiţi de un peisaj de toamnă.
E semnalul / ceasul
Anunţul mult asteptat
/ nu există vreo ultimă dorinţă
Nici timp compensat nici vreun rodeo care să merite osteneala.
Lumina ce ne face să ne resemnăm
Îşi va ocupa locul în ţărână.
Prietenii
…oglindă, zi, strălucire în care ne vedem…
(Fray Luis de Leon)
Împotriva tăcerii istoriei se întorc la uitarea pietrei;
dar acum nu mai există coloane de granit iar prietenia îşi acoperă ferestrele
cu sticle afumate.
Amintirea e un creion fără vârf uitat într-un parc
de distracţii.
Cei ce păstrează mirosul trandafirului încă poartă focul în strălucirea
privirii lor.
Dar a venit vremea să înţeleagă: niciodată nu vor exista pieţe si nici vreun trapez
nici poticniri nici fecioare.
Totul a fost doar o temă a amintirii
din exerciţiul său zilnic al întoarcerii.
Din volumul Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, de Armando Romero, Valladolid, Editorial Difácil, 2007
Prezentare și traduceri de RODICA GRIGORE