Unchiul Vanea de Cehov părea epuizat de spectacolul lui Andrei Șerban de la Teatrul Maghiar din Cluj. Văzându-l, și încă de vreo trei ori, mi se păruse că nu mai poate să apară nimic nou sub soarele lui Cehov în legătură cu această piesă, după acel Vanja Bacsi absolut memorabil. Dar proprietatea de bază a capodoperei este aceea de a lăsa tot timpul celui care le frecventează, sau le revizitează, cum se spune azi, spațiu pentru noi și noi descoperiri de natură estetică. Astfel încât spectacolul lui Iuriy Kordonsky de la Bulandra a putut fi văzut cu un ochi proaspăt, încântat de prezența altei capodopere. Sigur că și prezența unor actori de geniu, cu totul diferiți ca posibilități de interpretare, a făcut posibilă noua viziune. Spectacolul lui Kordonsky a scos la iveală virtuți de emoție și de tristețe pe care nu le-ai fi bănuit până atunci. Scenele finale, când Sonia îi spune tatălui său cât de nenorociți sunt ea și cu unchiul său, Vanea, în interpretarea uluitoarei actrițe care este Andreea Bibiri, poate stoarce încă lacrimi oricărei inimi împietrite.
Regia a păstrat o amintire din spectacolul lui Andrei Șerban, care-și tăvălește personajele în noroi după scena pistolului activat, Astrov (Bogdan Zsolt) alegându-se cu fața mânjită, iar la ploieșteni mânjitul este Vanea, scena petrecându-se, desigur, undeva, dincolo de privirile noastre, ale spectatorilor. Din păcate și multe replici se aud dincolo de urechile noastre mirate.
Ei bine, această ultimă scenă a răscumpărat cumva și spectacolul montat la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, în regia Sânzianei Stoican, până atunci plin de neîmpliniri, de la masca vag africană și prezența în decor a hărții Africii, de parcă nu ne-am fi dat seama de unde provine aceasta (problema nu era de unde provine, ci ce caută masca aceea în spectacol) la jocul absolut străin al Mădălinei Anea în Elena Andreevna, femeia care le sucește, fără să vrea, capetele celor doi bărbați ai piesei, Vanea și doctoral Astrov, sau scena împăcării ei cu Sonia (Ana Crețu), joacă de copii care se stropesc cu apă, de un fals perfect. Ca să nu mai vorbesc de partea întâi a spectacolului, care bâjbâie într-un fel de întuneric, cu un Ioan Coman (Vanea) cu aer și atitudine de mujic umil în fața stăpânei și de faptul că aproape 50 % din replici nu se aud, actorii ploieșteni necalibrându-și bine vocile pentru scena de la Odeon, nu cine știe ce mare, totuși, pe care au jucat spectacolul pentru spectatorii bucureșteni, destul de puțin numeroși pe căldura de aproape iulie din ultimele zile ale lui mai.
Sigur, la o distribuție dintre cele mai bune pe care le poate, pesemne, oferi, teatrul ploieștean nu se putea totuși pune cu desfășurarea de forțe de la Bulandra, cu Victor Rebengiuc (Serebreakov), Horațiu Mălăele (un Vanea original și memorabil), cu Mariana Mihuț (doica), cu Cornel Scripcaru (Astrov), Ana Ioana Macaria (Elena Andreevna), Coca Bloos (Voinițkaia) sau Ionel Mihăilescu (Teleghin). Și totuși, în partea a doua, parcă prind viață și cei care fuseseră mai șterși în partea întâi, Ioan Coman, un actor pe care l-am văzut în roluri mai bune, Cristian Popa (Astrov), acesta din urmă, totuși, exagerat în scena beției, de o violență parcă scăpată de sub control. În ce-l privește pe corespondentul lui Ionel Mihăilescu, în rolul lui Teleghin, Ion Radu Burlan își definește un rol mai mult comic decât tragic, însoțit într-una de chitară, iar Paul Chiribuță, destul de vag prezent în partea întâi, face o bună comedie în scenele finale, ale focurilor de pistol trase în direcția lui, zadarnic, de Vanea, ca și la finalul finalului, și parcă l-ai vedea într-un Caragiale curat comic. Oxana Moravec este Coca Bloos, pardon Voinițkaia, cu un rol restrâns, dar bine strâns în chingi și convingător, iar Ana Crețu – spuneam și mai sus – în rolul Soniei, reușește să transmită emoția și tristețea vieții fără orizont pe care cele două personaje, ea și Vanea, o trăiesc la moșie, muncind într-una. Sau, mai degrabă, textul învinge și regia ca și distribuția se luminează prin cuvintele marelui scriitor care a fost Cehov. Marea inovație, remarcată de te miri cine, cu aducerea suflerului pe scenă în final, nu este atât de mare, dar își are, totuși, rolul ei, acela de a provoca repetarea replicilor finale, pe care nimeni dintre actori nu le mai preia, acestea rămânând ca niște ecouri ale unor stări sufletești închise în personaje pentru totdeauna.