Ştim, e deja loc comun faptul că orice om (inteligent, fireşte!), atunci când se află în faţa unei opere de artă, îşi pune faimoasa întrebare: „Ce a vrut să spună autorul aici?”. E chestiunea ce străbate întreaga viaţă a instruirii omului, de la copilărie şi până la ultima reflecţie de care e capabilă sapienţa („Puteţi să închideţi, vă rog, fereastra?!…E prea frumos afară!”, ar fi spus, cândva, cu ultimele sale puteri, un oarecare nobil de Poitevin, de pe patul de moarte… Adică, nu lăsaţi frumuseţea să pătrundă aici, în mizeria asta!).
„Ce a vrut să spună autorul aici?” este măsura perfectă a imperfecţiunii noastre în faţa operei de artă, fie ea tablou, statuie, poem, nuvelă, roman, piesă de teatru sau epopee. Fiindcă, oricât ne-am uita (de aici, provine poate şi intransigentul nostru îndemn frazeologic: „Să stăm strâmb şi să judecăm drept!”, adică oricum am sta, judecata noastră asupra a ceea ce vedem trebuie să fie cea adevărată, cea cinstită), nu se ştie dacă ceea ce vedem este şi real.
Regarder, regarder encore, regarder toujours, c’est ainsi qu’on arrive à voir. Observaţia, de o sagacitate aproape enervantă (cum adică, eu nu sunt în stare să văd?), aparţine, veţi fi uimiţi, nu unui critic de artă sau teoretician al artelor vizuale (de genul On n’y voit rien – extraordinara carte a lui Daniel Arrasse!), ci unuia dintre marii savanţi francezi. Profesor de neurologie şi anatomie patologică la Université de Paris şi la Spitalul Salpêtrière, Jean-Martin Charcot (1825-1893) a revoluţionat neurologia şi psihologia modernă. El a pus bazele, în 1882, la Spitalul Salpêtrière, unicii clinici de neurologie din Europa şi i-a avut ca studenţi pe Alfred Binet, Pierre Janet, Sigmund Freud şi pe românul Gheorghe Marinescu (de numele lui legându-se, de asemenea, definiţiile unei întregi serii de patologii neurologice: boala Charcot, edemul Charcot, sindromul Charcot etc.)… Scuzaţi digresiunea!
Deci, trebuie să privim, să privim întruna, pentru a vedea. Adică să ajungem la dreapta judecată. Numai acolo, vom regăsi nu doar o parte a adevărului universal, dar vom descoperi şi exerciţiul confortabil de a şti să pătrundem dincolo de aparenţe.
Cu acest adagio al faimosului medic francez începe o carte extraordinară, intitulată L’Affaire Arnolfini. Les secrets du tableau de Van Eyck. Roman d’investigation, scrisă de Jean-Philippe Postel şi apărută în 2016, la ACTES SUD (cunoscuta editură fondată de părinţii actualului ministru al Culturii din Franţa, Françoise Nyssen!). Autorul, doctor şi mare iubitor de artă – Jean-Philippe Postel – e născut în 1951 (ce coincidenţă, în acelaşi an ca şi doamna ministru !) şi a practicat medicina între 1979 şi 2014. El defineşte cartea aceasta, L’Affaire Arnolfini, ca pe un exerciţiu de „aplicare asupra unei opere de artă a metodelor de observaţie clinică atentă”. Doctorul Postel cercetează, exact ca într-un demers de investigaţii medicale – cu o minuţie formidabilă, cu un background de cultură écrasant, ca să zic aşa şi cu un apetit pentru interpretare, aş zice „pantagruelic”, toate secretele, toate detaliile misterioase ce se ascund într-un tablou celebru al lui Jan Van Eyck, Soţii Arnolfini, pictat în 1434 şi aflat acum la National Gallery din Londra. Un tablou enigmatic, cu multe semne ascunse, cu detalii imposibil de văzut cu ochiul liber, de o frumuseţe stranie, fără precedent şi fără egal în istoria universală a picturii.
De regulă, trecem peste operelele extraordinare în fugă, ca şi cum am citi un roman poliţist (sau, dacă e să fim răutăcioşi, de Marc Lévy!), în aeroport sau în tren. Şi nu reţinem mai nimic. Decât nişte frânturi. Aaaa! – zic cei care au văzut în trecere capodopera „soţilor Arnolfini” şi care de-abia îşi amintesc despre ce e vorba – ăsta e tabloul ăla cu un bărbat şi o femeie însărcinată, care stau într-o cameră şi nu se uită unul la altul, de parcă nu s-ar suferi!
Însă lectura interpretativă a tabloului lui Van Eyck (repet anul „fabricaţiei”: 1434!!), făcută de Jean-Philippe Postel, descrierea minuţioasă, chirurgicală, decorticarea profesionistă şi imperturbabilă a tuturor iluziilor optice şi a nenumăratelor „trompe-l’oeil” cu care este presărată pânza Soţilor Arnolfini, toate pot fi înţelese şi ca o învăţare de minte (stricto sensu!). N-am văzut ceea ce credem că am văzut. N-am văzut nimic din ceea ce trebuia văzut.