Poetica autoscopică
„Cioran a practicat poetica exagerării bine controlate,
eu pe a sincerităţii oarecum stilizate.”
Cartea Urmare şi sfârşit (ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2016) a lui Livius Ciocârlie se crede, mai mult chiar decât se vrea, o închidere a urmelor lăsate în multe dintre cărţile de dinainte. Sinteză. Bilanţ. Concluzie. Cartea ca încheiere a cărţilor. Autorul, scriitor, desigur, semănător de cuvinte, pe cât îi e posibil potrivite, găseşte astfel poetica ideal reală, cum crede şi-i place să evidenţieze. Ea îl dezvăluie ca om care există-n gând, în fapta din gând, dar inevitabil şi în timp. Un cronicar al gândului viu, al expresiei ori al formei.
Ce se vede cel mai uşor este cum alătura cartea fragmente legate nu de timp, dar de scris, despre cum devine scrisul. Timpul este aici rareori, întâmplător notat, mereu aşteptat şi scăpat: „tot timpul aşteptăm să treacă timpul”. Dar poate ca să nu mai treacă… Autorul notează pe parcursul însemnărilor sale că trăieşte în Bucureşti din anul 2000. O dată scrie că s-au scurs 12 ani, apoi 13, şi deducem că însemnările datează de prin 2012-2013. Este un jurnal trans-cotidian? Partajat, iată, cu studiu, între intimitate şi extimitate (se ştie că un Jurnal extim a publicat, s-a tradus şi la noi, Michel Tournier). Fără timp sau de orice timp, diurn ca şi nocturn. Desfăşurat într-un timp larg, fără strictă delimitare. Compus din notaţii diverse, pe doi, poate pe trei ani.
Autorul scrie aici, pe cât îi e posibil, accesibil, de toate. Scrie şi transcrie. Transcrie nu doar din el, ci și din numeroşi alţii. Pare adesea că scrisul propriu impune transcrisul altora. Ar trebui să facă şi un index de nume, să adauge un aparat explicativ extern, pe lângă cel dinăuntrul cărţii? Necesar, aş spune, oricărui cititor. Citează fel de fel de propoziţii, chiar şi vorbe de duh, concentrează dar şi extinde, împănează textul – în sens gramatical, nu poetologic, înţeles care acum îi este nesuferit. Autorul rămâne, aici şi acum, la adaosul unor paranteze lămuritoare ori întregitoare, ca şi cum în aceeaşi ediţie am avea-o deja şi pe a doua, revizuită şi adăugită, după stilizarea variantei de uz strict personal, dinainte de publicare.
Iată un fragment ilustrativ de orientare poetică încorporată: „Nu ştiu să mă situez, am însă impresii de lectură. Minte vioaie, frază alertă, nu prea densă, ce scriu e destul de inteligent, are destul umor. Nu sunt profund. Aş zice, inconsistent. Când fac comentarii de lectură sunt pregnant, dar pot să devin anost. Când iau atitudine, uneori o nimeresc. Alteori, aş fi făcut mai bine să mă abţin. Originalitatea mea: spun cu dezinvoltură cum mă văd.” Ce spune aici, plimbându-şi oglinda prin sine? Este mai întâi un autocritic sau cititor, de sine, impresionist pur, lipsit deliberat de raţionalitatea judecăţii critice. De aceea a abandonat, probabil, critica, act silnic, profesional, universitar, întâmplător şi existenţial. Convenţional, pretins real, nu ştie, deci, pe ce lume canonică, ierarhică, a scrisului, se află. Mai mult: nici nu-l interesează. Fapt profitabil deopotrivă pentru scris şi receptare. Cu cât e mai dezinteresat, cu atât mai mult determină interesul. E ca un personaj dintr-o comedie a lui Tudor Muşatescu, candidat politic votat câştigător tocmai pentru că ceruse, onest, chiar cu un fel de disperare cinstită, să nu fie ales. Rezultatul este el însuşi interesant, dar nu şi deplin fericit. Comedia dă în dramă. Există un dramatism al comicului, pe planul raţiunii dezise.
Fraza a doua din citat înşiră calităţi mai degrabă medii, deci interesante, de gândire şi expresie. Medii spre limita de sus, am spune noi. El le consideră, din contra, medii spre limita de jos. Nemulţumit, dar onest: de superficialitate şi rarefiere. Nesigur, oscilant. Ca atare imprevizibil. Ultima propoziţie îl situează întâi moral, cu speranţa ca apoi şi artistic. Dar baza de poziţionare rămâne psihologică: dezinhibiţia, o stare de libertate interioară, dependentă de aceea publică. În comunism, libertatea era dificilă. În postcomunism a devenit facilă. Ştie însă să facă dificilul facil şi facilul dificil, nu de dragul originalităţii în sine, dar al originalităţii natural exhibate.
Am focalizat un fel de fragment autodefinitoriu sintetic, sincretic, holomeric. El este reflectat adesea. Inevitabil nuanţat.
Scrisul de atitudine îi e consubstanţial, dar riscant ca adevăr, a notat în ceea ce am reprodus mai sus. Nimerit sau nu, potrivit sau nu. Dar, mai presus de orice, este la el fatal, obligatoriu. „Când nu pot să cârtesc, nu prea găsesc ce să scriu.” Scrisul există ca subiect cârtitor, al cârtirii. Negativitate, contrazicere. Nu-i aici un fundament critic? Dar, înainte de aceasta, este L. Ciocârlie un adevărat cârtitor? Nu e şi admirator? Poate este cârtitor în interiorul scos şi la suprafaţă, dar admirator în exterior, pentru supravieţuire sau convieţuire?
De ce scrie? „Cristian Popescu scria ca să se lase de scris, eu ca să nu adorm.” S-a săturat de scris? Nu s-ar spune. Nu scrisul exclusiv, nici abolirea lui, i-ar fi fost proprii. Dar scrisul ca instrument. Întru neadormire. Neamorţire. Luciditatea rămâne preferabilă, fiind o componentă a vieţii.
În timp, scrisul său a avut determinări diverse. Mărturiseşte acum, la senectute, că scrisul îi menţine trezia, dar şi că scrisul a fost adoptat de tânăr în sine, ca scris, nu cu alt scop. Anume din voinţa care va testa şi puterea de a face cărţi, aşa cum credea că vor toţi aceia care le făceau.
Timp trecut, gând trecut, dar şi depăşit. Dar diferenţa nu este prea mare între gândirea de atunci şi aceea de acum. Doar s-a nuanţat şi radicalizat. „Acum, când nici ideea de carte nu mă mai frământă, sunt, în sfârşit, în pielea mea.” Nepăsător, adică liber, notează şi adună însemnările. Ezitant, interdictiv, aşadar critic, nu s-ar spune că mulţumit: „n-am să scot din fleacurile astea noi alt Foc mărunt”.
Scrie „mofturi”, cărora criticul Lucian Raicu le prefera, cum îşi aminteşte, pur şi simplu, grosolănia! Consistenţa grosolăniei, inconsistenţa moftului… I.L. Caragiale le-a urmat pe amândouă, fiindu-i la îndemână, la mâna care scrie… Scrisul urmaşului, de altfel critic cu inegalul înaintaş? „Produc miniaturi.” E-n stare doar de scris jurnal, o specie care nu interesează prea mult ca operă… Face un exerciţiu scriptural aproape solipsist, dar înscenat, nu natural: „Scriu ca să scriu, şi din histrionism.” Fără cauză şi aproape şi fără scop.
Nu se cunoaşte nici ca om, nici ca scriitor, doar se-ncearcă în (auto)cunoaştere. Îl reia (s-ar spune că-l intertextualizează…) pe Marin Preda: „Domnule, nu ştiu…”. Alt fel de-a zice: nu ştiu, dar ştiu ce-i cu mine. Nici negaţie, nici afirmaţie până la capăt. Bănăţeanul, cum încă se simte aici, ajuns, nu îndeajuns, la Bucureşti, pare că îşi duce gândul până la capăt, ca Blaga pe urma lui Goethe. În fapt, gândul merge sau zboară singur, atât cât poate sau mai curând, în dizgraţia conjuncturii, cât se poate.
Anormalitatea incipientă a scrisului este (re)cunoscută, dar mai întâi ea este a scriitorului, se află în „nebunia minim necesară ca să scrii”.
Fără condiţia superioară, primordială, de a citi, scrisul ar cădea încă în inferioritate. Competenţa (auto)lecturii, tot un semn al criticii (dată pe uşă afară, întoarsă pe fereastră), este ajutătoare şi amelioratoare pentru scrisul propriu. Iar cititul îi domină benefic scrisul, într-un fel de a recunoaşte, indirect, funcţia critică a creaţiei literare. „Citesc mai bine decât scriu. Recitind, mai îndrept, mai arunc. Vorbind mai pe şleau, îmi amendez prostul gust.” Însă cine huzureşte constant, consistent, în bun gust, altfel decât iluzoriu?
Are un stil, pe care şi-l califică drept artificial, motivând că din lipsa imaginaţiei. Iar scrisul său artificial, pentru că e neimaginativ, atitudinal, fiind cârtitor, histrionic, devine excesiv şi frizează o stare inconvenientă, sancţionată cu francheţe, cum să spun?, critică. Acest scris este, aşadar, „Prea bun ca să fie bun.” Măcar bun. Dar bun ar însemna fără acel cusur care îl alertează şi decepţionează. Bun, bine sunt ţintele dificile ale scrisului consistent şi rezistent. Cei care scriu „prea bine (…) se perimează cel mai de timpuriu”. Succesul efemer nu trebuie evident confundat cu importanţa de peste timp.
Nu-l consolează îndrăzneala de a scrie faţă de conformitatea de a trăi, dacă nu are siguranţa victoriei: „în scris am riscat şi probabil am pierdut”. Riscul nu a fost unul voluntar, dar mai curând inerent, devreme ce scrisul cere şi impune riscul, până la deriziune. „Dacă se poate, să mă fac de râs.” Poetologic, el ştie ce face, poate să se situeze, totuşi, intenţional, ca oricare scriitor. Şi se detaşează critic, întrucât eul critic vorbeşte despre altul care „creează”, observă, fără a putea imagina. Scriitorul ilustrează, potenţial, aproape natural(ist), o poetică a deriziunii propriei existenţe, de care este aptă doar onestitatea şi luciditatea de a scrie. „Propun un fel de a scrie despre un fel de a trăi, şi anume acel fel de a scrie care râde de acel fel de a trăi.”
Scrie împotriva „contrafacerii” vieţii şi istoriei. Nu instituie, doar restituie o cale de prelungire a autenticităţii, a autenticismului de după A. Gide. Eul scriptural, din multitudinea figurilor sale (constatare după Rimbaud şi Proust), se opreşte la starea sau vârsta potrivite autenticităţii teatrale, comediografice: adolescenţa, tinereţea primă, căutătoare. Îşi impune „să mizez numai pe imaturitate”. Lipsă de inventivitate deliberată, favorizată, iată, de absenţa imaginaţiei vieţii, trecută superficial în limbaj. Document uşor distorsionat frastic. „Frazele le mai înfloresc, dar faptic tot ce scriu e riguros exact.” Incapabil de trădare în comunicare, păstrează un anumit complex stilistic. Iată şi o situare a propriei expresii printr-o analogie clarificatoare: „Cioran a practicat poetica exagerării bine controlate, eu pe a sincerităţii oarecum stilizate.”
Autorul de însemnări (însemnătorul – a ceea ce se pretinde a fi însemnat) ştie că are vocaţia minoratului, întrucât păstrează proporţiile, într-o expresie minimală. Marea literatură îi este ca atare interzisă. „Tehnica de lucru a literaturii mari este exagerarea.” Simplu: capacitatea de hiperbolizare. O carenţă de figură retorică îi face, ca atare, figura existenţială… Dar e bună, oricum bună pentru sine, şi cealaltă cale, a adecvării expresiei la substanţa scrisului. Pentru el, ideală. Cum nu majorul, dar dimpotrivă, minorul este, atât cât (îl) priveşte realul, ideal, în potrivirea de cuvinte. Are cu limbajul o clasică relaţie. „Nu cred că mi-a venit vreodată, pe loc, un calambur.” Întrucât nu îi e potrivit. Mai cu seamă cuiva care vrea, şi nici nu-i stă-n putere altfel, să nu (di)simuleze. Decât prin căutarea cuvântului care spune adevărul. Totul apropiat şi apropriat: cuvântul său şi adevărul său.
Stilul său nu are mediocritatea previzibilităţii, când se dezvoltă din substanţialitatea scrisului. Iată o frază memorabilă, măsură a cuvintelor potrivite: „Delicateţea e o calitate feminină care se găseşte mai cu seamă la bărbaţi, şi anume ca expresie a efeminării, încât calitatea ei de calitate este de discutat.” Nimic forţat, fortuit, deplasat. Totul detropologizat. Până la frust, elementar, „grosolan”, cum îşi aduce aminte că recomanda L. Raicu. Subtilitatea, contemplativitatea, reflexivitatea sunt boicotate deliberat, deopotrivă „teoretic” şi practic. Iată o mostră de stil: „îmi vine să le spun ăstora, cu teoria, fugiţi dracului de aici, că prea sunteţi proşti!” În context literar românesc, contemporan, poţi crede că frizează limba periferiei, de mahala ori ruralitate, dacă nu chiar o interferare a lor. Se vorbeşte de jos, cât se poate de jos, printr-un povestitor liber să-şi dea drumul la gură. Despre o dificultate notează: „cât pe ce să dau de dracu’”. Filosofia morţii se (des)face-n doi peri: „e al dracului de regretabil că trebuie să mori”. Iată un stil familiar, „grosolan”, admis, din când în când (impus sau măcar sugerat de admiratul L. Raicu?): „în toiul cursului de literatură frâncă izbucnea întrebarea: <Ce dracu’ caut eu aici?>.” Cacofonizarea intenţionată şi intenţională, în modul aceleiaşi stilistici joase: „numai că… Care ar fi fost…” (p. 137). Stilizarea atinge limita nerespectului de sine: „să plec de nebun pe străzi”. Într-o manieră gata făcută, doar preluată, o stereotipie grosolană, într-o a(l)titudine coborâtă. Totul face parte din stilul potrivit, onest, nepretenţios. Unde nu te-aştepţi, nici el nu se aşteaptă. Pe Schopenhauer, notează, „pentru acel <aşa şi pe dincolo> l-aş săruta”. Aşa şi pe dincolo e stilul (lumii) lui Marin Preda. Un stil peri-doxal, aş spune, doar falacios para-doxal: „ce-i prea mult e cam mult”. O gramatică personal-impersonală. Semantica e stilizată scurt: prea devine cam. Negaţia poartă o afirmaţie: „Cam nu.”
Umorul lui L. Ciocârlie este fenomenal, factologic, şi aproape deloc analogic ori frazeologic. Nu i se potriveşte să spună că soţia sa, stând la parter, ar putea spune despre el, care stă la mansardă, cu vorbele dintr-un titlu de film: „Cineva acolo sus mă iubeşte”. Însă, evident, luăm cu umor notaţia că are gust cine-l apreciază… Umor ţărănesc, predist, moromeţian, iată, în ceea ce spune cu referire la un ceas: „Să ştii că se strică, de nu se mai strică, mi-am zis.” Ştim cum tatăl lui Preda, Tudor Călăraşu, îi scria fiului, aflat în mare nevoie de bani: „Îmi dai tu, da-mi dai?” Actul, nu limbajul (actul de limbaj), contează în scris, chiar atunci când reproduce oralitatea.
Scrisul ca răspuns şi corespundere
„Nu este o carte despre Cioran, ci despre mine citindu-l pe Cioran.”
În solul întins al cărţii, nu la subsol, L. Ciocârlie numeşte şi citează din autori antici şi amici, aceştia chiar mai vechi ori mai noi, de la „revistă” (România literară), unde au apărut fragmentele.
Scriitorii, potrivit clasificării lui, iată, teoretice, încap în cinci categorii: „veleitarii, amatorii, diletanţii, scriitorii buni, scriitorii mari”. Sunt uitaţi sau înlăturaţi scriitorii importanţi şi cei de succes. Pe aceştia nu văd pe unde i-am afla în cele cinci categorii.
La Bruyère ajunge bruiat din prima pagină: contestat întrucât socoteşte că omul are drept calitate primă bunul simţ, iar L. Ciocârlie crede că „la om, buna credinţă este cea mai rară”. Mizantropie, dar prin abatere de la sursă: buna credinţă nu e bun simţ, nu doar ca nuanţă, dar şi ca radicalitate. Experienţa bate gândirea, reflecţia.
Filosoful Lumii ca voinţă şi reprezentare este legat de logica („legea”) clasică, dacă există „ceva ce Schopenhauer pare să ignore, şi anume legea terţului inclus”. Ar rămâne să ne întrebăm cât o cunoaşte replicantul, mai degrabă practic, în scrisul lui. Şi cu atât mai mult, cu cât semiotica lui C. S. Peirce, cuantica, Lupasco, B. Nicolescu şi alţii nu sunt între numeroşii nominalizaţi din această carte.
Cu C. G. Jung, el se dedă unor paralele (in)egale. Ţintite sunt nejunsurile. La Jung, îl atrage stilul de scriitor şi îl îndepărtează nesinceritatea autobiografică. Excepţie: idioţenia la matematică. Ştiinţa psihanalistului? Doar un fel de calm sociabil.
Şi G. Genette, între francezi, este urmărit în recul, de la „teorie de răsunet, cu vocabular abscons şi indigest”, la critică tradiţională şi cvasi-autobiografie. L. Ciocârlie descumpăneşte nu doar specialiştii, dar şi studioşii, când notează: „n-am reţinut nimic” (din naratologia lui Genette). Nu-i scapă mărturisirea lui că n-a terminat de citit unele dintre marile cărţi de literatură. Genette a mai fost, într-un moment de întrecere ideologică, colac peste pupăză, şi membru al Partidului Comunist. Personal, L. Ciocârlie recunoaşte repetat şi îndurerat că regretă perioada de cercetare critică.
Pomelnicul poeţilor români provocatori la viaţa scrisului ajunge înapoi, cum n-ai crede, la Al. Depărăţeanu, citat aici cu versuri despre – altă surpriză – moarte. Sare-n istoria poeziei româneşti la Leonid Dimov. Dar la acesta mă refer când constat cum înţelege însemnătorul acum şi aici poezia acestuia în particular şi poeticul în general.
Înţeleg că L. Ciocârlie, care nu agreează umblarea prin Bucureştiul de domiciliu actual, mai ales cu transportul comun şi, tot cu deosebire, la Romexpo, la târgurile de carte, ajunge tocmai la Dunăre, la conacul M. Dinescu. Şi, tot surpriză: fără a-i cita versuri.
Îi citează pe alţii, pe unii în mod repetat, prin identificare sau delimitare: L.I. Stoiciu, Ion Mureşan (cu seara şi împăcarea), Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Cristian Popescu (versurile unui dispărut tânăr despre viaţa la bătrâneţe), Ioan Es. Pop (versuri despre nevoinţă, neputinţă), Mihail Gălăţanu, R.S. Ruba (nu ca poet), poeţii bănăţeni Olga Neagu, Doclin, Pruncuţ… Şi nu pretind că produc un index nominal complet, necesar, poate, cum spuneam, în acest volum, pentru extinderea numărului de cititori. Poeţii străini de (auto)referinţă sunt R. M. Rilke, E. L. Masters, C. Sandburg, e. e. cummings, E. Pound („să fim ca şi cum/ am fi morţi”), Frank O’Hara, Sylvia Plath, Serghei Esenin, Andrei Belâi, Anna Ahmatova.
Prozatorul Balzac e citit după Curtius. „Balzac îl anunţă pe Marx.” Neverosimilul din Dostoievski face referinţă la Fraţii Karamazov. Pe M. Gorki îl califică ticălos, dar nu prost: va să zică morala bate şi descalifică inteligenţa. Despre Musil îl lasă pe Cioran să scrie, ca epistolier de limbă germană: „E prea plictisitor, prea lăbărţat, prea puţin subtil, prea reflexiv.” Categorie de scriitori, evident, rea. E excedat de „subtilitatea exasperantă a lui Henry James”. Are haz critic la modul unui anume comparatism: „Ce-i lipseşte lui Faulkner e poate puţin Hemingway.” J. L. Borges, este un „alexandrin”, un „livresc” naturalist, pe un „material dur”. Trage şi spre categoria rea de scriitor. Se însemnează că Borges „mă plictiseşte cu sofisticăriile lui”. Seduce doar Alef, unde „mai totul mi se pare perfect”. Perfect neintegral, operă perfectă – e şi acesta un fel surprinzător de a (des)califica.
Romanul este şi convenţie şi adevăr, spune, ca un teoretician larg unificator. Se elimină, ca şi cum n-ar fi fost, parcă la modul tradiţionalist şi critic impresionist, „de mult învechitul Nou Roman”. Dar se operează şi selectiv: Nathalie Sarraute şi nu Claude Simon ar fi meritat Premiul Nobel. Noul nu se mai vede la orizontul literar francez, dacă „geniul Franţei a coborât până la Houellebecq”. Execuţie deopotrivă individuală şi naţională. În schimb, place cu totul Vizitatorul de Konrád Györgyi. Presiunea istorică generală faţă de istoria particulară, literară, îl apasă şi pe autorul acestor însemnări ale vremii din urmă. Dependenţele gustului n-ar trebui ignorate niciodată şi cu nici un chip.
De pe la noi, din Ion D. Sîrbu ia doar expresia „silozuri de singurătate”. Atât i se potriveşte, îndeosebi în chip de cuvânt? E sedus de o anume latură o prozei Gabrielei Adameşteanu: oralitatea comună. „E extraordinară când pune să vorbească oameni mărunţi.” Tot o regăsire stilistică a cititorului-scriitor. Fără nicio rezervă critică (de compoziţie, de pildă, cum i s-a mai făcut), romanul prozatoarei Dimineaţa pierdută este recunoscut drept „capodoperă”. E interesat de reflexivitatea (mai-ştiinţa) trupului, obsesia Gh. Crăciun. Cel care îşi arogă ştiinţa admiraţiei îi acordă lui H.-R. Patapievici, scurt dar cuprinzător, superlativul moral, într-o apropiere uimitoare: este onest cum numai tatăl său a fost.
Despre cei apropiaţi, mai mult sau mai puţin, de suflet? D. Ţepeneag, omul, aici, nu scriitorul. „Două seri plăcute, cu un Ţepe neschimbat, adică firesc şi reconfortant.” Sugestie că autorul este diferit? Cartea prietenului Mihai Bogdan, Mai nimicul nostru (memoria-mi vorbeşte că poetul orădean Ioan Moldovan a publicat recent un volum cu titlul Mai nimicul), fiind lăudată oral de Simona Popescu („scriitor – şi cititor – de primă categorie”; afirmaţia este şi a unui critic?), îi produce prelungite remuşcări de a nu o fi promovat cu redusa logistică aflată la îndemână. Nu e uitat Roman (fără prenume), pictor apropiat, mort de şase ani. E sensibilizat de „bunul nostru Marcel” (Pop-Corniş?). Între cărţile primite de la autori, o trece-n carte, simplu, fără nici un comentariu, pe aceea a lui Sorin Vieru.
Cioran îl preocupă şi aici, acum. El n-ar fi de căutat la idei. De altfel, Ciocârlie nu uită să repete că uită ideile. O face şi în Urmare…, după ce le constată legătura, citind Occidentul lui Lucian Boia. Marc Aureliu (până la care coboară referinţele în carte) e memorabil pe ideea de a uita şi a fi uitat. L. Ciocârlie face o îndreptare critică privind cartea care notează-n titlu numele autorului Inconvenientului de a te fi născut. „Nu este o carte despre Cioran, ci despre mine citindu-l pe Cioran.” E, desigur, aşa ceva, mai apăsat decât se întâmplă de regulă. Nu e mereu ce se scrie, despre ceva ori despre cineva, şi despre noi, cineva-ceva din noi? Omul, nu scriitorul, Cioran, din scrisorile lui în germană, limbă în multe privinţe constrângătoare, se dezvăluie neaşteptat. „Spune că-şi suportă viaţa fiindcă o trăieşte ca pe un concediu. Înţeleg mai bine de ce ţin aşa de mult la el.” Omul apare aici deloc nepăsător. Dar nu este el la fel şi-n scrisorile româneşti „către ai săi”? Iar acum, acelaşi chip răzbate din unele scrisori în limba franceză. La unii scriitori ca Cioran, fapt capital, viaţa e-n gând şi scris. Scriitorul Cioran a ratat omul Cioran, „şi-a ratat ratarea”. Sugestie de lectură critică: „Cioran trebuie citit pe linie de cuţit.”
Despre memorii şi jurnal
„o excelentă «definiţie» a jurnalului: «Am să încep prin a continua».”
L. Ciocârlie desfide autenticitatea memoriilor, dar nu sunt sigur că le discută ca „gen” (para)literar. Spune, nu o dată, că memoriile „transfigurează”, nu figurează. În fapt, ambele situaţii menţin un regim imaginar, ficţional. Atitudinea ajunge decisivă. Nu există, într-adevăr, scris memorial fără atitudine retro. Dar atitudinea există şi faţă de prezent, faţă de situaţia „instant”. Memoriile sunt necreditabile pentru că modifică biografia, dar cred că litera modifică oricum viaţa. Ce numim scriere este rescriere ori transcriere, în raport cu referinţa sau existenţa. Autenticitate existenţială absolută nu există în comunicare. O putem închipui în pre- sau ne-comunicare. Rămâne diferenţa de timp faţă de referinţă, aspect sub care, într-adevăr, gradul de autenticitate al scrierilor, cum spuneam, memorialistice este de obicei redus.
Cartea pe care o discut se referă la câteva opusuri de acest fel, memorii sau jurnale. Eticul rămâne criteriul impresionant al lectorului. La memorialista, în postumitate, Maruca Cantacuzino, puterea sincerităţii i se impune ca la nici un alt bărbat memorialist. Admite, la Paul Cornea, ca memorialist, în antumitate, o „excelentă deconstrucţie” a comunismului în care „şi-a pus tot sufletul”. Mircea Zaciu, în memorii inedite, postume, îl atrage prin frazele consonante, dintr-o perioadă în care ei doi, cândva apropiaţi, se îndepărtaseră.
L. Ciocârlie notează că „rostul jurnalului este să scrii ce-ţi trece prin cap”. Dacă e aşa, el nu scrie un adevărat jurnal, pentru că îşi corectează, rescrie, iar mai întâi citeşte, notaţiile.
E aşa, scrisul unei treceri totale prin cap, în alt sens, că se referă la multe. Aflăm şi că (des)califică blogosfera drept timp pierdut ori tristeţe. Şi că nu-şi foloseşte mobilul decât foarte rar. Ori că primitivismul de la televiziuni înseamnă pentru el că „Victoria lui Ceauşescu este totală.” Există în viaţa cărţii lui, a celui care nu ascunde că „mi se vând aşa de puţine cărţi”, şi o comedie a banilor, a cuantumului de pensie, a raporturilor dintre leu şi valute, a ameninţării Fiscului şi pentru datoria de zero lei.
Nu sunt sigur că sinceritatea şi autenticitatea sunt decise de concepţia antumă sau postumă a jurnalului. Antum sau postum, scrisul poate fi întotdeauna rescris sau transcris. Autenticitatea se poate eventual proba la o lectură exterioară, străină scrisului. Jurnalul postum e altfel, crede Ciocârlie. Dar, şi pentru el, jurnalul tot minor rămâne.
Citeşte şi reflectează mai mult asupra jurnalului Zen de M. Cărtărescu. Jurnalul acesta „e foarte bun, dar nu-i tot ce poate da” scriitorul. Elogiu, mai curând decât depreciere. Îi indexează şi fandoseala despre neputinţa de-a scrie Orbitor, pe care nu poate să nu-l scrie el, exersat în extensia existenţei dintre biologic, creier, oniric. Visele ajung „înmărmuritor” relatate la cel dotat în egală măsură cu imaginaţie şi inteligenţă. În cazul în care i se va acorda Premiul Nobel, garantează Ciocârlie, Cărtărescu „îl va trăi frumos”. Asta, cu toate că vede în „optzecist” pe românul previzibil, care nu se „restrânge”, capătă „nevroza succesului”, pentru a forţa succesul. Unele asperităţi sunt detectate în gustul lecturii şi al lectorului din jurnal. Dacă nu se entuziasmează de N.V. Gogol, cu Suflete moarte, Cărtărescu este nedrept cu Umberto Eco şi îl execută pe Vladimir Nabokov. Se mai referă şi la alte lecturi. Un criteriu şi totodată o măsură hotărâtoare descoperă în faptul că M. Cărtărescu scrie „cu omenie” despre Virgil Mazilescu.
La Angela Marinescu, în Jurnal scris în a treia parte a zilei, află „o excelentă «definiţie» a jurnalului: «Am să încep prin a continua».” (L.C. va scrie: am să sfârşesc prin a continua…). E entuziasmat de jurnalul acesta care dezvăluie „cum e făcut pe dinăuntru un poet adevărat”. (O spune cineva care se declară atras prin plăcere şi neînţelegere de poezie.) Ca şi Angela Marinescu, el crede că n-are boala marilor scriitori. Ea „merge mult mai departe decât se merge – nu de obicei, ci aproape oricând”. Ar fi spus că nu doar merge, dar zboară, cu expresia, reluată-n carte, a lui Florin Mugur.
Adiţie de instantanee pur proprii, „Jurnalul este catalogul umorilor de moment. Plin cu de toate. Numai consecvenţă să nu-i ceri.” Jurnalul lui Gheorghe Mocuţa, aflat la Paris cu fiul bolnav, „Nu e literatură, e viaţă în toată sălbăticia ei.”
Cum citeşte
„Eu percep o literatură pe care alţii n-o percep,
incapabil totodată să pricep ce alţii pricep.”
Citeşte simultan (prin) mai multe cărţi. Atenţia, prin intenţie, pare a fi pentru el calea bunei lecturi: „E o lectură atentă, de tipul Matei Călinescu, Ion Vartic, Ioana Pârvulescu.” Trebuie clarificată acţiunea numită atenţie, ca şi diferenţele de metodă ale celor alăturaţi. Am văzut că o hermeneutică a sensurilor încifrate, la Matei Călinescu, este pusă alături de arta literară. Când citeşte o carte în cuplu, cu soţia (adesea, se pare, co-lectorul său), el face un exerciţiu de confruntare şi completare. Co-lectură: a colecta, a aduna împreună…
Fără a spune ce sau de cine scrisă, găseşte o carte atât de rea, încât ajunge nu doar să compromită scrisul, dar viaţa însăşi. „Am nimerit o carte ca o drojdie, îţi taie cheful să trăieşti.” Dar el trăieşte din puţin, la limita netrăitului. Poate şi de aceea nu lasă cartea indispozantă să se închidă. Nesiguranţa de cititor este hiperbolizată în modestie (de aceea a făcut bine că nu a tins spre foiletonism critic): „Citesc cartea unui autor despre care nu-mi dau seama dacă e de o adâncime care îmi scapă sau de subtilitatea unui impostor.”
Citeşte variat, Schopenhauer, luat de la târgul de carte Bookfest, Maria Zambrano, Nadas, Pleşu despre parabolele biblice etc. Citeşte (auto)centrat, ultraselectiv, ţintit, într-un anume sens antologic, privilegiind partea faţă de întreg, atent la expresie şi neatent la idee. „Tipul meu de lectură terestră, nepăsătoare la marile sensuri, se fixează asupra unei fraze, ţinută drept definitorie…”. Terestră, adică nereflexivă, îi este lectura, hrănită din substanţa maliţioasă a meseriei de scriitor. „Câteva pagini sarcastice despre o seară cu scriitori îmi spun mai mult decât tone de autoanaliză şi de întrebări…”.
Atent este mai cu seamă la inadecvări: „Văd mai mult, şi mai exclusiv, ce nu se potriveşte.” Fără a preciza clasele de lectori avute în vedere, constată că are un acces (perceptiv, nu comprehensiv) singular la scrisul literar: „Eu percep o literatură pe care alţii n-o percep, incapabil totodată să pricep ce alţii pricep.” Trăieşte fericit că nu înţelege. Păstrarea vechii înţelegeri îi este suficientă. „Cât timp continui să înţelegi ce ai înţeles cândva, încă înţelegi.” Că „Nu înţeleg” este ceva comun, dar că el este „cap pătrat”, apare excepţional, de citit, într-o judecată de sine. Sau este un mijloc de persuasiune, eficient de la un nivel de receptare. Ca M. Eliade, în felul său, îşi permite să spună, după o carieră universitară, că a trecut prin şcoli „ca gâsca prin apă”. Au avut dificultăţi mari cu şcoala, pe care au servit-o, la diferite niveluri sau performanţe.
Dacă spune că Lucian Raicu e „un comentator mai adânc decât mine”, se deduce că ţine oarecum la profunzimea cu care comentează ceea ce citeşte nu doar prin şi pentru sine. La lectura Bibliei, rupe realitatea de text şi descoperă un Dumnezeu nu cum este, ci cum e scris: un Dumnezeu care, crede el, „se dă mare, să-l impresioneze pe diavol”. Trăirea lecturii devine cu atât mai intensă, cu cât depăşeşte comprehensiunea, pe care o socotesc centrală teoreticienii actului lecturii. „Mă cutremură, pentru că nu înţeleg. Dramatismul este acolo unde nu poţi să înţelegi şi încetează unde ai înţeles.” Drama nu e deci (ne)credinţa, ci lectura însăşi.
Într-o carte tradusă de soţia sa, soţii, mutual co-lectori, citesc, la fel, tristeţea copleşitoare a unei opere bune, în timp ce al treilea, D. Ţepeneag, apropiat al lor, declară cartea „proastă”. Criteriul şi metoda de lectură pot decide apropierea sau îndepărtarea de obiectul lecturii. Pluralitatea lecturii există în diferite nuanţe, şi pe scara aprobării, şi pe cea a respingerii.
Iată un nou exemplu care confruntă o lectură exterioară cu una interioară. Aplicând referenţialitatea istorică, memorialistică, L. Ciocârlie găseşte fals (iar aplicând referenţialitatea istorică, finalmente mistificată, o tânără critic literar dimpotrivă, autentic) un roman despre cineva arestat, numai pentru că este susţinut de Radio „Europa Liberă”. „Odată pomenit acolo, le scăpai”, declară cu siguranţă L. Ciocârlie. Tot după istoria reconstituită memorialistic, alţii ar spune că o simplă pomenire era insuficientă şi că tot restul care o însoţea ar fi forţat protecţia. Restul era politică, nu literatură.
(Fragmente din studiul Livius Ciocârlie. Cartea ca încheiere a cărţilor)