Cronica logofătului Miron Costin, oprită la domnia lui Dabija-vodă (1661), aducea analele Moldovei în preajma evenimentelor contemporane, încît – voit sau nu – mai departe istoricul se schimbă pe nesimţite în martor, şi letopiseţul în memorii. Studiul izvoarelor, erudiţia sînt deci nu neapărat necesare şi poate chiar neadecvate, căci continuatorul trebuia mai întîi să fie observator, bine plasat faţă de fapte, spre a cuprinde cu ochiul întreaga perspectivă; virtual, memorii putea compune, dacă nu comandita, orice mare boier ori domnitor cu preocupări culturale sau numai politice. Acum înfloreşte genul istoric, se scriu cronici apologetice, de curte, care tratează paralel, dar din unghiuri diferite – uneori chiar opuse –, aceeaşi epocă, apar compilaţiile ab urbe condita, de la «descălecatul dintîi». Din şirul cronicarilor veniţi pe urmele lui Miron Costin, unii anonimi, răsare dintr-o dată întîiul prozator român important: vel-spătarul Ion Neculce (1672-1745?), autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Dabija-vodă pînă la a doua domnie a lui Costantin Mavrocordat şi al anecdotelor istorice adunate într-un mănunchi denumit O samă de cuvinte, prin care începe proza noastră literară.
Omul însuşi a stat «sub vremi», şi viaţa i-a fost spectaculoasă, cu peripeţii de roman. Dintr-o scrisoare autobiografică tîrzie, se înţelege s-ar fi născut pe la 1672, probabil în satul Prigoreni, lîngă Tîrgu-Frumos. Ascendenţa maternă e ilustră. Mama, Catrina, se trage din Cantacuzini, familie bizantină de mari seniori originară din Capadochia (în Anatolia de azi), atestată din secolul XI, ajunsă la demnitatea imperială în 1347: Ioan Cantacuzino, tutore al lui Ioan V Paleologul, uzurpă tronul şi abdică în 1354 în favoarea fiului său Matei, care, învins de basileul legitim, pînă la urmă se călugăreşte. La jumătatea veacului al XVI-lea, un Mihail Cantacuzino zis Şaitanoglu, adică «Feciorul Dracului», e mare dragoman al Porţii Otomane; adunase bogăţii fabuloase din negustorie, încît turcii îl acuză de trădare şi-l omoară, spre a-i confisca averile. Urmaşul său Andronic reintră în graţiile sultanului; el e capichehaia, reprezentantul lui Mihai Viteazul (cu care ar fi fost şi înrudit) la Constantinopole. Fiii lui Andronic se strămută în Ţările Române la începutul veacului următor, odată cu Ruseteştii, verii lor materni, şi toţi au îndată cinuri înalte: Mihail, vel-postelnic; Toma, vel-vornic; Ior-dachi, vel-vistier – în Moldova; Constantin, vel-postelnic, şi Enache – în Muntenia. De aici, Cantacuzinii se rămuresc solid. Mihail e tatăl lui Dumitraşcu Cantacuzino, cu două domnii în Moldova. Prin Nastasia, fiică, Toma îi e bunic lui Mihai Racoviţă, de trei ori domn al Moldovei. Dintre copiii lui Constantin, care moare sugrumat din porunca lui Grigore Ghica I, Drăghici candidează la domnie împotriva aceluiaşi Ghica şi-şi pierde capul; Şerban domneşte în Ţara Românească (fiica sa Casandra se mărită cu Dimitrie Cantemir); stolnicul Constantin, eruditul, e tatăl lui Ştefan-vodă Cantacuzino, care-i succede pe tron lui Brîncoveanu – tată şi fiu sfîrşesc tragic; spătarul Mihai, boier influent, ctitor de aşezăminte religioase şi laice, fundează mînăstirea Sinaia şi spitalul Colţea; o fiică, Stanca, e mama lui Constantin Brîncoveanu. În fine, Iordachi e bunicul matern al cronicarului. Din prima căsătorie, cu Catinca Bucioc, cumnată lui Vasile Lupu, are un fiu, Toderaşco Iordachi, vel-spătar; însurîndu-se a doua oară, cu Alexandra («Iordăchioaia») – fiică a lui Matei Gavrilaş, vel-logofăt, şi a Sîrbcăi, care se înrudea cu Miron Costin –, din el coboară alt fiu, Iordachi, vel-stolnic, şi trei fete: Safta, măritată cu Lupaşcu Buhuş, fiu vitreg al lui Dabija-vodă (nun le-a fost Ilieş Alexandru-vodă); Maria, soţie a vel-vistiernicului Gheorghe Ursachi; Catrina, căsătorită succesiv cu Neculce vistiernicul şi Enache grămăticul.
Cum se vede, Cantacuzinii se împămîntenesc de-a binelea, intrînd prin alianţe matrimoniale şi consangvinitate în păienjenişul genealogic al înaltei aristocraţii autohtone, unde, combinaţiile posibile fiind limitate şi în spaţiu social restrîns, toată lumea e rudă cu toată lumea.
Despre acest vistiernic Neculce, tatăl cronicarului, s-a presupus că ar fi fost grec, fiindcă un frate patern, Stamatie, şi el vel-postelnic, era poreclit Hiotul, adică din insula Chios. S-a ocupat cu negustoria, agonisind oarecare avere: cinul îl arată priceput în finanţe. A fost se pare şi cămăraş de ocnă, administrator al salinelor. Avea relaţii de afaceri cu marele vistier Gheorghe Ursachi, pe care şi l-a făcut cumnat, mijlocindu-i căsătoria cu sora Catrinei, pomenita Marie. Ascendenţa lui nu e foarte clară. Dintr-un document tardiv, de la 1740, aflăm că cineva nenumit «a ţinut» două soţii; prima, vară primară cu Vasile Lupu – de unde s-a bănuit că anonimul ar fi venit dinspre Albania sau Epir odată cu domnitorul – i-a născut pe zisul Stamatie, mort pe la 1670, şi pe o oarecare arhonda Mironeasa; cealaltă soţie, tot fără nume, pe vistiernicul Neculce. Ultimul apare ca martor în cîteva zapise, iar un catastif de moşii de după 1662 îl numeşte «străin», căci în virtutea dreptului de protimisis [preempţiune], a trebuit să cedeze un sat – Drăguşanii, în ţinutul Dorohoiului – lui Ursachi. Prin protimisis se acorda întîietate în vînzarea moşiilor, la moartea proprietarului – în ordine – rudelor, coproprietarilor şi vecinilor, care puteau răscumpăra pămîntul dînd acelaşi preţ. Ursachi, şi el de neam venetic, se împămîntenise prin soţie. S-a dedus că la acea dată Neculce-bătrînul nu era căsătorit cu Catrina Cantacuzino. Cum tatăl cronicarului s-ar fi înrudit cu vechiul proprietar (ceea ce nu e sigur), «străin» a fost citit «alogen». Oricum, este posibil, ca răscumpărătorul să fi fost rudă mai apropiată a urmaşilor vînzători, şi atunci acest argument în favoarea originii de aiurea a a primului Neculce cade. Pe la 1741, spre sfîrşitul vieţii, şi Neculce-cronicarul a pierdut prin protimisis, în folosul altei rude, o moşie abia cumpărată, iar pentru el, biv-vel vornic, cetăţenia nu lăsa dubii. Iarăşi, se trece prea uşor peste grecofobia cronicarului, cînd nu se recurge la explicaţii psihanalitice ridicate pe un raţionament iluzoriu: exaltarea sentimentului naţional ar fi suspectă, dovedind, a contrario, lipsa rădăcinilor. Însă ascendenţii ultranaţionalistului Eminescu sînt ţărani din tată-n fiu, proaspăt ridicaţi la mica boierie: pe acela nimeni nu l-a bănuit de neromânitate. Patriotismul patetic e înainte de toate politica pămîntenilor care-şi apără un drept de protimisis universal, şi, dacă tiradele xenofobe – şi mai ales împotriva grecilor – ale lui Ion Neculce ar fi fost masca complexului etnic, contemporanii i-ar fi replicat, căci autohtonismul său nu se putea bizui doar pe moldovenia neaoşă a bunicii materne. Pînă la proba documentară certă, este deci mai probabil că Neculce tatăl cobora din strămoşi pămînteni cu boierie măruntă. Ar fi murit prin 1677, poate de boală, poate ucis de tîlhari coborîţi din Polonia. Tradiţia familiei, ca şi istoria literară mai veche, l-a confundat cu al doilea soţ al Catrinei: într-o opredelenie [decizie de tribunal] din 1813, i se dă titlul de sulger şi pare a fi aceeaşi persoană cu Enache (Ienachi) grămăticul. Originea acestuia e de tot obscură; el poate să fi fost grec. Avea cărţi greceşti şi se silea spre învăţătură, fiindcă o fiică, Sanda – soră uterină a cronicarului –, îl numeşte spudeos [sîrguincios]. Se poate şi ca administratorul de saline să fi fost Enache, nu Neculce-tatăl, mai ales că şi el e «tăiat» în 1686 de un podghiaz leşesc, care pălise către Neamţ, după pradă: coincidenţele împrejurărilor în care au murit cei doi par a arăta iarăşi o suprapunere. Cu Catrina Cantacuzino, Enache se însurase prin 1679 şi, în afară de Sanda, i se mai născuse o fiică, Maria, căsătorită cu vistierul Ştefan Luca, ajuns sfetnic de taină al lui Dimitrie Cantemir. Sanda, măritată tîrziu cu un căpitan Doni, în urmă şi el vistiernic, este bunica lui Ienăchiţă Văcărescu. Dacă Enache grămăticul e cel atestat ca fiind în slujba vel-vistiernicului Gheorghe Ursachi înseamnă poate că acela se străduia cu orice chip să-şi mărite cumnata, ceea ce ar întări ipoteza unei anomalii fizice a Catrinei, căci şi Neculce vistiernicul, şi Enache sînt de mai joasă condiţie socială: ceilalţi gineri ai lui Iordachi Cantacuzino «cel bătrîn» vin din boierimea evghenită, ca Lupaş-cu Buhuş, ori stăpînesc averi nemăsurate, ca Ursachi. Contemporanul valah Radu Greceanu îl ştia pe Ion Neculce «fecior Mutii, den viţa şi sămînţa Cantacuzineştilor» ; muţenia mamei (care ar explica presupusul defect de pronunţie al cronicarului – negat totuşi cu argumente serioase de cercetări mai noi) pare a fi infirmată de Sanda: «maica mè […] mare ceartă au avut cu dumnelor, zicîndu-le căci n-au îngăduit pănă mă voi face eu mare», deşi «zicerea» nu se referă neapărat la vorbire. Oricum, căsătoriile Catrinei sînt mezalianţe, admisibile doar în cazul imperfecţiunilor congenitale, care se puteau transmite ereditar. Astfel, simbolic vorbind, legendei cecităţii poetului antic Homer i-ar corespunde la noi legenda dificultăţilor locutorii ale prozatorului Neculce.
Marele vistiernic Iordachi Cantacuzino, chiar dacă «să punè tare pentru ţară», cum aflăm din cronica nepotului său, se îmbogăţise peste închipuire: avea 213 moşii (112 sate întregi), din care îşi înzestrează fiica cu 21 de sate întregi, 4 jumătăţi şi 2 sferturi de sate – în opt ţinuturi –, fălci de vie şi sălaşe de ţigani, în afară de «odoară» şi obiecte de uz casnic. Toate acestea aveau să intre în moştenirea celor trei copii ai Catrinei.
Rămas «mic» de tată, adică orfan, Neculce e crescut la curtea bunicii «Iordăchioaia», la Blăgeşti; Catrina trebuie să fi rămas cu al doilea soţ şi cu fetele la moşia Prigoreni. În 1686, murind Enache grămăticul şi vremurile fiind nesigure din cauza incursiunilor tîlhăreşti, dacă nu şi din alte motive, întreaga familie se băjeneşte la neamurile cantacuzineşti de peste Milcov, poate la stolnicul Constantin, de unde se întoarce în 1690, cînd Neculce, la 18 ani, îşi începe cursus honorum. Sub Constantin Duca e postelnicel; în 1691, la nunta lui vodă cu Maria, fata Brîncoveanului, celebrată cu mare fast folcloric, merge, între alţii ca el, «cu toiagul în mînă pe gios, înaintea domnului». În 1700, cînd Antioh Cantemir pleacă la cetatea Cameniţa, spre a arbitra schimbarea garnizoanei turceşti cu cea poloneză, Neculce era vătaf de aprozi; peste încă un an e vel-agă, rînduit să-l aşeze în gazdă la Iaşi pe ambasadorul polon Leszczynski, care călătorea către Ţarigrad. El duce probabil tratativele pentru complicatul protocol al prezentării la curtea domnească: domnitorul îl primeşte pe sol la jumătatea scării şi, la masă, ridică paharele amîndoi odată, căci polonezul se considera de rang egal, fiind voievod de Poznan. Acest Leszczynski e tatăl regelui polon Stanislas, deci bunicul bunicii lui Louis XVI, Louis XVIII şi Charles X, ultimii regi Bourboni ai Franţei. Pînă să fie mazilit Antioh, Neculce se înrudeşte mai strîns cu Cantemireştii (era deja văr de-al doilea cu soţia lui Dimitrie), căsătorindu-se cu Maria, fiică a hatmanului Lupul Bogdan şi nepoată de soră a fraţilor Cantemir. Încît în 1705, înscăunîndu-se iarăşi Antioh, urcă în ierarhie, ajungînd vel-sulger; cum prin moartea lui Bogdan rămîne vacantă hătmănia, sulgerul mai suie încă o treaptă, fiind căftănit vel-spătar, în locul vărului său Ilie Cantacuzino, care e împins şi el mare vistiernic. Prin 1706, măcar pe faţă, relaţiile dintre Brîncoveni şi Cantemireşti se ameliorează, punîndu-se la cale logodna unui fecior al Brîncoveanului cu o fiică a lui Antioh; Dinu, alt fiu al lui Brîncoveanu, ia pe fata boierului moldovean Ion Balş, făcînd la Bucureşti nuntă de-a dreptul «crăiască», unde «Ioniţă, marele spătar», îşi reprezintă oficial domnul. În anul următor, mergînd la cetatea Tighinei pentru lucrări poruncite de turci, Antioh îl lasă caimacam [locţiitor] la Iaşi, împreună cu alţi trei: Ilie Cantacuzino, Iordachi Ruset, vel-vornic, şi Ilie Catargiu, vel-vistiernic – toţi neamuri cu vodă şi între ei. Rudenia nu explică destul iuţeala suişului. Iordachi Ruset, de pildă, era la fel de rudă şi cu Mihai Racoviţă, care fusese el însuşi însurat cu altă fată a lui Constantin Cantemir, moartă tînără. Ramurile încuscririlor cresc adesea în direcţii opuse, încît se anihilează una pe alta. Este sigur că se adaugă şi temeiuri politice, de partidă, pe care Neculce, în ce-l priveşte, le tace. După vechiul obicei al pămîntului, Antioh, abia întors în scaunul domnesc, trimisese o delegaţie de boieri la Înalta Poartă, spre a-l pîrî pe fostul domnitor şi cumnat, Mihai Racoviţă, că ar fi luat de două ori birul şi «baraiamlîcul» [un impozit]. Neculce zice faptul cu aer inocent, ocolind abil adevărul, însă amestecul său e în afara îndoielii: «Atunce şi eu eram tînăr, şi fusesem înainte agă, şi m-am tîmplat la Ţarigrad, de am văzut acea pîră». Racoviţă e pus la închisoare, silit să plă-tească banii vistieriei împărăteşti, şi se înţelege de ce, în 1707, cînd, norocul schimbîndu-i-se, îmbracă iar caftanul de domn, are gata o listă de proscripţie, unde îi trecuse şi pe spătar, şi pe Ilie Cantacuzino. Acela e ridicat de zapcii din somn, dus pe uliţă desculţ şi numai în cămaşă, «fără sliz» [izmene], în vreme ce-l «mustrau» astfel: «Ţine-te, cerbule, cu coarnele cele buore ce ne împrăştiei, că te prinsă astădzi leul în mînă!». Pe grecul Panaiotachi Morona, biv-vel-postelnic, mare meşter în facerea şi desfacerea domniilor, seimenii îl sugrumă. Neculce, vestit la vreme, scapă fugind în «Ţara Leşască», unde «zăboveşte» patru luni, pînă se «aşadză domnia», adică pînă cînd vodă, bine instalat în scaun, îl iartă. Se vede deja că nici letopiseţul nu e înşirare seacă de evenimente, nici cronicarul prea de bună-credinţă. El se trage în umbră minţind verosimil, şi subtilitatea stă în falsificarea adevărului fără a ascunde ceva, ci doar potrivind luminile altfel: îndărătul cuvintelor oarecari, fraza arată deodată viclenie şi mare iscusinţă.
Sub Mihai Racoviţă, chiar de va fi avut pînă la urmă «cinste şi căutare», Neculce e mazil, adică fără dregătorie; Nicolae Mavrocordat, domnul următor, îi dă stărostia ţinutului Cernăuţi. În toamna lui 1710, pregătindu-se războiul cu ruşii, turcii îl schimbă pe Mavrocordat cu Dimitrie Cantemir, pe care-l credeau mai sigur, şi Neculce intră din nou în Divan, întîi cu rang de vel-spătar.
Ca împăratul roman Titus ori regele englez Henric V, «Dumitraşco-vodă» fusese în tinereţe, «cînd era beizadè», cu umoarea labilă, «nerăbdătoriu şi mînios, zglobiv la beţie», încît boierii îl temeau; odată domn, manifestă blîndeţe şi simplitate, «de voroviè cu toţi copiii». Într-un portret pictat la Constantinopole, i se vede chipul alungit, cu păr frizat pe frunte, sprîncene apăsate, nas lung şi subţire, mustaţă fină, ochi ascuţit; poartă haină strîmtă cu brandenburguri, mulînd îngustimea taliei, pe cap tocă complicată, şi mîna se repede la şold, în atitudine altieră, de paradă. Personajul îşi ştie importanţa şi pare a căuta să seducă, sfidînd. O gravură tîrzie îl arată lîngă Petru cel Mare la Iaşi, înaintea bisericii Trei-Ierarhi, îmbrăcînd cabaniţa şi cuca domnească cu surguci, iar faţa e alta, acoperită de barbă şi mustăţi. Dincolo de maturizare, întoarcerea firii la antipod ilustrează simţul diplomatic. Cantemir venise în ţară cu planuri mari şi, avînd şcoala Fanarului, începea prin captatio benevolentiae, spre a-şi cîştiga adepţi. Scopul vizat era domnia ereditară, care ar fi răsturnat tot sistemul politic al Moldovei, scoţînd-o totodată de sub suzeranitatea otomană. După înfrîngerea turcilor la Viena în 1683, mai toţi domnitorii români gîndeau alianţa cu statele creştine, însă fără a se angaja decisiv, cîtă vreme jocul şanselor oscila. La Bucureşti, Şerban Cantacuzino visa chiar să reînvie un simulacru al imperiului bizantin, unind într-un singur hotar «creştinătatea de la Ţarigrad încoaci»; după el, Brîncoveanu cultiva înţelegeri secrete cu austriecii şi cu ruşii. Pe moldoveni, geografia şi religia îi alătură Moscovei, noua mare putere ortodoxă: Constantin Duca e pîrît la Poartă că «solul moschicesc» îi botezase un copil; Mihai Racoviţă «se ajunsese cu împăratul [rus] să fugă la Moscu» şi pregătea prinderea regelui suedez Carol XII, inamicul lui Petru I, refugiat la Tighina sub protecţie turcească. Dimitrie Cantemir calcă aşadar pe urme mai vechi. Primele demersuri şi le acoperă atît de bine, încît mitropolitul Ghedeon şi hatmanul Antiohie Jora, partizani ai politicii rusofile, îl denunţă ţarului că e fidel turcilor; vodă află şi-l schimbă pe Jora cu Neculce, care-i era mai de «credinţă şi mai ales». Domnitorii aveau fiecare un sfetnic intim, nu totdeauna întîiul ierarhic: Constantin Duca pe zisul Panaite Morona, Antioh pe hatmanul Bogdan, Racoviţă pe vornicul Iordachi Ruset, Nicolae Mavrocordat pe un postelnic Ramadan. Hătmănia lui Neculce e mai mult onorifică, căci trupe regulate nu existau, şi nici cronicarul nu se distinsese prin isprăvi marţiale, ca vestitul Buhuş ori ca Velicico Costin, care «năvăliè în războiu sîngur cu suliţa în mînă», fiind însă fără noroc, «că pe unde mergè, îl tot bătè». Oastea ţării putea aduna cam şase pînă la opt mii de oameni, după cum ne spune Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, şi se compunea din seimenii de la curtea domnească, soldaţi de meserie, împreună cu «grosul», alcătuit mai ales din corpurile teri-toriale de scutelnici [scutiţi de bir în schimbul serviciilor] şi din cetele de strînsură. Cantemir încheie în taină un tratat cu ruşii, prin vistiernicul Ştefan Luca. Domnul recunoaşte protectoratul Rusiei, păstrînd în fapt o independenţă desăvîrşită şi luînd titlul de serenissim autocrat – cu vorbele cronicii, «săninatul domn al Ţărîi Moldovei samoderjeţŭ» ; ţarul acceptă graniţa la Nistru şi ereditatea domniei, şi promite să întreţină Moldovei, pe cheltuiala lui, o armată de zece mii de oameni. Spre a-i atrage pe boieri, Cantemir introdusese în textul acordului şi alte «ponturi» constituţionale, pe care Neculce le ia în serios, cu candoarea «conului Leonida» al lui Caragiale, cînd explica avantajele republicii: «pre boieri să nu-i mazilească domnul din boierie păn’ la moarte […] domnul pre boieri să nu fie volnic a-i pierde, orice greşală ar face, fără sfatul tuturor şi fără iscălitura mitropolitului». De aici, mişcările de trupe se precipită; Petru cel Mare îl vizitează pe Cantemir la Iaşi – unde «să veseleşte prè frumos cu vin de Cotnar» – şi alianţa iese pe faţă, vodă neţinînd seamă de consiliile boierilor, care, întemeiaţi pe alte experienţe şi avînd de generaţii deprinderea tergiversării, recomandau prudenţa.
Bătălia decisivă se dă «în iulie 11 dzile» la Stănileşti, lîngă Prut; turcii înving, Cantemir scapă ascuns într-o «botcă cu două roate» a ţarului, lasă totul îndărăt şi fuge spre Rusia. Descriind în detaliu operaţiunile militare, Neculce face, întîia oară la noi, reportaj de război, punînd în scenă mari mase de oameni, pe care le vede în linii clare, de sus, ca pe tabla de şah. El comentează manevrele taberelor, erorile tactice, armamentul unora şi al altora, momentele cînd victoria stă în cumpănă, cu ochi curios, încîntat de grandoarea spectacolului şi de propria lui pricepere. Însă participarea hatmanului la luptă e minimă, vădindu-i mai degrabă precauţia decît cutezanţa. Crezîndu-şi retragerea tăiată, Petru i-ar fi cerut să-l scoată în «Ţara Ungurească», cu o escortă redusă de «draguni» şi moldoveni: Neculce se eschivează, făcînd argumentaţie logică acolo unde calitatea necesară era nu bunul-simţ, ci rapiditatea acţiunii. Tărăgăneala lui arată lipsa vocaţiei marţiale, dar în spate e poate şi dezacordul politic ascuns faţă de acest război riscant contra turcilor.
Cu Cantemir emigrează în Rusia peste patru mii de moldoveni, din care 35 de familii boiereşti: cronicarul înşiră 24 de nume de boieri în slujbe, începînd cu el însuşi. La Kiev, Neculce şi alţii vor să se întoarcă în ţară, căci vizirul dăduse firman de iertare; domnul, avînd ukaz împărătesc, îi duce cu sila mai departe, spre Harkov, unde îşi instalează curtea pe pămînturile primite de la ţar, conform clauzei din tratat. Aici, lui Dimitrie Cantemir i se metamorfozează iar firea, fiindcă lasă jos masca: era «rău şi iute la beţie», îşi ţinea «uşa închisă» şi suita nu se putea mişca fără învoirea lui. Fostul domn fixase strict ierarhia şi protocolul, urmînd modelul aplicat de Petru cel Mare în Rusia. Însă boierii, în exil, îşi pierdeau pămînturile şi privilegiile, pe deasupra trebuind să se supună unui principe detronat, care-şi prelungea prerogativele autorităţii fără fundamentul organizării statale. Se adăuga şi amintirea egalităţii de tratament a celor bejeniţi cu Petriceicu-vodă în Polonia, cu o generaţie înainte: atunci „a-vè cinste şi boierii ca şi domnul”. Încît biv-hatmanul îl înfruntă deschis pe Cantemir; după Radu Greceanu, acesta l-ar fi pus chiar sub pază. Oricum, Neculce pare a-şi fi făcut deja renume în condei, fiindcă el îi scrie cancelarului, contele Golovkin, făcîndu-se purtătorul de cuvînt al pribegiţilor, poate şi cu ştirea domnului. Scrisoarea (datată de Ştefan Ciobanu «noiembrie 1718») e probabil din 1713; tonul de lamentaţie patriotică era găsit de atunci: «Văzînd că au sfadă păgînii şi cu alţi monarhi, nădăjduèm şi noi tare că va mijloci puternicul împărat [ţarul] de ne va scoate şi pe noi din foc. Acum înţeleasem că păgînii cu alţi monarhi s-au aşezat şi s-au împăcat; numai pentru pămîntul nostru Moldovii nimea nu s-au pus.» Apoi cere pentru moldoveni «o bucată de loc […] pe Nipru ori din sus de Kiev», aşteptînd de fapt ucazul de plecare spre ţară. Intervenind şi turcii, i se îngăduie în fine ieşirea «dintr-acel norod greu şi cumplit», ruşii, unde feciorii lui n-ar fi «încăput la boierii», nerămînîndu-le decît cariera de «săldaţi». Ştefan Luca şi Jora, încă mai compromişi, se întorsese în Moldova, luîndu-şi moşiile înapoi. Neculce, mereu precaut şi avînd şi duşmani tari, vrea un firman personal, care întîrzie. Încît mai «zăboveşte» şapte ani «în Ţara Leşască, cu multe valuri şi supărări». Amănunte despre şederea în Polonia nu se cunosc. S-a presupus că a fost ajutat de Adam Sieniawski, «hatman coronie» sub regele August II de Saxonia, sin-gurul polonez cu portret în letopiseţul lui Neculce: «era om mic de stat, dar întreg la minte, cu dreptate craiului şi-nvăţat foarte, şi om dumnezăescu, la streini milostiv». În 1720 în fine, domn fiind Mihai Racoviţă, i «s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace». Ar fi putut veni din 1714, dacă vel-vornicul Lupul Costachi «sin Gavriliţă», care obţinuse prin hotărîrea Divanului proprietăţile exilatului, n-ar fi făcut pierdut actul de amnistie, la mazilirea lui Nicolae Mavrocordat. Confiscarea averilor de la vinovaţii de «hainie» [trădare] ori de la adversari era curentă, şi partidele boiereşti o practicau cu rîndul: la a doua mazilire a lui Mihai Racoviţă, Ilie Cantacuzino cu alţii, siguri de înscăunarea lui Antioh, sosesc din pribegia în Ţara Românească şi încep «a lua bucateli a boierilor lui Mihai-vodă care se dedese în laturi». Dimitrie Cantemir însuşi se instalase în Rusia întîi pe domeniile unui general fugit la suedezi. Neculce intentează proces moştenitorului lui Costachi – care, bănuit de joc dublu, fusese între timp omorît de turci – şi îşi ridică apărarea pe cîteva puncte bine închegate, demonstrînd talent avocăţesc: nu el şi cumnatul său Ştefan Luca l-au împins pe Cantemir spre ruşi, ci «numai slugi au fost», deci «n-au putut taina lui să o vădească». Nici n-au primit bani ca să strîngă oaste: «moscalii au dat domnului». Urmează răsturnarea acuzării. Lupul, care trecea drept salvator al patriei, fiindcă, după Stănileşti, îl convinsese pe vizir să nu facă Moldova paşalîc, luase şi el bani ruseşti, prădînd Bugeacul şi informîndu-i pe ruşi despre mişcările turcilor; numit caimacam, a jefuit ţara, iar vizirul l-a închis doi ani la Varna. În fine, pledantul ameninţă, repetînd o schemă retorică clasică: cei ce-l judecă au fost ei înşişi favorabili alianţei cu ţarul. Divanul îi întoarce moşiile.
S-a exagerat spiritul drept al cronicarului. Toată viaţa, ca atîţia alţi boieri de seamă, Neculce s-a bătut să-şi sporescă pămînturile, încît i se dusese faima de om avid, şi mitropolitul Sava îi scria în stil omiletic, la 1722, după un conflict de hotar cu călugării de la Putna: «eu aşa te svătuiesc priateneşte şi sufleteaşte a nu te lupta cu besearica lui Hristos, nici a trage a lua, să laşi cu blăstăm cuconilor, nici a te nedejdui c-ai mutat petrile ca să cuprinzi pre partea dumitale pămînt, pentru că toţi sîntem pămînt». La împărţeala patrimoniului familial, împreună cu cealaltă soră, o nedreptăţise pe Sanda, mezina; urmaşii lui şi ai Sandei se judecau încă în 1813. Prin 1731 stăpînea 20 de sate şi părţi de sate – avere totuşi modestă, însă latifundiile mai mari se agoniseau de-a lungul mai multor generaţii deţinătoare de demnităţi publice, dacă nu prin rapt şi silnicii făţişe: logofătul Miron Costin avusese 70 de sate, vornicul Iordachi Ruset – pe care Neculce îl numeşte „matca tuturor răutăţilor” – 112. În Divan, Neculce urcă iar abia în 1731, sub Grigore II Ghica, în împrejurări sîngeroase. Domnul descoperă o conspiraţie a boierilor instigată de Iordachi Costachi, „sin” Lupului, şi acela e descăpăţînat în Iaşi, la „cişmè”; făcîndu-se remanierea guvernamentală, Neculce ajunge vel-vornic de Ţara de Sus. Acest «Gligorie-vodă» e întîiul amator de natură atestat în istoria noastră. Îi plăceau ospeţele cîmpeneşti, cu naiuri şi «peilevani măscărici», şi făcea excursii turistice prin ţară. În 1732 vizitează mînăstirile din nord, oprindu-se şi la moşia lui Neculce de la Prigoreni; în a doua domnie colindă pe la Soroca şi Orhei, «să vadză locurile ţărîi». În anul următor, Ghica trece domnitor în Muntenia – «promoţie» rîvnită de toţi voievozii vremii, fiindcă ţara de la sud era ştiută a fi mai bogată –, iar în scaunul Moldovei vine văru-său, Constantin Mavrocordat, care avea să adune zece domnii, de o parte şi de alta a Milcovului. Neculce e scos din vornicie, căci grecii ţineau «toati boieriile şi pîrcălăbiile şi vămăşiile», iar «boierii di ţară nu putè încăpè la nimică»; mazilitul relatează deci că Divanul «s-au pus […] după mită», nu «cum se cădè». Este totuşi numit staroste de Putna. În 1735 domnii schimbîn-du-se înapoi, îşi reia cinul de dinainte, pînă în 1739, cînd porneşte alt război ruso-turc, şi generalul Münnich ocupă Iaşul, bine primit de mitropolit şi de o parte din boieri. Ghica, deşi urmărit de beizadelele lui Dimitrie Cantemir, veniţi ca ofiţeri cu armata rusească, scapă spre raiaua Brăilei, care era sub stăpînire turcească de două veacuri. Încheindu-se pacea, ruşii se retrag, «zapciind» şi robind «mai rău decît tătarîi», şi domnul se întoarce, cu gînd să-i pedepsească pe «vicleni». Cum vornicul «se tîmplase» în Iaşi «la vremea muscalilor», neprietenii îl «amestecă» la vodă, care-l închide cîteva zile la «başbuluc-baş» [căpitănia turcească]. Cu mare cheltuială, Neculce îşi probează nevinovăţia, însă dizgraţia rămîne, fiindcă e «slobozit» la ţară – un fel de domiciliu forţat. După doi ani, Mavrocordat îl înlocuieşte iar pe Ghica, aducînd un program de reforme şi aşezăminte, în toate domeniile: inventarierea actelor de proprietate (Condica lui Mavrocordat), îndreptarea judecăţilor şi oprirea abuzurilor slujbaşilor, reglementarea dărilor, întărirea învăţămîntului, împărţirea boierimii pe ranguri. Fără a mai fi în Divan, Neculce participă la unele, primind însărcinări speciale. În octombrie 1741, împreună cu un Aristarh biv-vel-ban şi cu un Iordachi Dulgheriul biv-vel-postelnic, e pus judecător la Iaşi, cu leafă de 50 de lei pe lună: hotărăşte pricini mărunte, între tîrgoveţi. La altele, îşi foloseşte ştiinţa adunată pentru letopiseţ. Avînd în cap, ca paharnicul Constantin Sion un secol mai tîrziu, toată arhondologia Moldovei, lucrează, într-o comisie de patru, certificate de boierie: veliţii şi descendenţii lor pînă-n a treia spiţă primesc diplome de neamuri – ceilalţi de mazili. Iarăşi, în decembrie 1742, vodă îi cere un expozeu scris asupra impozitelor din Moldova, cu istoricul lor: instituire, adaosuri şi scăderi sub feluriţi domni. Subiect mai la îndemînă nu se putea, şi Neculce dă gata «trătajii» în trei săptămîni, trebuind doar să mute pe altă foaie datele răspîndite prin cronică. În fine, în 1743 e ispravnic al ţinutului Cîrligăturii, cu scaunul la Tîrgu-Frumos. Semnătura îi apare ultima dată pe un izvod din 15 februarie 1745; era probabil mort în octombrie, cînd se întăreşte lui Gavril vel-medelnicer, unul din fii, posesiunea asupra podului de pe moşia Boianul. La 12 ianuarie 1746, urmaşii îşi împart averea răposatului.
* * *
Alăturat istoricilor din Apus din vremea lui ori, la noi, lui Dimitrie Cantemir, Neculce face figură de antediluvian. Între contemporanii chiar din aceeaşi generaţie ai moldoveanului, italianul Giambattista Vico consideră ciclic evoluţia istorică, stabilind un model filozofic absolut al fazelor societăţii umane şi al mentalităţilor, aplicabil oriunde şi oricînd, şi oricărei naţiuni; alt italian şi tot contemporan, Muratori, este între fondatorii criticii istorice, întemeindu-se pe exegeza filologică a textelor şi a documentelor. În Franţa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, Montesquieu face şi el, ca şi Cantemir pentru Poarta Otomană, istoria unui imperiu mondial, al Romei antice, din perspectiva filozofică a cauzelor creşterii şi ale decadenţei care urmează; Voltaire scrie despre trecutul recent: istoria epocii lui Louis XIV, a Rusiei sub Petru cel Mare ori a epopeii lui Carol XII al Suediei, eroul înfrînt – urmărind curgerea evenimentelor ca efort al oamenilor înspre ameliorarea societăţii, conform doctrinei progresiste a luminilor. La mijlocul veacului apare arheologia, pornind cu săpăturile de la Pompei; englezul Edward Gibbon compune o monumentală istorie a căderii imperiului roman odată cu cea a antichităţii clasice, care se bizuie pe investigarea totală a referinţelor cunoscute; germanul Winckelmann aşază temeliile istoriei artelor, ca disciplină în sine. Împingînd cercetarea între principii filozofice, tehnicizare specifică şi erudiţie minuţioasă, istoriografia intră treptat în altă fază, trecînd de la biografii de regi şi descrieri de războaie, în linia tradiţiei antice de la Plutarh încoace, către o viziune asupra evoluţiei umane şi a modului de viaţă al popoarelor – ceea ce, într-un fel, fusese deja în preocupările părintelui istoriei, Herodot, pe care-l atrăgea şi investigaţia etnografică. Cantemir însuşi – spirit enciclopedic, cu interes şi curiozitate ştiinţifică pentru multiple domenii – se face istoricul statului turcesc în Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae ori al măreţiei de altădată a Moldovei în Descriptio Moldaviae, şi chiar dacă pledoaria naţională din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este astăzi aproape ilizibilă, în toate lucrările documentarea la surse, mai vechi şi mai noi, e imensă. Tot de la studierea şi interpretarea pro domo a izvoarelor aveau să plece, către finele secolului, învăţaţii Şcolii Ardelene spre a demonstra, cu argumente lingvistice şi istorice, drepturile românilor în Transilvania. Tendinţa generală este ca istoria să devină o ştiinţă globală, şi istoricul un savant atotştiutor.
Însă Neculce – care ţine de altă vîrstă, artizanală, a istoriografiei – vine dinspre analele mînăstireşti şi cronicile medievale. El e un înţelept rural, iubitor de moşie şi de tradiţie – şiret ca Păcală cînd trebuie, amar şi sfătuitor ca moşnegii mai tot timpul. Ştiinţa îi este mai ales bisericească şi folclorică, iar lunga experienţă de viaţă în capul scării sociale, cu suişuri şi căderi, i-a arătat să n-aibă încredere în cei foarte mari, cărora le-a stat în preajmă:
«Nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul mării: acmu este senin şi să face nuor, acmu este mare lină şi să face fortună.»
Scopul declarat al scrierii lui este de a împărtăşi cititorilor şi urmaşilor învăţătura extrasă din întîmplările trecutului, morala faptului, după pilda «nakazaniei» din cronicile mai vechilor; istoria serveşte la a evita repetarea greşelilor făcute de înaintaşi:
«Rugăm pe dumneavoastră, iubiţ[i] cetitori tineri, să luaţi sama aceştii scrisori, de s-ar întîmpla vrodată să mai vie lucruri ca aceste în ţara noastră, să ştiţi să vă chivernisiţi, să nu păţiţi şi voi ca noi.»
Şi peste toate este conservator, apărător al neschimbării, ştiind din străbuni, ca ţăranii, cum şi din cele trăite că înnoirile sînt rele şi se întorc împotriva reformatorilor:
«Fraţilor boieri moldoveni, carii sînteţi musaipi [sfetnici] la domnu şi faceţi obiceiuri carii n-au mai fost în ţara noastră a Moldovii! Vă poftim să vă aduceţi aminte, cetind acest pontu de deasupra, să vedeţi ce au păţit atunce acei hatmani pentru obiceiuri noao ce începus-a face în Ţara Leşască!»
Pentru el, istoria are un sens înalt etic, căci îndărătul evenimentelor şi al înlănţuirii lor vede întotdeauna acţiunea dreaptă a judecăţii providenţiale, care se manifestă ca în biblie, de la o generaţie la alta, uneori chiar retroactiv, dinspre fii înspre părinţi. Pe Antonie-vodă Ruset, domn grec, dar mai bun decît un pămîntean, «că n-a scos obicei rău», l-au ajuns păcatele feciorilor săi: turcii l-au căznit amarnic ca să-i ia banii – o mie de pungi –, i-a ars casa şi a sfîrşit trăind din milă, la Ţarigrad. Iar boierii care l-au pîrît mincinos aducîndu-i mazilirea şi supliciul, hatmanul Buhuş şi logofătul Miron Costin, şi-au primit pedeapsa, căci «încă nemic nu s-au mai ales de casăle lor» ; mai mult, Miron Costin a pierit de mîna călăului. Duca-vodă Bătrînul, care sărăcise ţara cît stătuse în scaunul domnesc, a avut la fel să-şi ispăşească jafurile, el şi ai lui, după legea talionului: «Aşè au plătit şi Dumnedzău Ducăi-vodă, pe cum au făcut şi el altora.» Constantin Cantacuzino-stolnicul şi fiul său Ştefan-vodă din Ţara Românească, luaţi pe sus şi spînzuraţi la Ţarigrad, «au agiunsu şi ei osinda Brîncovanului, căci îl vîndusă ei pe dînsul». Turcii iarăşi, deşi păgîni, se află sub porunca aceleiaşi legi divine. Vizirul Gin Ali-paşa, vestit şi temut prin cruzimea faţă de creştini şi chiar faţă de ai lui, e învins de generalul austriac Eugeniu de Savoia şi ucis pe cîmpul de luptă: «Numai că nu i-au agiutat Dumnedzău, că ş-au luat şi el plata, că i-au luat tată-său, diiavolul, sufletul.»
Ca profetul Ieremia din Vechiul Testament pentru suferinţele Sionului, Neculce se văicăreşte la tot pasul pentru soarta Moldovei, intrată sub domni răi, şi i se adresează retoric, ca unei fiinţe umane:
«Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni ca aceştia ai avut. Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine de mirare este, cu atîtea spurcăciuni de obiceiuri.»
Sau, în altă parte:
«Oh, oh, oh! Vai, vai, vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut!”
Are o idee fixă, grecofobia. La el, indignarea face proza: cînd poate bîrfi şi spune rele despre greci, limba şi condeiul iau avînt, dezlănţuind diatribe patetice, în stil biblic:
„Focul îl stîngi, apa o iezeşti şi o abaţi pe altă parte, vîntul cînd bate, te dai în laturi, într-un adăpost şi te odihneşti, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sînt, sau frica lui Dumnedzău.»
Dumitraşcu-vodă Cantacuzino, «grec tălpiz [viclean] şi fricos, cu piele de iepure la spate» – cu care de fapt se înrudea, căci acela era văr primar al maică-sii –, îi oferă subiectul unui portret în culori înnegrite şi răuvoitor de antologie, unde cuvîntul plin şi mustos, tuşele groase ale caricaturii anticipează voluptatea jocului stilistic al lui Matei Caragiale şi zeflemeaua muşcătoare a pamfletului lui Arghezi:
«Dumitraşco-vodă era om bătrîn, grec ţarigrădean de neamul lui, de Ca[n]tacozoneşti. Şi mai înainte fusese vistiernic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fanar, din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrîn şi curvar. […] iară el aice îşi luase o fată a unei răchieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea; şi o ţinea în braţă de o săruta; şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand [brocart], cu şlic [căciulă] de sobol şi cu multe odoare împodobită; şi era tînără şi frumoasă şi plină de suliman, ca o fată de rachieriţă. […] dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încleiè de-i pune în gură, iar sara îi descleiè cu uncrop [apă caldă] şi punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii dempreună mînca.»
Un act din secolul XVIII (BAR, doc 8/CCCLX, semnalat de I. C. Chiţimia) relatează o mişcare populară anti-grecească din timpul lui Constantin Mavrocordat. Răsculaţii, cu mitropolitul în cap, sparg porţile Curţii domneşti; grecii prinşi sînt purtaţi pe uliţele tîrgului şi puşi «să zică: ‘Cal murg la Fîntîna Bordei’. Şi ei nu putè zici, ce zicea ‘Alogo murgo sto futina Bordi’. Şi li da ţăranii pi spate cu toiegile […].» Neculce mută acţiunea la mazilirea lui Dumitraşcu-vodă Cantacuzino din a doua domnie, povestind-o aproape întocmai, însă cu plăcerea punerii în scenă minuţioase şi fiorituri proprii. Satisfacţia lui sare în ochi:
«prins-au Fliondor armaşul la gazdă pre un grec, anume Mavrodin păharnic, şi l-au bătut şi l-au dezbrăcat, de l-au lăsat numai cu cămeşa. Şi l-au legat şi l-au pus pe un cal îndărăpt, cu faţa spre coada calului, şi-i didese coada în mîni, de-o ţinè în locu de frîu. Şi-l ducè prin mijlocul tîrgului la Copou la primblare, şi-l privè tot nărodul dzioa amiadzădzi mare. Şi dzicè ficiorii ce-l ducè: ‘Dzi, grece, cal murgu la fîntîna Bordii’, iar el nu putè dzice ‘cal murgu la fîntîna Bordii’, ce dzicè ‘alogo murgo sto fîntîna Bordii’. Iar slugile lui Fliondor îi da palme şi-i dzice: ‘Dzi, grece bine; nu dzicè aşè’. Acest fel de zeefet [petrecere] frumos i-au făcut.»
Cronicarul localizează aşadar episodul unde îi convine, procedînd cu libertatea ro-mancierului, şi nu cu rigoarea istoricului. Batjocorirea personajului condamnat prin suirea pe cal de-a-ndoaselea, cu faţa spre coadă, şi expunerea lui în mijlocul mulţimii – un echivalent oriental al punerii la stîlpul infamiei din Occident –, trebuie să fie probabil tot localizare ad hoc: la Constantinopole, în secolul XII, supliciul împăratului detronat Andronic Comnen începuse la fel, şi se ştie că Neculce copiase un hronograf bizantin, pe care îl pomeneşte el însuşi în letopiseţ, invocînd propria istorie a grecilor spre a-şi întări peroraţiile împotriva lor. Iarăşi, testarea etnicităţii prin ortoepie, pronunţarea corectă care ar dovedi originea – în realitate, un exerciţiu infantil de dicţie rapidă –, apare, un veac mai tîrziu, şi în Scrisorile munteanului Ion Ghica, unde faptul e aşezat la vremea Eteriei:
«Un oltean turcit, amic al lui Tahir-paşa, a găsit o formulă prin care să-i distingă pe români. Omului bănuit i se propunea să zică : ‘Retevei de tei pe mirişte de mei’. Se zice că zavergiii, cei mai mulţi slavi, pronunţau: ‘Retevela tela pa miriştela mela’, iar grecii ‘Retevea ta tea pa mirişti ta mea’.»
Mai mult, schema e atestată şi la ruşi, unde o formulă anodină – tot joc de dicţie pe nerăsuflate – este presupusă a fi dificil pronunţabilă pentru nativii ne-slavi, încît ar fi avut virtutea de a-i scoate în vileag pe evrei: «Pe muntele Ararat cresc struguri roşii» (1). Este deci de presupus că anecdota era un motiv popular de sursă necunoscută, cu circulaţie multiplă în toată zona est-europeană, şi Neculce va fi aflat-o pe calea orală a colportării folclorice.
Altă licenţă cronologică priveşte domnia lui Duca-vodă Bătrînul, şi el nesuferit cronicarului, care-l încarcă de păcate şi face ca în timpul aceluia să se fi arătat «trii semne mari», unul fiind cutremurul care ar fi năruit turnul «ce-i dzice turnul Nebuisăi», în cetatea Sucevei: or, întîmplarea e povestită în cronicile slavo-române şi apoi de Grigore Ureche a se fi petrecut cu două veacuri înainte, sub Ştefan cel Mare.
De unde se vede că letopiseţul lui Neculce nu e deloc – oricum nu peste tot – o sursă sigură de informaţie, fiindcă autorul manipulează scenele şi schimbă luminile îngroşîndu-le sau estompîndu-le, spre a ne duce să vedem fapte şi personaje prin filtrul propriilor lui simpatii şi ranchiune, pe care nu întotdeauna le dă pe faţă direct. Anume pasaje din Neculce trebuie citite printre rînduri şi raportate la contextul mai larg spre a fi descifrate, căci vorbele sînt zise înşelător, după un cod care întoarce realitatea. Dacă scrie, cu modestie prefăcută şi făcînd un pas înapoi, că «s-a tîmplat» la Ţarigrad o dată, la Iaşi altă dată, în momente confuze, la schimbarea domnului ori cînd erau oşti ruseşti în ţară, înseamnă că se afla acolo pentru intrigi şi pîre, fiindcă pe ur-mă, situaţia schimbîndu-se, a căzut în dizgraţie şi a trebuit să fugă sau a fost scos din slujbe Tot astfel, e de crezut că hatmanul, fără să mărturisească deschis, era re-ticent faţă de angajarea decisiv rusofilă a lui Dimitrie Cantemir, dar se ascunde punînd pe seama lui Lupu Costachi, inamicul său, un mic discurs de bun-simţ, prin care cronicarul însuşi îşi exprimă de fapt crezul politic; «mustrat mult» de vizir după episodul Stănileşti «pentru căci s-au hainit ţara», Lupu ar fi răspuns «cum nu sînt ei vinovaţi, adecă boierii, nici ţara, ce-i vinovată Poarta, că pre domnii cei buni îi mazileşte fără voia boierilor ţărîi şi pune domnu pre care nu-l ştie ţara. Şi dîndu-i Poarta sabie, face în ţară ce i-i voia. ‘Pre cum şi pre acesta, pre Dumitraşco-vodă [Cantemir], l-ai pus măria-ta fără ştirea ţărîi, şi au făcut ce i-au fost voia. Iar mai ‘nainte era obiceiu de-şi alegè boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè şi Poarta’.»
Este neîndoielnic că în gîndirea reflexă a lui Neculce Moldova rămînea legată de Poarta Otomană, faţă de care cronicarul revendica doar autonomie în administrarea internă şi respectarea legii pămîntului. O povaţă către urmaşii cititori, unde se lasă dus de condei şi de retorică, arată că nu simţea Ţarigradul a fi pe meleaguri cu adevărat străine; îndărăt, înţelegem cît îl acrise exilul rusesc şi că regreta aventura politică alături de Cantemir: «cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară străină, ce nici la Ţarigrad cu dînsul să nu mergi [subl. n.], fiind tu moldovean».
Altfel, letopiseţul şade pe un schelet de minuţie contabilă. Birurile şi dările de tot felul, «desetină, văcărit, ţigănărit, morărit, prisăcărit, cîrcimărit», la care erau supuşi uneori «şi ţăran, şi boier, şi mazil», le notează gospodăreşte la catastif: ce domn le-a instituit, «de i-au rămas blestem», şi cît se plătea pentru fiecare din ele. Tot aşa listele de boieri rînduiţi în Divanul domnesc, adică în slujbele guvernamentale, la fiecare nouă înscăunare – apoi epidemiile, preţul vitelor ori al grînelor în epocile de foamete, fenomenele naturale ieşite din comun.
Pentru orice împrejurare, are la îndemînă un sac de referinţe biblice sau, cum mai tîrziu Creangă, de proverbe şi de expresii colorate. Dacă citatul e livresc, anunţă solemn sursa, spre a-i da greutate profetică: «Precum zice Scriptura: ‘nu va folosi averea în dzioa urgiii’.» Cînd scoate un dicton popular, îl introduce prin: «cum este vorba» ori «un cuvînt prost ce dzice». Apoi urmează cu: «domnu bogat şi fără sfat» ; sau: «cu iarba uscată arde şi cea verde»; sau: «că nu fac toate muştile miere». Într-un moment încordat al războiului, turcii asediatori şi ruşii încercuiţi între ziduri nu mişcă nicicum, şi se ţin în şah unii pe alţii; cronicarul găseşte vorba pregnantă:
«Şi şidè paşa afară şi Levendal ghenărariul în cetate […] o lună şi mai bine aşè, ca lupul cu oaia, la un loc, de-ş[i] căuta într-ochi.»
Coincidenţă venită din similitudinea de structură umană, şi el ca şi Creangă se complace să-şi declare smerit simplitatea de spirit – semn sigur, tot ca la humuleştean, că în sine se ştia mult mai ager la minte decît lăsa să se creadă:
«Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă […]».
Totuşi, măcar o dată inteligenţa i-a fost mai prejos. Miron Costin scrisese cu seriozitate involuntar comică o observaţie care era un truism strigător la cer:
«Nu toate cîte se slobod glonţurile nemerescu: mai largu este pe de lături decît omul».
Această platitudine îi va fi părut cugetare memorabilă lui Neculce, căci o citează, reluînd-o cu oarecare aer filozofic şi ducînd-o încă mai aproape de ridicol:
«După cum dzice cuvînt Miron logofătul: ‘Mare este omul, iar la războiu prè mică-i este ţinta’.»
Longevitatea postumă a lui Neculce s-a datorat mai ales legendelor unite sub titlul O samă de cuvinte, care deschid Letopiseţul de la Dabija-vodă. În secolul XIX, într-o epocă de elan patriotic, cînd se forma unitatea statală şi spirituală românească, scriitori de frunte – Costache Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu – le-au reluat, pus în versuri şi popularizat, încît ele s-au înscris adînc în conştiinţa şi cunoştinţele noastre literare elementare. De fapt, «cuvintele» lui Neculce sînt un fel de echivalent moldav al culegerii medievale italiene datorate unui autor anonim din veacul al XIII-lea Novellino sau Libro di novelle e di bel parlar gientile, ceea ce s-ar traduce prin «Cartea noutăţilor şi a vorbirii meşteşugite». Lucrarea este un florilegiu de scurte pilde morale, vorbe de spirit şi anecdote exemplare asupra unor personaje ilustre sau a unor fapte neobişnuite, rămase în memoria folclorică ori extrase din surse scrise. Pe ale sale, mult mai tîrzii, cronicarul moldovean le declară «audzite din om în om, din oameni vechi şi bătrîni», însă greşit s-ar crede că Neculce doar le-a adunat din popor, cu singurul merit de a ni le fi transmis prin scriere. Ca şi Creangă, el e nu culegător, ci creator de folclor, şi – oricît s-ar demonstra istoricitatea «cuvintelor», fondul real al întîmplărilor povestite – valoarea lor documentară este relativă, nicidecum primordială, fiindcă schema epică ia formă şi semnificaţie numai prin formularea literară, care dă faptelor adevărata existenţă, în planul ficţiunii verosimile, conformă cu icoana eroilor păstrată de tradiţie. Nuveliştii florentini de demult, mai întotdeauna, n-aveau nevoie de invenţie, subiectele fiind gata făcute dinainte: îşi exercitau fantezia în limitele istoriei date, şi toată arta povestirii stătea în zicere, în punerea în scenă. Născut în Italia Renaşterii, Neculce ar fi dezvoltat firul narativ prin descriere, acţiune şi motivaţii psihologice mai complicate, pe urmele lui Boccaccio şi ale altora – la noi, el a fundat genul, căzînd dintr-o dată, intuitiv, peste sîmburele arhetipului nuvelistic, dar, lipsit de modele, nu trece mai departe.
Ca în Novellino, rostul unor «cuvinte» este de a ilustra il bel parlar, vorba de duh, vicleană, înţeleaptă ori numai bine plasată, prin care personajul iese din împrejurări grele şi uneori chiar schimbă cursul evenimentelor. Întîmplările sînt memorabile, cu tîlc. Ştefan cel Mare, bătut de turci la Războieni, «au mărsu să intre la Cetatea Neamţului»; «mumă-sa», doamna Oltea, pune să se închidă porţile, nu-l lasă între ziduri, la adăpost, şi-l întoarce la bătălie, zicîndu-i că «pasărea în cuibul ei nu piere», încît domnul reîncepe lupta: «şi aşè, pe cuvîntul mîne-sa, s-au dus în sus şi au strînsu oaste». Tot atunci, sultanul asediind fortăreaţa, un neamţ întemniţat în cetate găseşte prilejul de a se pune în valoare şi de a fi eliberat, arătîndu-şi priceperea militară:
«Şi vădzînd că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă din închisoare, din temniţă, pre dînsul, că el va mîntui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au apucat acel neamţu de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Şi au lovit în gura unii puşci turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cît şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat.»
Un plugar, dus la judecată înaintea lui Ştefan-vodă fiindcă ara duminica, la vremea liturghiei, nerespectînd deci ziua Domnului, se apără spunînd că «într-alte dzile n-au voit frate-său să-i dè plugul» ; vodă face dreptate, luînd plugul şi boii de la fratele bogat şi trecîndu-le în avutul săracului. Logofătul Tăutu, trimis sol la Înalta-Poartă de Bogdan-vodă după moartea tatălui său, Ştefan, e primit de vizir după tipicul oriental, pe «măcat» [cuvertură de sofà] şi cu «cahvè» [cafea]; Tăutul dă peste cap felegeanul ca pe vin, arzîndu-şi probabil gîtlejul, dar nearătînd nimic şi neuitînd să închine cu bună-cuviinţă moldavă: «Să trăiască împăratul şi vizirul!». Pe domnitorul Petru Rareş, alt fiu al lui Ştefan, urmărit de tîrgoveţii nemţeni, din «Piatră», care-i erau potrivnici, «l-au fost agiungînd un popă» ; din goana calului, fugarul încoronat trage în clericul belicos cu săgeţi şi cu vorbe: «Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfîrşită!». Tot el este implicat într-o anecdotă unde se pun în evidenţă isteţimea, capacitatea de a găsi soluţii de ieşire din situaţii aparent inextricabile. E o istorie de pundonor medieval, de cod strict al respectului de sine, care s-ar fi putut încheia funest, dar care se rezolvă simplu, printr-un artificiu sofistic ingenios, la fel ca în vechea poveste celtică Tristan şi Isolda, unde Isolda, adulteră, îşi potriveşte cazuistic jurămîntul de fidelitate conjugală înaintea juriului de onoare, încît – mascînd subtil adevărul şi, formal, fără a minţi – e absolvită, ori ca într-o anecdotă din Novellino, în care un fierar şiret îl păcăleşte cu inteligenţă pe împăratul german Frederic al II-lea, exploatînd ambiguitatea limbajului, spre a conturna legămîntul făcut şi a scăpa totuşi de represalii (Novellino, LXXXII); eroii întîmplării zise de Neculce sînt, pe lîngă Petru Rareş, vizirul şi sultanul:
«Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, aşè vorbăscu oamenii, că au grăit vizirul împăratului să-l ierte şi să-l puie iar domn în Moldova. Iar împăratul au răspuns că-i giurat, pînă nu va trece cu calul preste dînsul, să nu-l lasă. Deci vizirul au dzîs că-i ‘pre lesne a plini măria-ta giurămîntului’. Şi l-au scos la cîmpu şi l-au culcat la pămînt, învălit într-un harariu, şi l-au sărit împăratul de trii ori cu calul. Iar alţii dzicŭ că au şedzut supt un pod, şi împăratul au trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iar domnu în Moldova.»
Barnovschii-vodă, şezînd la masă cu suita, e apucat de strănut. Boierii fac urarea, după obicei: «Sănătos, doamne, şi pre voia măriei-tale» – fără efect, încît altul îi zice: «Viermi, doamne!» ; atunci vodă «au şi tăcut de strănutat». Însă anecdota e poate lacunară, oricum ciudată, fiindcă vorba neaşteptată, care opreşte miraculos criza de strănut, nu intră în serie nici antonimic, nici calamburistic, cu cea uzuală; ar putea fi deci greşeală de copist (O samă de cuvinte lipseşte în manuscrisul cu autograful lui Neculce), sau, mai degrabă, alterarea prin etimologie populară a unei urări din altă limbă, dacă nu cumva va fi fost o aluzie la moarte: Miron-vodă Barnovschii avea să fie ucis de turci. În domnia lui Vasile Lupu, joimiri, mercenari veniţi din «Ţara Leşască», coborau la pradă în Moldova, cu voia şleahticilor poloni, care se făceau a nu şti; vodă adună o ceată de slujitori şi plăteşte după talion, devastînd ţinuturile poloneze frontaliere şi întîmpinînd plîngerile celorlalţi astfel: «ceie ce pradă ţara mè, aceie pradă şi ţara voastră». Mazilit, Vasile Lupu e închis de turci la «Edicula», temniţa stambuliotă unde şaizeci de ani mai tîrziu urma să se petreacă martiriul altui domnitor român, Constantin Brîncoveanu; adversarii îl pîrau vizirului, dînd şi «trii mii de pungi de bani», spre a fi omorît. Un paşă amator de dialectică observă că mărimea sumei arată vrednicia pîrîtului, încît împărăţia îl sloboade. Viitorul vodă Gheorghe Ştefan, pe cînd era numai vel-logofăt, a fost văzut în divanul domnesc, adică în «consiliul de miniştri», cu toiagul la gură, sprijinindu-şi bărbia; cum vistiernicul Iordachi Cantacuzino îl întreba în derîdere ce zice «în fluier», acela răspunde invelat, cu tîlc ascuns: «Dzic în fluier să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin», căci aştepta să fie înscăunat de oştile ungureşti «de preste munte». În tîrg la Roman, un bivolar bătrîn bea pe socoteala altora, nimerind vorba oportună către Gheorghe Ştefan, care venea să ia domnia:
„Şi au început a rîde şi a bate din palme şi a dzice: ‚Dragul badii, Ştefan-vodă, mai bine-ţi şede în domnie decît în boierie. Aşè să mi te porţi!‘. Iar Ştefan-vodă l-au întrebat: ‘Ce ţi-i voia, mă?’. Iar bivolariul au dzis: ‘O bute de vin am neguţat şi n-am bani să o plătescu, să beu pentru sănătatea mării-tali şi a oştii mării-tali!’.»
Noul domnitor face haz, pune pe şoltuzul oraşului să achite vinul şi-l bea cu bivolarul.Tot Gheorghe Ştefan, şi tot pe cînd era numai boier, se însurase cu o «giupîneasă» săracă, dar tînără şi frumoasă, pe care o răpise întorcîndu-i rădvanul în drum şi forţîndu-i consimţămîntul; acum, căzîndu-i în mînă doamna predecesorului său, Vasile Lupu, «au vrut să-şi rîdă de dînsa», adică s-o violeze, ca să răzbune, plătindu-i fostului vodă cu aceeaşi monedă, ofensa îndurată de la acesta. Doamna – care după faima neamului ei (era circaziană) va fi fost şi ea frumoasă, deşi trecuse de prima tinereţe – se apără ocărîndu-l:
«l-au probodzit şi au început a-l blestema şi a-l sudui şi a-i dzice dulău fără obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost domnu-său stăpîn şi i-au mîncat pita».
Se pare că ar fi scăpat deci numai cu spaima şi cu pierderea averii.
Alte «cuvinte» sînt, în linia mentalităţii medievale, pilde ilustrînd un precept moral sau politic. Istoria sihastrului Daniil arată supunerea domnului în faţa puterii spirituale, care stă deasupra investiturii seculare, pe scara sistemului de valori ale clădirii sociale şi umane; «casta» sacerdotală, în exerciţiul oficiului de comunicare cu ordinea transcendentă, primează în faţa celei a războinicilor şi chiar în faţa statului:
«Iară Ştefan-vodă, mergînd de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătînd Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară, pînă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-a istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan-vodă.»
Pe treptele următoare, în jos, ierarhia se continuă coerent prin raporturi de vasalitate feudală, căci aşa cum vodă se înclină înaintea lui Dumnezeu şi-i înalţă altare, iar Dumnezeu îi sprijină tronul şi-i întăreşte braţul, boierii îi datorează domnitorului supunere, credinţă şi servicii militare, iar acela le răsplăteşte fidelitatea cu titluri, funcţii şi moşii. În războiul cu Hroiot, oştile fiind în toiul încăierării, lui Ştefan, ca lui Richard al III-lea al lui Shakespeare în lupta de la Bosworth, i-»au fost cădzut calul» ; aprodul Purice i-l dă pe al său şi-l ajută să încalece, iar după bătălie e înălţat la rangul de mare armaş. Urmează principiul etic, învăţătura anecdotei:
«Aşè trebuie şi acuma să să afle slugi, să slujască stăpînului, şi stăpînul să miluiască pre slugi aşè.»
Stricarea la un nivel sau altul a rînduielii stabilite, înscrise în legea pămîntului şi a cerului, dereglează armonia geometrică a arhitecturii sociale şi cheamă pedeapsa divină. Vasile Lupu, întunecat la minte de lăcomie arghirofilă, nesocoteşte legămîntul tacit faţă de suveranul celest, profanînd un vechi aşezămînt de cult: dărîmă zidurile mînăstirii Putna, cu gîndul «că va găsi bani, şi n-au găsit» ; deci, «i-au luat Dumnedzău domnia», sculîndu-l pe logofătul Gheorghe Ştefan cu oaste asupră-i. (Zvonuri despre averi tăinuite în beciuri mînăstireşti trebuie să fi bîntuit imaginaţia multora: tot Neculce consemnează amintirea unui tezaur ascuns de domnitorul Ieremia Movilă la Suceviţa, de unde l-ar fi ridicat doamna, cu ginerii ei polonezi; la fel, ceva mai tîrziu, Dumitraşcu-vodă Cantacuzino a găsit mii de galbeni la Rîşca.) Ştefăniţă-vodă Lupu, fecior celuilalt, încalcă şi el pactul în cealaltă latură, dinspre scaunul domnesc către supuşi. Era un fel de Caligula moldav, căci petrecea sadic pe seama boierilor: ieşind la plimbări ecvestre cu suita, scotea frîiele cailor, pe care-i gonea cu chiote, încît boierii cădeau «de-ş sfărma capetile» ; «vrăjmăşia» lui justificînd regicidul, ar fi murit de otravă, la Tighina.
Încheiere propriu-zis politică au două legende care par a se contrazice. Într-una, Ştefan cel Mare, aflat în pragul morţii şi ştiind că urmaşul lui nu va putea ţine ţara cu sabia, ca el, îl sfătuieşte s-o închine la turci, «căci neamul turcilor sînt mai înţelepţi şi mai puternici». În cealaltă, «Vasilie-vodă», spre a nu fi mazilit, îl copleşeşte cu daruri de calif pe un turc influent favorabil altui pretendent la domnie, dîndu-i la fiecare popas cîte cinci mii de galbeni, încît îl întoarce de partea sa; povestitorul scoate iar învăţătura: «Aşè ţin turcii prieteşugul, pentru voia banilor.»
Anecdotele despre fundarea mînăstirilor sau a unor neamuri boiereşti se pot grupa într-un ciclu al întemeierilor legendare, care şi în Occidentul medieval explică adesea fabulos originea unor străvechi edificii conventuale ori a figurilor şi a devizelor de pe stemele heraldice ale familiilor nobile şi celebre, cu rădăcini adîncite în timp. Ştefan-vodă a fost mare ctitor, făcînd atîtea mînăstiri cîte războaie. Putna s-ar fi zidit după un plan hotărît prin competiţie sportivă:
«au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vîrvu de munte ce este lîngă mînăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. […] Pus-au şi pe trii boierenaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa».
Cum al treilea copil de casă îl întrecuse, trimiţînd săgeata mai departe, vodă i-a însemnat performanţa cu un stîlp de piatră, apoi i-a tăiat capul. Neculce relatează întîmplarea din scrupul de narator, cu secreta voluptate de a găsi pete în soare, însă, excesul de cruzime părînd neverosimil, oricum prejudiciabil, pentru imaginea în posteritate a lui Ştefan «cel Bun» – în ciuda concordanţei cu portretul voievodului așa cum apare la alt cronicar, mai vechiul Grigore Ureche –, se face a se îndoi: «Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşè povestescu.» Tot Ştefan, povăţuit de pustnicul Daniil, a ctitorit Voroneţul, punîndu-i hram pe sfîntul Gheorghe, ucigătorul balaurului, după o victorie asupra turcilor. Mînăstirea Slatina a fost clădită de Alexandru Lăpuşneanu pe locul unui paltin, la îndemnul altui «săhastru», căruia îi apăruse în vis Maica Precista; acolo s-au adus moaştele lui Grigorie Bogoslovul, ferecate în argint şi pietre scumpe. Legendă de întemeiere este şi cea despre Dumbrava Roşie, căci în istoria noastră veche codrul des, greu de pătruns, echivala edificiul fortificat. După luptele cu polonii, Ştefan cel Mare semăna păduri de stejari cum ridica biserici, şi gestul e ritualic, avînd ca scop pomenirea biruinţei peste veacuri: o Dumbravă Roşie la Botoşani, alta la Cotnari şi încă una «mai gios de Roman» s-ar fi înălţat din ghinda aruncată în brazda plugurilor trase de robii leşi. Dilema prizonierilor supliciaţi, înjugaţi ca boii, e povestită cu umor maliţios:
«Şi aşè vorbăscu oamenii, că, cînd au fost arînd cu dînşii, cu leşii, i-au fost împungîndu cu strămurările, ca pe boi, să tragă. Iar ei se ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuştile, iar cînd îi bătè cu biciuştile, ei să ruga să-i împungă.»
Din anecdotele genealogice aflăm împrejurarea în care anume familii au urcat la boierii înalte. Movileştii, ajunşi pînă pe tronul voievodal, descind din aprodul Purice, care, pe cîmpul de luptă, se făcuse movilă pentru ca Ştefan – «om nu mare la stat», după cum spune cronica lui Ureche – să se salte în şa: salvînd astfel viaţa domnului, într-o împrejurare grea, Purice îşi cîştigă un rang şi un nume generic. Despot-vodă era de origine umilă, căci fusese slugă, nu nepot adevăratului Despot. La moartea aceluia, lăsîndu-i pe ceilalţi slujitori să-şi împartă averile răposatului, el se mulţumise doar cu hrisoavele, prin care a uzurpat ascendenţa ilustră, încît Carol Quintul, «împăratul nemţăscu», i-a acordat diploma nobiliară; apoi, «cu acele scrisori au făcut meşterşug de au agiunsu de au fost domnu». (Legenda imposturii lui Despot, întîiul domn sigur nepămîntean – reluată întocmai şi de Alecsandri în piesa de teatru unde-i descrie aventura voivodală –, chiar dacă nu inventată de Neculce, e un semn al xenofobiei.) Racoviţeştii, Sturzeştii şi Bălşeştii fusese curteni de ţară; Lăpuşneanu i-a adus la dregătorii înalte ca homines novi, oameni noi, după ce tăiase mulţime de boieri vechi, cum ştim şi din nuvela lui C. Negruzzi, care se bizuie pe acest episod istoric sîngeros consemnat de Ureche. Neamul grecesc al Mavrocordaţilor, aşezat aproape dinastic în scaunul Moldovei la vremea naratorului, s-ar trage, prin femei, din gloriosul trunchi al Muşatinilor. (Poetul latin Vergiliu plătise şi el tribut stăpînirii, coborînd genealogia împăratului Octavian Augustus, contemporanul lui mai tînăr, din eroul tro-ian legendar Enea.) O «fată creştină» a lui Iliaş Turcitul, feciorul lui Petru Rareş, a fost măritată cu un grec Scarlat, care ţinea «sulgeria împărătească». Fiica lor «n-au avut viiaţă bună» cu întîiul soţ, domnitorul muntean Alexandru Coconul, fiindcă suferea de «albaţă pre un ochiu», încît taică-său o ia înapoi cu firman de la Poartă şi o mărită din nou, la Ţarigrad, cu un «grammatic» Mavrocordat. Urmaşii se înşiră ca într-un pomelnic ori ca în biblie, pînă la domnul de atunci:
«Şi acel Mavrocordat au făcut pe Alecsandru Ecsaporitul [«Care are sau păstrează secretele»], şi Alecsandru Ecsaporitul au făcut pre Nicolaie-vodă, şi Nicolaie-vodă au făcut pre Constantin-vodă, careli au fost domn aice la noi în Moldova, în anii de la zidirea lumii 7242 [1734].»
Istoria tătarului sinucigaş e bizară şi pare a localiza un motiv ultra-îndepărtat asiatic. Învinşi de turci în lupta de la Ţuţora, polonezii se retrag, şi Zolkowski, «hatmanu leşescu», e omorît în învălmăşeală de un tătar, care nu-l cunoscuse; ceasornicul de aur cu diamante găsit asupra lui vădind identitatea ucisului, tătarul s-ar fi înjunghiat ca samuraii, zicînd că «nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè noroc». Sensul nu e desluşit. S-ar înţelege că nenorocul se manifestase prin pierderea ocaziei de a fi luat ostatec pe un şteahtic bogat, în stare să plătească o răscumpărare uriaşă, dacă nu cumva prin uciderea propriului comandant, căci tătarul putea lupta şi de partea polonă. Oricum, bate la ochi nepotrivirea dintre simbolurile gestului, de ritual ezoteric extrem-oriental, şi ilustraţia epică rudimentară: se poate iarăşi ca şi aici anecdota să fie lacunară.
Alt subiect neaşteptat este iubirea unor tineri încheiată tragic, care aminteşte de povestea lui Romeo şi a Julietei, istorisită de nuvelistul Matteo Bandello şi ajunsă celebră datorită lui Shakespeare. La Neculce, întîmplarea e zisă lapidar, aproape ca într-un epitaf. Din dragoste pentru un slujitor, o fiică a lui Radu Mihnea-vodă fuge cu iubitul ei de la curtea domnească, ascunzîndu-se în codru; domnul împînzeşte pădurea cu hăitaşi şi-i prinde: slugii i se taie capul, iar fata e călugărită. Ca la vechii povestitori florentini, detaliul toponimic familiar, decorul considerat a fi ştiut de toată lumea, fac întîmplarea credibilă, o aduc aproape:
«Şi au făcut Radu-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la o fîntînă ce să cheamă Fîntîna Cerbului, lîngă podul de lut.»
Episodul a fost poate folosit de Al. Odobescu în povestirea istorică Doamna Chiajna (2).
Mai lungi sînt legendele biografice despre Ghica-vodă şi spătarul Nicolae Milescu. Viaţa lui Gheorghe Ghica arbănaşul, care schimbase bîta ciobăniei pe topuzul domnesc, dă existenţă istorică basmului cu băiatul sărman ajuns împărat. Ascensiunea socială spectaculoasă este tema mirifică din O mie şi una de nopţi, căci în Orientul islamic, cum parţial şi la Bizanţ, neexistînd o aristocraţie cu continuitate ereditară, ci una funcţionărească, de Curte, norocul poate veni brusc, peste noapte, prin graţia ori capriciul suveranului. Legînd tovărăşie cu un turc de vîrsta lui, Ghica plecase de copil dintr-un sat albanez, Küprüli (3), să-şi caute rostul în lume. La Ţarigrad, cei doi se despart, jurîndu-şi să se ajute reciproc. Turcul slujeşte întîi la un agă, pe urmă altor stăpîni, pînă devine el însuşi paşă. Cum Ţarigradul era tocmai atunci bîntuit de «zorbale», încît sultanul «să miera ce va face», paşa se laudă către un musaip «de casa împărătească» că, de-ar fi vizir, ar opri răzmeriţa. Sultanul, aflînd, îl căftăneşte «îndată» ; acela îşi ţine cuvîntul, şi fapta se îndeplineşte firesc şi simplu, cum se întîmplă în basme, unde e suficient să se exprime dorinţa, pentru ca lucrurile să se împli- nească singure, ca prin minune:
«Şi cum l-au pus viziriu, îndată au şi pus de au strigat oastea, şi pre de altă parte au început a tăiè capetili celor vicleni, pînă i-au spăriiat, de au aşedzat toate zurbaleli.»
Rămîne deci «viziriu lăudat». Ghica nimerise în slujba «capichihăilor [reprezentanţilor diplomatici] moldoveneşti», şi, apucîndu-se de negustorie, se trăsese spre Moldova, pe vremea lui Vasile Lupu, care – şi el de neam albanez – îl face mare vornic; sub Gheorghe Ştefan, «tîmplîndu-să» la Poartă, împreună cu alţii – probabil, spre a-l pîrî pe domn –, Ghica intră la vizir, fără a-l recunoaşte. «Chiupriuliolul», amator de lovituri de teatru, îl scoate dintre boieri, speriindu-l tare, apoi se dă pe faţă şi, cu toată împotrivirea lui, îl instalează în scaunul Moldovei. Petru Rareş măjarul fusese şi el luat pe sus dintre carele cu peşte şi uns domn pe negîndite; ca în basmele lui Ispirescu, eroul avusese un vis premonitoriu unde îi apăruse o natură paradisiacă, semn al destinului special, care trebuia doar bine tălmăcit:
«Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bîrlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să închina lui Rareş. Şi deşteptîndu-se din somnu dimineaţa, au spus visul argaţilor săi, celor ce era la cară. Iară argaşii au dzis: ‘Bun vis ai visat, giupîne; că cum om sosi la Iaşi şi la Suceavă, om vinde peştile tot’. Şi au îngiugat carăle dimineaţa, şi au purces Pătru-vodă înaintea carălor. Şi cînd s-au pogorîit în vadul Docolinii, l-au şi întîmpinat gloata. Şi au început a i să închina şi a-l îmbrăca cu haine domneşti.»
Însă Petru Rareş, fecior din flori al lui Ştefan cel Mare, era născut din os domnesc. Întîiul Ghica n-ar fi putut invoca o ascendenţă princiară, şi nici măcar autohtonă; el e înscăunat direct de vizir, ca orice funcţionar al Înaltei-Porţi. Este deci de observat evoluţia modului de alegere a voievodului, care reflectă starea de decădere politică a Moldovei, la distanţă de mai puţin de un secol şi jumătate: de la voinţa ţării şi un criteriu restrictiv de legătură dinastică prin înrudirea de sînge, la hotărîrea arbitrară a cancelariei otomane. Scena dintre vizir şi Gheorghe Ghica anticipează cu cincizecide ani domniile fanariote.
Biografia acelui Milescu zis Cîrnul, vel-spătar al Moldovei puţin înainte de naşterea lui Neculce, porneşte ca o poveste din vremuri de demult, şi, dacă n-am şti că personajul e atestat documentar, ne-am crede în cîmpul ficţiunii depline:
«Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, prè învăţat şi cărturar, şi ştiè multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu podvodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare [valtrapuri] tot sirmă [fireturi] la cai.»
Prins cu uneltiri şi viclenii împotriva lui Ştefăniţă-vodă, e «cîrnit» la nas de călău (de aici porecla spătarului) chiar cu «hamgeriul» domnitorului, al cărui favorit fusese, înainte de a i se fi dat în vileag trădarea. Scăpînd, fuge în pribegie prin «Ţara Nemţască», unde găseşte un «doftor» iscusit care aproape îi face «nasu la locu», apoi nimereşte la «Moscu», la curtea Iui Alexei Romanov, unde ajunge «terziman» [traducător] şi preceptor al ţareviciului, viitorul Petru cel Mare. Mai departe, se intră în halimà. Trimis sol în China, Milescu călătoreşte pe tărîmuri de basm, ca Marco Polo ori Simbad marinarul:
«de au zăbovit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli împărat al chitailor, şi multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diamant ca un ou de porumbu.»
La întoarcere, norocul îl lasă iar: e surghiunit la «Sibir» şi i se iau averile, însă totul se termină cu bine, căci ţareviciul, «rădicîndu-să» împărat, îşi aminteşte de el şi-l pune sfetnic, iar pentru diamant, «dat în haznaua cè împărătească», îi plăteşte optzeci de pungi de bani.
Se admite curent că legendele lui Neculce sînt patruzeci şi două. Două manuscrise (BAR, mss. rom. 254 şi 4161, datate din anii 1766 şi, respectiv, 1838 ) adaugă alte patru: Dragoş-vodă a zidit o biserică ortodoxă, doamna lui, una «săsască» – catolică, aşadar; Aron-vodă la o mînăstire de maici; Gheorghe Duca a fost în tinereţe sluga unui spahiu; un frate al Ducăi-vodă, prea arogant, primeşte o lecţie de bună-cuviinţă. Cele din urmă sînt sigur interpolări, fiindcă, cronologic, aparţin materiei din letopiseţ. «Cuvintele» relatează întîmplări de pînă la domnia lui Istrate Dabija-vodă (1661-1665), scrise ca addenda, completări la cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, şi povestind fapte pe care aceştia le-au ignorat sau neglijat: episoadele anecdotice de acelaşi fel dar de după 1661 sînt zise sub anul lor, în letopiseţ, iar de la domniile Cantemireştilor şi ale Mavrocordaţilor, cronicarul Neculce, intrînd în funcţii şi trăind în apropierea «palatului», devine de-a dreptul memorialist, ca un fel de Saint-Simon moldav şi rustic, căci împînzeşte expunerea istorică cu detalii de viaţă cotidiană, intimităţi şi zvonuri de la curtea domnească, întîmplări deosebite ori vorbe bine găsite, care s-au petrecut uneori chiar în preajma lui: «nici de pre un izvod al nemărui, ce au scris sîngur, dintru a sa ştiinţă, cît s-au tîmplat de au fost viiaţa sa» (Predoslovie). Nimic nu împiedica deci aşezarea anecdotelor mai noi printre «cuvinte», dacă autorul n-ar fi separat voit straturile temporale. Discuţia logofătului Miron Costin cu vizirul Ahmed Küprüli, după luarea de către otomani a cetăţii poloneze Cameniţa, în 1672, povestită în letopiseţ, ar fi fost un «cuvînt» memorabil: întrebat de turc cum văd românii noua cucerire a «împărăţiei», logofătul răspunde, diplomatic şi înţelept, că «sîntem noi, moldovenii, bucuroşi să să lăţască în toate părţile cît de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască». Turcul, şi el larg la minte, face haz şi-i dă dreptate. Tot aşa, drumul lui Duca-vodă cel bătrîn prin Moldova pustiită şi secătuită de jafurile sale era un subiect de nuvelă realistă solidă, ilustrînd căderea eroului vinovat de a-şi «ţinè lucrul prè sus». Povestitorul, ştiutor de oameni, notează scena cu subţirime psihologică, el însuşi încîntat să constate manifestarea justiţiei imanente:
«Şi intrînd leşii şi cazacii şi moldovenii, au luat pe Duca-vodă şi pre alţi boieri, pre toţi dezbrăcîndu-i, i-au lăsat cu peile goale. Şi s-au întorsu podghiazul cu dobîndă ş-au dus pre Duca-vodă în Ţara Leşască, şi acolo au murit. Şi cîndu-l ducè pe drum, îl pusesă într-o sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu, şi cu hamuri de teiu, ca vai de dînsul. Ocări şi sudălmi de audzè cu urechile. Şi agiungîndu la Suceavă, la un sat, anume…, au poftit puţintel lapte să mănînce. Iar femeia gazda i-au răspunsu că ‘n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mîncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l va mînca viermii iadului cei neadormiţi’. Că nu ştiè femeia acie că este singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşè, îndat-au început a suspina şi a plînge cu amar.»
Anecdotică este şi istoria din jurul căftănirii lui Nicolae Mavrocordat, unul din fiii Exaporitului, construită – chiar dacă Neculce nu ştia, şi chiar dacă e poate doar coincidenţă – pe o temă fundamentală a tragediei antice greceşti, căci, dincolo de bufonada gesticulaţiei levantine, reacţia eroului decurge din conştiinţa obscură că hybris-ul, excesul de orgoliu şi de ambiţie al unuia dintre ai lui, va atrage nenorocirea asupra întregii familii; aflînd că fiul său a luat domnia în Moldova, Alexandru Exaporitul se văicăreşte amarnic:
«au şi-nceput a plînge ş-aş da palme peste obraz ş-aş smulge părul din cap şi din barbă, şi-a blăstăma pre fiiu-său, căci au primit domnia, şi a dzice că din ceasul acesta este casa lui stînsă.»
Tot letopiseţul e plin de întîmplări epice, ca un roman de aventuri. Regele polon Stanislas Leszczynski, fiind asediat de ruşi la Gdansk, scapă deghizat în pescar. Un spătar Dediul, întemniţat de Constantin Cantemir, evadează îmbătîndu-i pe seimenii din gardă, iar vodă porunceşte să nu fie urmărit, ştiind că pe acela, odată călare, nu-l mai prindea nimeni, căci era sportiv vestit: sărea din goană de pe un cal pe altul, ori, de jos, peste trei puşi alături. În schimb, isprava altui călăreţ faimos, căpitanul muntean Bălăceanu, zis Uşurelu, care venise cu scrisoare domnească de la Bucureşti la Iaşi «întru o zi şi într-o noapte», ajungînd astfel la timp ca să oprească executarea Cantacuzinilor moldavi, e zisă printre «cuvinte», fiindcă se petrecuse sub Gheorghe Ştefan, adică înainte de vremea lui Dabija-vodă.
Cum se vede, hotarul dintre letopiseţ şi O samă de cuvinte este numai cronologic, anul 1661, şi nicidecum tematic sau de scriitură. Dacă ar fi ştiut anecdotele cu Duca-vodă, Neculce le-ar fi aşezat în capitolul despre domniile aceluia (ulterioare celei a lui Dabija), unde începe aşa:
«Duca-vodă era de moşie din ţara grecească, de la Rumelia, şi, viindu aice în ţară de copil, au slujit la Vasilie-vodă în casă şi la alţi domni, păn-au agiunsu la boierie mare.”
Nimic despre un eventual trecut ancilar al personajului, care i-ar fi sporit încă întunecimea portretului: slujba «în casă» la domnitor nu era degradantă, intra în cursus honorum. Istoria, calomnioasă, trebuie să fi fost inspirată de cea a lui Despot, căci Duca purta şi el un nume princiar bizantin, cu toate că Dimitrie Cantemir îl consideră a fi fost de origine joasă. Este deci de crezut că şi legendele despre Dragoş şi Aron sînt apocrife; interpolările aparţin poate copistului manuscrisului din 1766, ieromonahul Ioasaf Luca, nepot cronicarului, deşi tot el copiase aproape simultan alt miscelaneu, în care «cuvintele» sînt cele cunoscute, fără adăugirile suspecte.
Cîteva subiecte anecdotice din Neculce apar şi în alte texte, mai vechi sau contemporane lui, încît s-a dedus că, măcar pe unele, moldoveanul le citise, chiar dacă mărturiseşte a fi avut doar izvoare orale («uitase sursa», crede Al. Piru). Cercetarea în linia folcloristicii şi a literaturii comparate deschide însă un cîmp nebănuit. Episodul «Dumbrava Roşie», pentru a cărui autenticitate Neculce invocă şi cronica poloneză, şi pe care îl menţionează şi Ureche, şi Cantemir, a fost regăsit în folclorul rusesc, unde în locul lui Ştefan cel Mare stă cneazul Roman al Smolenskului (Vasile Bogrea). Istoria întîmplării cu Ştefan şi Cetatea Neamţului pare încă mai complicată: schema s-a descoperit într-o legendă despre Teodoric Gotul, în poemul epic francez Alicamps din secolul XII, într-o poveste cehă despre regele Otokar (Letiţia Cartojan-Turdeanu). Cum zăvorîrea cetăţii în faţa voievodului învins ar fi fost cunoscută şi de Cantemir (deşi nu apare în Descriptio Moldaviae), care ar fi aflat motivul occidental pe cale livrescă, s-a presupus că acela putea fi informatorul lui Neculce; însă cronicarul pare a nu şti de activitatea savantă a domnului, şi nu o pomeneşte nicăieri. Iz-vorul folcloric e mai probabil, căci mecanismul circulaţiei temelor folclorice aduce structura narativă la împrejurări locale şi o adaptează, schimbînd personajele, decorul, toponimia modelului cu cele ale spaţiului propriu: motivul «meşterul Manole», de pildă, pornit sigur de la îndepărtata legendă a labirintului cretan şi poate cu adaosuri topite dinspre rădăcini încă mai vechi, magice, e atestat la toate popoarele balcanice, de fiecare dată în variante legate de altă construcţie monumentală, a locului, şi în atmosferă specifică.
Tradiţional lăudate, mijloacele stilistice ale «scriitorului» Neculce, în sensul elaborării literare, sînt mai degrabă limitate şi uneori chiar rudimentare, cusute prea la vedere ori nu foarte adînc ascunse, însă fiecare frază e luminată de plăcerea de a povesti. Zicerea natural colorată, cu farmecul firesc al sonurilor moldave şi al construcţiilor vetuste, tonul variat de la sine – cînd grav şi amar, cînd jucăuş, ironic ori sarcastic, cînd domol şi sfătos –, dar întotdeauna cu vădită participare afectivă, simţul dramatic instinctiv cu care îşi pune personajele în mişcare l-au aşezat retroactiv ca strămoş al unei linii de descendenţă de unde s-au ivit doi uriaşi ai literelor româneşti: Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, şi ei tot moldoveni.
Note:
- În ruseşte: «Na gore Ararat, rastiot krasnîi vinograd», cu varianta «Na gore Ararat, rvala Varvara vinograd»
(«… Varvara a cules struguri»). - Scarlat Struţeanu, editorul operelor literare ale lui Al. Odobescu (1938), consideră însă că episodul din Doamna Chiaja a fost inspirat de romanul Logodnica din Lammermoor al lui Walter Scott.
- Manuscrisul de la O samă de cuvinte dădea „ostrovul Chipru”, adică insula Cipru: Mihail Kogălniceanu, editîndu-l pe Neculce, a corectat în «Chiupri» (Küprüli), sat din Albania. Dincolo de vecinătatea sonică şi de eventuala ignoranţă, confuzia copistului e explicabilă poate şi prin scrierea chirilică.