Eliseo Diego (1920 – 1994) este unul dintre marii poeți cubanezi ai secolului XX. În anul 1926 călătorește în Franţa, considerând experiența aceasta ca fundamentală pentru viitoarea sa carieră artistică. Din 1936, colaborează la mai multe reviste literare și întemeiază, alături de Cintio Vitier, celebra publicație intitulată Luz, iar împreună cu José Lezama Lima susține gruparea “Orígenes” și revista cu același nume, cea care va marca în mod esenţial spaţiul cultural cubanez. Între principalele sale volume, se cuvin remarcate En las oscuras manos del olvido (1942), Divertimentos (1946), ambele de proză poetică, precum şi cele de versuri En la Calzada de Jesus del Monte (1949), Por los extraños pueblos (1958), El oscuro esplendor (1966), Los días de tu vida (1977). Opera lui Eliseo Diego a fost încununată, de-a lungul vremii, cu numeroase premii literare naţionale şi internaţionale, el devenind treptat una dintre figurile de seamă ale liricii hispano-americane contemporane.
Începe într-o luni
În cele din urmă, eternitatea începe într-o luni
iar ziua ce urmează abia de are nume
şi cea de după ea e doar întunericul celei uitate.
Acela în care se îngrămădesc toate murmurele familiare
iar chipul pe care-l iubeam se şterge încetul cu încetul
şi de-acum nici n-are rost să-l mai aştepţi, nici nu va mai veni, niciodată.
Eternitatea nu ţine seama de obiceiurile noastre,
roşu sau albastru deschis înseamnă pentru ea acelaşi lucru,
totuşi, pare a alege griul, fumul, cenuşa.
Un nume şi o dată – atât poţi să gravezi
în marmură, dar ea le va şterge, nepăsătoare,
până ce nu va mai rămâne nici măcar un strop de amărăciune.
Şi totuşi, vezi, mă agăţ de fiecare luni
iar zilei ce vine îi dau numele tău
scriind cu vârful ţigării aprinse
peste inima întunericului: aici am trăit.
Nu-i mai mult
por selva oscura…
Poemul nu-i decât
o conversaţie purtată în penumbra
vechiului cuptor, după ce
au plecat toţi ceilalţi, şi atunci când
se vâltoreşte afară codrul bătrân; un poem
nu înseamnă decât câteva cuvinte
pe care cineva le-a iubit şi care-şi tot schimbă
locul o dată cu trecerea timpului, până când devin
doar o urmă, sau o
speranţă fără de nume;
un poem nu-i altceva decât
fericirea, sau o conversaţie purtată
înspre apus, sau tot ceea
ce nu mai există, şi care acum nu-i mai mult
decât tăcerea.
Pace
Pisica doarme în bucătărie
în vreme ce afară cade, nemiloasă, ploaia.
O sută şi-o mie de ani de întuneric.
Iar seara doar la o răsuflare mai încolo.
Pisica doarme din clipa-n care
ploaia a început să fie alta şi altfel, afară.
Pacea cu ea, liniştea coboare asupra somnului,
iar afară
apa întinzându-se până la mare.
Uimire
Mă uimesc furnicile cu mersul lor
neîntrerupt,
atât de sigure pe ele încât devin înspăimântătoare:
căci ele sunt exact ceea ce fac, fără a pune alte
întrebări.
Iar dacă asemenea mecanisme însufleţite sunt,
deşi minuscule, totuşi atât de perfecte, încât
ştiu fără greşeală unde şi pe unde le e menit să trăiască,
iar moartea o ignoră, ca şi cum nici n-ar exista
vreun astfel de instrument folositor,
cu care să scoată viaţa din nemişcare.
Dar oricât ar creşte via lor nelinişte,
şi teama rotundă cu care le privesc,
mă doare că ele nu vor şti niciodată
cum sunt cu adevărat în osteneala lor întunecată,
tot atât de veche ca Pământul.
Durerea mea devine încă mai uimită şi
mă convinge
că a-ţi cunoaşte firea
e un lucru care merită făcut, chiar cu efort, deşi
preţul e la fel de mare
cu enorma tăcere ce
pândeşte dincolo, acolo, undeva, departe.
Dagherotipul bunicii
Bunica stă acolo: o tânără
cu chipul zvelt şi delicat
deasupra unui gât trufaş: privesc nemişcat
ochiul înceţoşat care se uită la ea
din adâncul întunericului: dacă
nu şi-ar mai întoarce ochii spre barba tristă
a părintelui surâzător, s-ar mişca.
Însă bunica mea rămâne imobilă şi tânără.
Se va ridica în picioare cât de curând.
Zorii
o vor târî cu ei până în vestibul
în vreme ce strada întreagă tresare la şocul
cosmic
de copită după copită. S-a pierdut.
Când o voi vedea din nou, va fi deja
bătrână.
Dar între timp, senină, impasibilă,
ea priveşte în continuare către întunericul adânc, cu chipul ei zvelt şi delicat
deasupra gâtului mândru. E tânără.
Şi stă, pur şi simplu, aşezată acolo.
Cântec pentru toate cele ce eşti
Nu iubesc doar prezentul parfumat al
ochilor tăi,
ci şi fetiţa care se ascunde acolo, înăuntru,
ca să privească infinitul lumii cu
o uimire rotundă,
la fel cum o iubesc şi pe necunoscuta căruntă care-mi
aminteşte, din colţul timpului său că
iarna ocroteşte şi e blândă.
Iubesc tot ceea ce eşti, fuga grăbită a orelor,
cele o mie de imagini ale tale în zbor,
asemenea unui stol de păsări sălbatice.
Nu iubesc doar duminicile tale pline de
bucurii pasagere, ci şi o tragică zi de vineri, cine ştie,
şi o sâmbătă a triumfului şi a satisfacţiei
pe care n-am s-o văd niciodată, dar pe care o
cânt, deopotrivă.
Copil şi fetiţă, şi tânără deja femeie,
tu toată, şi toate,
îmi umpleţi inima şi vă iubesc în pace.
Testament
Pentru că am ajuns, iată, la acel timp când
întunericul nu-mi mai aduce nici o mângâiere
iar micile prevestiri mă înspăimântă;
pentru că am ajuns la acest timp;
şi cum până şi zaţul din cafea
îşi deschide deodată, numai pentru mine,
rotunda gură amară;
pentru că am ajuns la acest timp;
şi orice speranţă a vreunei măriri meritate, ori de
a mai vedea ţâşnirea senină a amurgului
fiind, de-acum, pierdută;
si nemaiavând altceva decât acest timp;
nemaiavând nimic altceva
in afara amintirilor mele despre toate nopţile pe care le-am trăit
şi a uriaşei şi vibrantei lor tandreţi;
nemaiavând nimic
între cer şi pământ decât
propria memorie, decât acest timp;
am hotărât să-mi fac testamentul.
Iată-l:
Vă las vouă
Timpul, întregul timp.
Din volumul Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, de Armando Romero, Valladolid, Editorial Difácil, 2007
Prezentare și traduceri de Rodica Grigore