Aflat la unsprezecea ediție, Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, inițiatde inimosul actor Emil Boroghină, își trimite în fiecare an câte-o așcchie și pe la București. Anul acesta au trecut pe-aici și un Romeo și Julieta din Coreea (firește, de sud) și alte câteva spectacole din cele mai exotice (pentru noi) zone ale globului, preluate de Teatrul Nottara în propriul său festival, FESTin pe bulevard.
Henri V. Un tânăr actor din Sydney, Brett Brown, regizat de Philip Parr, se încumetă la un fel de digest din piesa puțin juctă a lui Shakespeare. Să scoți din cinci acte dense o sinteză de trei sferturi de oră, iată o performanță demnă de atenție. Și cu atât mai mult, cu cât tânărul și frumosul nostru actor australian reușește să-și țină publicul cu sufletul la gură printr-o serie de schimbări de atitudine și de situație și de ton, sigur, concepute de regizor. La intrarea în sală îl vezi pe Brett Brown stând pe scările de acces la scena din sala George Constantin și decupând ziare. (Ocazie pentru o necunoscută Gazetă de Sud de a-și face intrarea în lumea bună culturală.) decupează cu dexteritate paginile tabloidului, căci acesta e formatul gazetei respective, și obținând invariabil niște scheme umane, ca oamenii desenați de copii, cărora, după ce-i crează, începe să le taie câte o mână, câte un picior, apoi și pe celelalte două, iar în final capul. Unora, mai spre începutul propriu zis al spectacolului, le perforează și ochi și gură, dar tot le taie capetele în cele din urmă, semn al sângeroaselor evenimente despre care va fi vorba, pe scurt, mai departe. După ce începe spectacolul propriu zis, tânărul nostru actor face minuni de actorie și muzică, relatând pe scurt lupta cu francezii, în care, firește, englezii sunt victorioși, căci doar piesa faace parte dintr-o epopee națională pe care Shakespeare a creat-o fără să fie îndemnat, ca la noi, de partid sau de Conducător. Brett Browm trece prin toate stările, se desenează pe sine cu vopsea roșie, sânge – n’est-ce pas? – mai decupează din ziarele rămase încă nehăcuite și o coroană, descoperă un balon umflat pe care-l încoronează pentru a-l distruge apoi, totul cu o naturalețe și o dezinvoltură cuceritoare. Aceeași naturalețe și în momentele când se apropie de o tânără din public, îi ia mâna între ale sale și-I face declarația de iubire destinată prințesei Catherine a Franței în text sau când îi pune altei tinere spectatoare din primul rând un mic lighenaș să i-l țină spre a se spăla pe mâini exact la replica în care se afirmă că supușii sunt obligați să-i facă voile. Actorul cucerește, cum spunea o doamnă, întâi prin frumusețe (mă rog, doamnele: mai sensibile, „mie-mi spui”?), apoi și poate chiar mai înainte, prin talentul cu care întruchipează în câteva zeci de minute un personaj care se desenează în mult mai lung timp în piesă. Astfel încât aplauzele finale, insistente, din seara de 3 mai a.c., au fost pe deplin meritate.
Spectacolul ridică un fel de colț de cortină prin care întrevezi o lume întreagă, lumea lui Shakespeare, hai să-i spunem cu un prefabricat, lumea Marelui Will.
Pretextul Othello de Shakespeare. A doua reprezentație de la FESTin pe bulevard pe care mi-a fost dat să o văd, se intitula Othello remix, spectacol hip-hop, prezentat de Q Brothers şi Chicago Shakespeare Theater, numai că nu era nici un Othello de Shakespeare, ci o poveste americană cu gelozie și personaje numite precum cele din celebra tragedie a – nu-i așa? – Marelui Will. Patru băieți, un afroamerican și trei euroamericani, joacă toate rolurile, adică unul e Othello, dar nu amiralul cunoscut, ci un tânăr de origine modestă care a ajuns în topurile „industriei muzicale”, după cum ne informează povestirea de pe micul ecran de deasupra scenei (căci nu se mai traduc replicile dizate și rareori chiar cântate, ci ni se rezumă, ca unor oligofreni, ce vedem, inclusiv cum Cassio „servește o băutură” și alte asemenea postmodernisme). Grupul muzical al lui Othello și nu știu mai cum are succes, face un turneu, dar șeful se însoară în secret cu o fată, una Desdemona, al cărei tată e rasist și se opune, iar Iago se pune pe urzit intrigi, despre Cassio, bunul prieten al șefului, pe urmă cu un alt membru al echipei, aducându-l pe Othello în starea propice unui asasinat. Tot spectacolul e plin de ceea ce se numea pe la restaurantele de altădată antren, adică băieții dau din gură, dau din mâini, dau din fund, ba mai fac și pe Desdemonele și alte ființe feminine, agățându-și de gât o rochie, una roz.
Dacă nu ești luat de ritmurile care au rămas din muzică în acest stil, atunci mai ai puterea să te întrebi la final de ce Shakespeare și nu poveste din cartierul de est, vest, nord sau sud. Dar publicul, venit la concert, că asta a fost, Shakespeare devenind un pretext, s-a purtat ca-n sălile de (asemenea) concerte, cu urlete și sculare în picioare la final ca din arc. Cât despre Shakespeare, cui îi mai pasă de ăsta? Curat festin pe bulevard, Coane Fănică (sau preferați Willică?)!