Lumea artei se numără printre domeniile cele mai mobile/flexibile ale dezvoltării contemporane. Majoritatea creatorilor, dornici a se individualiza în câmpul artei, inovează continuu.
Observator atent al lumii contemporane, Mircea Mihăieș, colaborator constant al României literare, a sesizat și comentat un fenomen specific epocii noastre, colaborarea dintre arte/contopirea artelor, tendința artelor contemporane și a practicanților acestora de a încălca „prietenește” hotarele/limitele despărțitoare, de a le cumula potențele artistice în scopul amplificării impactului lor, a crea un produs artistic nou. Cumularea poeziei cu muzica a fost exemplificată de Mircea Mihăieș prin creația lui Leonard Cohen și a lui Bob Dylan, laureatul Nobelului în 2017. Fenomenul este, probabil, o manifestare a transdisciplinarității.
Volumul recent al poetului Ioan Groșescu, intitulat Cai verzi, editura Kartagraphic, 2018, ilustrat de pictorul Florin Șuțu, concretizează de asemenea o formă a colaborării dintre arte, în parteneriat.
Ca și relația de prietenie dintre oameni, colaborarea dintre arte se bazează, fie pe asemănare, fie pe complementaritate. Ce au în comun pictura și poezia? Pe de o parte, faptul că oferă o altă imagine a aceleiași realități, oferind cititorului, privitorului o imagine mai completă a realității. Pe de alta, pictura și poezia se află acum în „același moment al evoluției”, într-un moment similar al evoluției raportului lor cu realitatea.
Având ca obiectiv, în perioada anterioară a evoluției lor, redarea cât mai exactă a realității, cele două arte promovează acum ambiguitatea. Pictura o face din cauza concurenței fotografiei, fiind depășită prin mijloacele tehnice de care se folosește arta fotografică. Poezia, literatura o face din cauza concurenței propagandei sau a diplomației publice/culturale, ca să folosim un termen nou, mai puțin compromis și uzat. Din motive asupra cărora nu este cazul să stăruim, cititorul actual/conștient este dispus să accepte manipularea artistică, dar se opune manipulării politice. Acceptă realismul magic, dar nu realismul socialist.
Cum practică cei doi autori ambiguitatea?
Tabloul intitulat Ctitorie, înfățișează o tânără mamă cu pruncul în brațe. La citirea cuvântului Ctitorie, automatismul gândirii ar cere ca ilustrația să reprezinte o biserică, un lăcaș de cult, o instituție, dar ilustrația reprezintă o mamă cu copilul. Pictorul ne propune deci o asociere nouă între titlu și imagine, ambiguă la prima percepție, dar generatoare de noi sensuri și impresii artistice, de poezie.
Un alt procedeu folosit de pictorul Florin Șuțu pentru a genera ambiguitate este acela de a ascunde elementul semnificativ, de legătură cu poezia ilustrată, în masa detaliilor picturii. Tabloul Fereastra mică a chiliei, cuprinde o aglomerare de obiecte dintr-o cameră pe fereastra căreia se vede o stea. Ori în poezia ilustrată poetul exprimă ideea că se vrea a fi o stea.
Alteori, ambiguitatea ilustrației este creată prin imprecizia conturului petelor de culoare, sau a liniilor desenului. Pentru a-ți da seama că pictura ce ilustrează poezia În Ploaie reprezintă trei călăreți în ploaie, cu umbrele, îți trebuie o analiză detaliată incluzând numărarea picioarelor ființelor reprezentate acolo.
Sugestia reprezintă o altă cale de a genera ambiguitate. Tabloul Duminică, arată o fereastră, cu draperia legată în stânga. Pe dreapta, în depărtare, se vede turla unei biserici. Este o aluzie la sfințenia zilei de duminică, poate un îndemn, adresat tuturor de a participa la serviciul religios. O variantă a acestui tablou, intitulată La fereastră, reia elementele precedentului, cu excepția părții din dreapta a ferestrei pe care se văd trei păsări în zbor sugerând dorința de libertate.
Poetul Ioan Groșescu folosește procedee asemănătoare, uneori, cu cele ale pictorului Florin Șuțu pentru a crea ambiguitate. Imprecizia liniei ori a petelor de culoare este înlocuită cu imprecizia lecturii și înțelegerii versului creată prin lipsa punctuației.
Lipsa punctuației și o figură de stil, inversiunea, generează și ele ambiguitate: „Veghează nopțile privighetori/ păstorul din lună până-n zori”. (Unde-i poemul)
Folosirea supoziției în construcția poeziei, oferă cititorului premise false, care îi viciază judecata, ducându-l la concluzii greșite, dar asta conferă întregului text lirism. Și asta este esențial în poezie. Întrucât nu știe unde sunt îngropate păsările, poetul presupune că au „mormântul în nori”. Dacă ipoteza lui e adevărată, atunci „ploile ar fi simfonii cu aripi plutitoare”. De-am ști, „lumânări le-am aprinde/ în vânt, plângându-le zborul frânt”. (De-am ști)
Folosirea unor termeni abstracți, fără corespondent în realitatea concretă, ermetici, prețioși, care acoperă ca o ceață întregul, dându-i totuși o doză de lirism, constituie un alt procedeu de a genera ambiguitatea. Poezia Linia lui Kant, având și o variantă, exemplifică un astfel de procedeu, puțini cititori înțelegând titlul și, doar vag, poezia. În poezia respectivă aflăm versuri precum: „punctul, gândul mi-l poartă la infinit” sau „Linia,/ mișcarea punctului văzută”, ce dau indicii înțelegerii incomplete dacă nu cunoaștem conceptul „linia lui Kant”. Filozoful german Immanuel Kant a definit linia ca o succesiune de puncte. În acest sens, poetul ne înfățișează linia creației sale ca un lanț continuu de momente/puncte. Cu referire la linia vieții sale, poetul își trece în revistă momentele existențiale, dar sub un titlu mai puțin ambiguu, Dâră de puncte.
Exprimarea eliptică și recunoașterea neștiinței influențează pozitiv ambiguitatea. Poetul este preocupat de autocunoaștere. „Mă caut”, scrie el, dar „mă găsesc altul, care se ascunde de el” și „altul de mine m-ascunde”. Neștiind cine sunt, „Ca să mă pot învăța/ Pipăi realitatea în care locuiesc”. (Cel ascuns)
Relativizarea propriilor afirmații, emiterea de informații incredibile sau îndoielnice, ca procedeu al ambiguizării, amintește de imprecizia tușelor ori a conturului petelor de culoare practicată de pictori. În poezia Glastre, poetul scrie: „Spuneam cu sufletu-n palmă/ altceva decât aș fi vrut/ Florile nu erau flori/ glastrele nu erau glastre/ … Priviri din afară./ Multicolore închipuiri/ prizoniere în sticlă”.
După atâtea ambiguități, autorul destăinuie cititorului că poetul este o ființă superior dotată, ce vorbește cu florile („Mă ascultau cu atenție florile”) și își vede propriile închipuiri („Nu mulți văd, ceea ce își închipuie”). Iar cititorul recunoscător îi va mulțumi poetului, că l-a ajutat și i-a acordat favoarea, de a vedea, împreună, Cai verzi.