În timp ce numeroși autori evită a se circumscrie unei provincii (derivația termenului fiind jenantul „provincialism”), Cornel Ungureanu cutează a închina o cuprinzătoare cercetare identității literare a Banatului d-sale natal. Punctele de pornire ca și dezvoltările subiectului sînt multiple, vădind nu doar spiritul laborios al autorului, ci și tentația unor conexiuni insolite, a unor perspective care să-l aprofundeze pînă la limite fantasmatice. Ce este în fapt Banatul? Privind lucrurile generic, o parte a Ardealului celui al etniilor și culturilor multiple, al „ciocnirii civilizațiilor”, dar și, printr-o mai atentă apreciere, un mic univers de sine stătător, comparabil cu Macedonia în Peninsula Balcanică, cu Renania în Vestul continentului, cu Galiția în coasta spațiului rusesc. Un topos a cărui istorie consemnează la trecerea mileniului întîi către cel de-al doilea voievodatul lui Ahtum. E un moment de orgolioasă dilatare a restrînsei provincii, o expansiune a sa aidoma unui miraj geografic bătînd dincolo de Dunăre, pînă aproape de Budapesta, de Belgrad, de Vidin, cînd Ahtum întemeiază o mînăstire bizantină la Morisena (viitorul Cenad, numit astfel după numele lui Csanad, învingătorul voievodului, unul din comandanții oștirii regelui Ștefan cel Sfînt). Cenadul e legat și de figura unui însemnat cleric și cărturar al vremii, care a marcat tranziția de la ritul grec la cel latin, Gerardus, însuflețit de un anume liberalism cultural, pionier al relațiilor cu Occidentul. „Sfîntul Gerardus ne invită să privim mai departe, nu numai pînă la Turnu Severin sau pînă la Pecs, ci și pînă la Bologna, la Veneția și la Milano, pînă la Paris, fiindcă și de acolo își aduna învățăturile. Era un cărturar nepereche, spirit rebel, greu de înțeles într-o ierarhie ecleziastică în care ideea de ascultare era categorică”.
Istoria Banatului celui megieș cu spațiul terifiant al lui Dracula ia o turnură fantastică în timpul ocupației otomane dintre 1552 și 1716, cînd, înstrăinat vremelnic pentru europeni, a devenit zice-se sediul unor fantome maligne, cu deprinderi vampirice, care, în vacuumul istoric produs, se întorceau și mai tîrziu spre a se hrăni cu sîngele tinerilor. Ele au ales să se manifeste „în această margine a lumii, în acest loc de trecere Dincolo. Un ofițer de seamă, selectat de Augustin Calmet în celebrul său Vampiri din Ungaria și din împrejurimi (1749), povestește că, în timp ce se afla în Banatul Timișorii, doi cavaleri din compania sa au murit din cauza vampirilor”. Devenit la începutul veacului al XVII-lea parte a Imperiului habsburgic, Banatul intră în compoziția așa-numitei Mitteleuropa, termen introdus de pangermanistul Naumann, sortit însă unei largi circulații. Ce înseamnă această Europă centrală? O dependință de Centrul imperial care avea însă un paradoxal efect, cel al inversării raporturilor dintre Centru și margine, într-un soi de ficțiune recuperatoare, de reverie similiestetică. Parte relativ modestă a Întregului statal, Banatul conținea latențele acestui Întreg care dădea semne de indolență și uzură. Viena devenise un Centru ce se livra cu precădere provinciilor îndepărtate, aidoma unui irezistibil stimulent. Joseph Roth consemna că singurii care mai păstrau cultul împăratului erau de la un timp marginalii, rutenii, evreii, slovenii, cei ce continuau a cultiva imnul național austriac pe cînd oamenii Centrului au preferat imnul german, Wacht am Rhein (De strajă la Rin). „Orașele provinciale afirmau un policentrism spectaculos. Ele erau «închinate Vienei», credeau în familia și în valorile imperiale, dar și în valorile naționale pe care încercau să le conserve și să le afirme. Fiecare oraș din «provincie» avea cafeneaua, gara, poșta, cazarma asemănătoare: fiecare funcționar era o copie a Împăratului – ținea să fie o copie. Și fiecare centru administrativ se străduia să repete imaginea Centrului. Provincia repeta, cu fidelitate, imaginile capitalei. Am spune că recrea, cu obediență, sacralitatea ei”. Avea loc prin urmare un crepuscul spectaculos al Centrului, inducînd o ardentă nostalgie tangentă la lirism. Imperiul nu s-ar cuveni oare socotit nu doar o „temniță a popoarelor”, ci și o prefață a cooperării interstatale pe care a cunoscut-o Europa după al doilea război mondial? După cum releva Milan Kundera în eseul său, Tragedia Europei Centrale (1983), analizat pe larg de Cornel Ungureanu, Centrul vienez favoriza manifestarea unor „Centre” secundare, îndemna la o pluralitate de autonomii provinciale într-o accepție pe care am putea-o asemui cu cea a unei epoci de creație artistică, dobîndind treptat exponenți pe un amplu areal.
Și surprizele Banatului nu se opresc aici. Nu e defel imposibil ca pe solul său de-o generoasă fertilitate culturală să fi trăit nu doar ascendenții Veronicăi Micle, dar și cei ai lui Eminescu. O cercetătoare, Elena Vulcănescu, emite ipoteza potrivit căreia satul Prigor ar fi fost leagănul înaintașilor Veronicăi, vizitat, dintr-un firesc imbold sentimental, de însuși Eminescu. Iar Ion Roșu susține că Iminoviceștii au venit la Blaj de pe meleagurile bănățene, purtînd un nume sîrbizat acolo, întrucît, în anii cînd provincia era un pașalîc, „eminul” reprezenta o funcție minoră în administrație, pe care ar fi putut-o îndeplini și un ghiaur. Un pitoresc ecou eminescian îl consemnează Cornel Ungureanu personal, în relație cu pitorescul Petru E. Oance, italian de obîrșie (Encovetti), al cărui traiect biografic austroungar a cuprins Icinul (din viitoarea Cehoslovacie), Viena, Budapesta. „Tata Oance”, un literat de-o hărnicie remarcabilă, așternînd cotidian texte într-un jurnal în parte apărut. În copilărie, Cornel Ungureanu se afla într-o călătorie împreună cu o mătușă: „Pe tren, lîngă doamna Iustina, s-a așezat, familiar, un domn slab, cu păr lung, prost îmbrăcat, neras. Doamna Iustina a tresărit speriată, apoi m-a zgîlțîit – era cazul să fiu atent. Acesta e Eminescu al nostru!, a exclamat mătușa mea. Iată, am șansa să-l văd, întîlnesc pe Poet!!! Nuuuuuuuuuu, nu sunt Eminescu, a protestat bărbatul încîntat și a dezvoltat ideea: el e un poet al Banatului. Unul dintre poeții din România care trăiește în Banat fiindcă vrea să nemurească Banatul. Și, ridicînd privirea spre cer, fericit: Mai e pînă la Eminescu…”. Astfel ardenta aspirație spre mit a Banatului s-a mai bucurat de prilejul unei suplimentare confirmări…
Abordîndu-și cu paciență tema, de-a lungul și de-a latul ei ca și pe diagonală, Cornel Ungureanu nu se oprește însă la o atare imagine idealizatoare a provinciei d-sale de baștină. Utopia Banatului apare intersectată și de rezervele unor personalități de seamă ale literelor noastre, citate cu o ușor contractată obiectivitate, astfel cum la un proces ar fi audiați toți martorii, indiferent de orientarea depozițiilor în cauză. Camil Petrescu: „Priveam pe fereastra largă în jos răspîntia atît de caracteristică a Timișoarei. Tot peisajul avea ceva artificial, de tablou mural, menit explicațiilor didactice de limbi străine… Asemenea tablouri au ceva ostentativ în îngrămădirea lucrurilor celor mai variate, ca să dea prilej cît mai multor substantive să fie numite de școlari”. G. Călinescu: „Dintre toate provinciile, Banatul e aceea în care elementul alogen este mai multicolor. În fața acestei primejdii, metoda melcului e cea mai nimerită. Localnicul ia o atitudine defensivă ce oscilează între ironia compătimitoare și disprețul îndărătnic și se păstrează astfel elementar, dar ferit de alterațiuni sufletești. Această circumspecție conservatoare rămîne bănățeanului chiar și acum, după încetarea primejdiei, și este exercitată împotriva însăși, uneori, a fraților de aiurea”. Lucian Blaga: „Nici una din provinciile românești nu are o cultură etnografică anonimă, populară, atît de diferențiată ca Banatul, dar, în același timp, nici una dintre provinciile românești n-a dat așa de puține personalități culturale ca Banatul”.
Echilibrul e restabilit prin condeiul cercetătorului care comentează un număr mare de scriitori bănățeni, departajați pe un șir de capitole, străduindu-se a oferi sugestiile unei ierarhii, ceea ce nu e totdeauna lesnicios. Uneori întîmpinarea e previzibil favorabilă, tangentă la admirație. Petre Stoica apare drept un factor integrator, justificînd teza „periferiei” bănățene, rodnice, transfiguratoare: „…e greu să începem analiza poeziei lui Petre Stoica fără a lega opera sa de literaturile Europei Centrale. Nu numai prin traducerile sale din literatura austriacă, nu numai prin relația sa, cvasiintimă, cu Trakl, el este un scriitor al unei zone de contact etnic, configurate de «periferia Europei Centrale». Petre Stoica e un scriitor al marginilor, al «periferiei», în măsura în care încearcă a descoperi aici Centrul Lumii”. Nu la fel stau lucrurile cu Nicolae Breban. Începînd prin a aminti „huliganismul brebanian”, Cornel Ungureanu observă cu dezolare: „Grobei sau Marchievci sunt din Banat (primul, din Caransebeș, al doilea, din Timișoara) – dintr-o regiune a reacțiilor întîrziate, iar bănățeanul, atîrnat uneori în coada prezentării lor, sună infamant. Divulgă apartenența la un univers compromițător – la o lume coruptă de iubirea pentru stările joase ale ființei, sau cel puțin pentru care devenirea «reacționară» a despărțit-o de habitudinile contemporanilor. Scriitorul se desparte cu mînie de ținutul care l-a adăpostit și de personajele sale, cele mai grotești din lume”. Dacă Șerban Foarță e îmbrățișat drept „scriitor în sensul originar al cuvîntului” apt a reda „cuvintelor dreptul de a fie ele însele, de a se servi de dreptul lor de «cuvînt scris». De a-și recîștiga libertatea – de a le învia printr-un sunet nou, a le aduce în orizontul nostru familiar. Sau în orizontul rafinaților”, dacă despre o carte a lui Livius Ciocârlie se afirmă că „își construiește, cu strălucire, un stil”, că „patronează un univers al penumbrelor, al semitonurilor, al mărturisirilor”, că evenimentele evocate în paginile sale „îi aparțin doar Naratorului. Se retrag către interioritatea sa. Sunt doar creații ale sale”, în alte locuri distanțarea exegetului e perceptibilă. Concluzia la un nume: „Nu știu dacă poeziile lui Simion Dima au fost adunate într-un volum. Ar putea fi o carte importantă despre uzura unui scriitor naufragiat într-un timp rău al scrisului”. Constantin Buiciuc ar rămîne drept un „cronicar literar harnic și îngăduitor”. Despre Damian Ureche: „După 1989 încearcă o bună înțelegere cu noua lume, dar poezia postdecembristă reclama alte formule și alte personaje exponențiale”. Și, pentru noi oarecum surprinzător, o anume prudență în fața lui Gheorghe Scwartz: „Dacă documentarul (ca și la Al. Papilian, Gabriela Adameșteanu, Mihai Sin, Matei Gavril etc.) reprezintă un pol al opțiunilor, Gh. Scwartz fiind un autor harnic, ce trudește în bibliotecă, un scriitor ce nu se sfiește să cultive colajul, citatul, jurnalul, fiindcă (și) el vrea să-și instruiască onoratul cititor, fantasticul ar reprezenta celălalt pol”. Pentru ca „mirajul” Banatului să se autentifice, Cornel Ungureanu pensulează așadar umbre și penumbre pe suprafața luminiscentă a acestuia, într-o manieră care ține nu doar de scrupulele d-sale de istoric, ci și, nu mai puțin, de-o viziune literară ca atare. O scriere necondiționat valoroasă, o carte de căpătîi pentru „fruncea” bîntuită de reverie care e Banatul.
Cornel Ungureanu, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte,
Editura Brumar, 2015, 476 p.