„Cei care citesc sunt mai puțin tâmpiți.” spune Bernard Pivot într-o carte recentă, scrisă împreună cu fiica sa, și ea o cititoare pasionată. Personaj emblematic al mediului literar francez, în prezent președinte al Academiei Goncourt, Bernard Pivot se dezvinovățește, cu candoarea-i cunoscută de cei care au avut privilegiul de a-i urmări măcar două sau trei emisiuni Apostrof sau Bouillon de culture (mari amatori de jocuri de cuvinte fiind francezii, la Nisa există chiar o librărie care se cheamă „Brouillon de culture”). Cât despre prima frază, Bernard Pivot însuși este o dovadă a justeței sale. Firește, el se dezvinovățește, subliniind că există proști și printre cei care citesc, dar parcă nu sunt atât de avansați în această calitate precum cei care nu citesc deloc.
Un – să zicem – continuator al lui Pivot este François Busnel, cel care face o emisiune cam de același tip, La Grande Librairie. Grație căreia am putut afla, într-o noapte de joi spre vineri, aprilie a.c., câte ceva despre noua carte semnată Bernard Pivot și Cécile Pivot. Ca-ntotdeauna când primești informații despre o altă parte a lumii vii, te gândești: dar la noi? Așa mi s-a întâmplat când l-am auzit pe Bernard Pivot enumerând președinții Franței care citeau, de la De Gaulle la François Mitterand, fără a-l omite de Georges Pompidou care este chiar autorul unei faimoase antologii a poeziei franceze, regăsibile pe rafturile librăriilor franceze până în prezent. Ca să nu mai spun ce-i poate trece prin cap unui român atunci când aude numele miniștrilor francezi de azi, inclusiv cel al prim-ministrului actual al Franței, care sunt autori de cărți, altele decât cele de specialitate, economie, politică etc. Nu te mai întrebi cum pronunță ăia anul 2020, amintindu-ți doar, apropo de această cifră, citatul faimos în epocă al lui CO 2 (scuzați, nu știu cum să-l pun pe doi mai mic, în josul lui O, dar vă asigur, știu să citesc formula).
Auzul doar al titlului cărții celor doi Pivoți, Lire! (subliniez, cu semnul exclamării) m-a proiectat în lumea noastră românească, unde am auzit că la o universitate – nu spui unde – un student și-a întrebat, cumva dezaprobator, profesorul care îl întrebase dacă a citit nu știu ce carte pentru seminar: cum, să citesc cărți? Și era la Litere sau la Filozofie, nu mai știu exact, dar cam pe-acolo. Nu mă hazardez să-mi închipui ce i-o fi trecând prin cap acelei persoane și dacă fraza lui Bernard Pivot n-o fi cumva simplă constatare statistică.
La noi, campanii pentru lectură s-au tot făcut, au făcut-o scriitorii, Uniunea Scriitorilor, librarii mai rar, pentru că la noi librarii – cu excepțiile de rigoare – puteau tot așa de bine să vândă cartofi în loc de cărți, pentru că la noi difuzorii de cărți, câți au mai rămas, nu se ghidează decât după câștigul material, cum să le ia editorilor peste 50 la sută din prețul fiecărui exemplar vândut. E și nu e o paranteză: dacă difuzorii iau 50 la sută, cât mai rămâne scriitorului, cel care, totuși, a gândit cele scrise acolo, în cartea aia, cel care și-a oprit viața proprie pentru a o inventa pe a altora și pentru a le deschide acestora fereastra către alte vieți? De multe ori, vai, scriitorul nu ia nimic. Ba mai trebuie să-și și cumpere câteva exemplare pentru a le trimite criticilor și pe la reviste. Desigur, desigur, asta se petrece cu cei care nu beneficiază de publicitate și, în afara marilor edituri, care, și ele, nu cheltuiesc decât pentru câțiva autori cu publicitatea, iar cu cea intensă pentru unu-doi, celelalte se mulțumesc să tipărească volumul și să-l ofere, tăcut, difuzorilor. Despre cărțile de poezie nu mai vorbesc, ar fi a predica în pustiu. Dar campaniile pentru lectură vor fi avut același efect pe care l-a avut întrebarea de mai sus pusă studentului de la Litere: cum, să citim cărți?
Cât despre cititori, poate că sunt și ei din ce în ce mai puțin vizibili, poate că statistica îi menționează în tot mai scăzut grad și pentru că viața e grea, dar – tot Bernard Pivot spune – tocmai viața grea ar putea să accentueze utilitatea lecturii, care te scoate din lumea stresantă a împrejurărilor cotidiene, fie și numai pentru câteva ore. (Apropo, Bernard Pivot citește cam zece ore pe zi! De câteva decenii bune!) Cu poezia e și altceva: libertatea a prilejuit, la noi cel puțin, o năvală a tuturor neaveniților, cu volume de aşa-zisă poezie, care or fi dat cititorilor nepreveniți impresia că toți sunt la fel. Formulă de altfel foarte în vogă azi, pentru a descuraja opțiunile politice, dar valabilă, iată, și pentru cele cu privire la poezie și la arte în general.
Citiți, spun Bernard Pivot și Cécile Pivot, pentru a deveni mai puțin cons (scuzați, în română ne păstrăm, totuși, la tâmpiți). Sigur, depinde și cum citești și ce ai mai citit înainte de a deschide cutare carte și ce ești în stare să gândești cu propria-ți minte. Dar dacă începi din fragedă copilărie – cum începe acum instrucția școlară de pe la cinci ani și se proiectează, în Vest și deci și, cândva, la noi, la trei ani – condițiile par a fi favorabile dezvoltării gustului pentru lectură de la început. Firește, aici vorbim de lectura belestristicii, nu de aceea profesională, organe de mașini, chimie alimentară, metalurgie etc.
Dar, de fapt, și asta nu mai observă cei doi Pivot și n-a observat nici François Busnel în emisiunea sa, nici ceilalți invitați ale căror nume nu le mai citez pentru că aceasta nu e o cronică tv, este că azi multă lume citește. Cécile Pivot spunea în emisiune că ea citește, uneori, când merge pe trasee cu care este obișnuită, chiar pe stradă. Așa citea, la noi, aici, în București, Mircea Ivănescu – da, da, cunoscutul, de cei care mai citesc, mare poet – și își citesc în prezent telefoanele mai toți tinerii cu care – era să spun „te ciocnești” și chiar te ciocnești – te întâlnești pe stradă. Ce citesc ei acolo, asta e altă problemă. Întreb și eu retoric așa cum se spunea, demult, la Cluj, că s-ar fi întrebat scriitorul declarat proletar Nagy István într-o ședință de partid a anilor, probabil, 50: „asta tovariș Boconski citește nemțește, franțuzește, cine știe ce citește el acolo”.