Trebuie să spun, întâi de toate, că acest text trebuia să apară în revista noastră, acum o lună. În aprilie, când s-au făcut 10 ani de când un dascăl, Dascălul, a dispărut. Dar, din fericire, apare acum, în luna mai, când el ar fi împlinit 87 de ani. O cincidență respectuoasă.
În satul nostru global, dar mai ales în cătunul nostru naţional, moartea şi-a pierdut demult vâna tragică. Nu mai are măreţia solemnă a funebrului aşezat pe catafalcul drapat în negru. Ea a devenit cel mult o ştire, foarte rar un subiect de breaking news, căci vremurile când întreaga naţiune îndoliată parcurgea cu degetul şi cu sufletul la gură pagina „deceselor” de la Mica Publicitate au apus demult. Astăzi, deşi se moare mult, totuşi, se moare puţin. Moartea nu mai înseamnă azi mai mult decât o creştere de 5% a preţului la carne.
Demonetizarea morţii în mentalul colectiv înseamnă, pe de o parte, dispariţia riturilor de trecere, a obiceiurilor funerare ancestrale, astfel că rânduielile au devenit superflue, iar datinile, pasabile şi de prisos. Iar, pe de altă parte – şi aici cred că se află punctul cel mai grav ale acestei drame – cel plecat dintre noi nu mai e cinstit cu pioşenie, cu devoţiune şi pietate, cu evlavie şi credinţă. Acest product al mentalităţii actuale, combinaţia toxică dintre neglijenţă şi blasfemie, este coroborat cu atacul vitriolant asupra memoriei comunităţii.
Sunt rare momentele în care colectivitățile își mai aduc aminte de cei plecați, mai demult sau mai recent, din rândurile lor. Iar, când o fac, o fac dintr-o obligație ca descinsă dintr-un ferpar și, probabil, din aducerea aminte a cuiva aflat într-o oarecare poziție decizională.
Aici, în rândurile care urmează, încercăm să ne aducem aminte că au trecut, cum spuneam, 10 ani de când ne-a părăsit profesorul Dan Grigorescu, eminent anglist, shakespeareolog, specialist în literatura americană (mulți dintre studenții lui își amintesc de spumoasele cursuri despre proza americană a sec. XX), profesor de literatură universală la Literele bucureștene, comparatist redutabil (elev al lui Tudor Vianu și, apoi, al dnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Și, nu în ultimul rând, un strălucit critic și istoric de artă, urmaș remarcabil al unor nume de referință din domeniu: de la George Oprescu și Eugen Schileru, la Eugen Frunzetti și Petru Comarnescu. Altfel spus, nimic nu i-a lipsit dascălului și cercetătorului Dan Grigorescu să fie perceput de mulți dintre studenții săi drept un uomo universale de o reală și autentică factură renascentistă. Fiindcă știa ca nimeni altul să-și poarte studenții cursurilor domniei sale prin adevărate aventuri ale cunoașterii culturii universale, pornind, de pildă, de la Epopeea lui Ghilgameș și Odiseea lui Homer și, trecând prin pătimașe culoare shakespeareane, să ajungă la modernitatea uluitoare a unui James Joyce sau la măreția deprimării unui Scott Fitzgerald.
Opera sa este imensă. A scris aproape despre tot ce se putea scrie în domeniul literaturii universale (ca să nu mai amintesc despre exegezele sale formidabile din lumea artelor plastice). Dar, în același timp, era pregătit pentru tot felul de explorări curioase și accepta cu interes orice experiență de cercetare inedită în domeniile pe care le măiestrea. Când, la finalul cursurilor, i-am propus pentru lucrarea de licență o aventură comparatistă insolită – „grotescul la Franz Kafka și la Miguel de Unamuno” – a ițit gâtul său lung către mine și m-a întrebat: „Ești în stare?”. La examen, comisia condusă de șeful de catedră de la „universală și comparată”, dna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, mi-a acordat nota maximă. A fost una dintre puținele dăți când profesorul Dan Grigorescu mi-a zâmbit cald, aproape scuzându-se pentru slăbiciunea de a fi fost calin. Fiindcă, de regulă, cine nu-l cunoștea îndeaproape era terorizat de privirea sa tăioasă, care spinteca – aducându-și în sprijin câte o ironie mușcătoare – fără milă, necruțător, orice spirit mai gângav sau nesigur. Nu suporta lipsa de onestitate și superficialitatea. Și aproape că-l sufocau de revoltă și indignare lichelismul sau impostura.
A dispărut brusc, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 2008. Ultima amintire pe care o am cu domnia sa este o vizită pe care i-am făcut-o în casa de la etajul 3 de pe strada Vasile Conta. Era o toamnă târzie, în 2007, un fel de vară indiană. Vorbiserăm la telefon să ne vedem. Era singur acasă. Mergea destul de greu. Ştiam că avea ceva cu inima. L-am certat că trebuia să continue să se vadă mai des cu prof. Leonida Gherasim – amândoi academicieni – dar dânsul m-a fixat o dată cu privirea (partea aia tăioasă, însă o ştiam la fel de bine şi pe cealaltă, calină!) şi mi-a zis, cu vocea dumisale, varianta certăreaţă, pe un ton uşor ridicat, dar graseind la fel de savant: „Ascultă dragă, bolile nu sunt o problemă de familie!… Mai bine, du-te în bucătărie şi adu câteva fursecuri pe o farfurie.” Şi aşa am făcut. Am aşezat două scaune-fotolii unul lângă celălalt, în faţa uşilor deschise, privind de sus la toamna înșelătoare. Și mi-a vorbit – fără să-l rog, fără să-i aduc aminte de cursurile din timpul facultății – despre Warhol, despre Kerouac, despre Ginsberg şi despre generaţia Beat, care-i plăcuseră atât de mult… aşa, dintr-odată. Pusesem farfuria pe cotierele dintre noi şi, din timp în timp, mai lua un fursec, pe care-l fărâmiţa uşor între dinţi. Firimituri mici îi cădeau pe jerseul gri de casă, pe care, maşinal, le îndepărta cu dosul palmei.
Şi astăzi, după atâţia ani, când văd o reproducere după Warhol ori aud vorbindu-se despre Kerouac sau oricare dintre acei străluciți eroi ai unei generații pierdute (mereu, mereu, parcă aceeași!), îmi răsar în minte firimiturile albe de pe jerseul de casă al Domnului Profesor.
Reîntâlnirea cu Alexandru Grigorescu, fiul domniei sale, mi-a prilejuit descoperirea ultimei cărți semnate de profesorul Dan Grigorescu. Era genul de literatură pe care, dintr-un soi de decență și discreție, nu îl abordase niciodată: memorialistica (deși era cunoscut pentru savoarea cu care povestea, în cercurile cunoscuților săi, întâmplări hazoase sau cu „cheie” din biografia dumisale). Intitulat delicat și politicos Drumuri printre amintiri, volumul de memorii aduce la lumină detalii extrem de interesante, precum și portrete suculente și cu tușe de o ironie vituperantă ale filologiei și „intelighenției” bucureștene din anii `50-`60. De pildă, absolut savuroase sunt rândurile scrise despre Mihai Novicov, tartorul culturii la vremea aceea și un precar cunoscător al limbii române, cum, la cursurile lui, pe care nu le asculta nimeni din amfiteatru, el vorbea, printre altele, despre un tablou reprezentând „un copil care a nascut în închisore și da de mâncare vrabiilor printre grațiile închisorei”(sic!). Dar nu mai puțin pasionante sunt și alte întâmplări ori portrete ale unor mari personalități (cum ar fi Iorgu Iordan, Rosetti, Vianu, Eftimiu, Suchianu ș.a.), scrise cu vervă și cu un talent care pe alocuri întrece multe dintre cărțile apărute în domeniu.
Volumul acesta de memorii – apărut la Editura Enciclopedică în chiar anul dispariției autorului lor – este documentul care încheie o operă monumentală. O operă de savant și dascăl extrasă dintr-o viață intensă și încărcată de un epic seducător. Poate că este chiar romanul pe care profesorul Dan Grigorescu s-a ferit, din modestie, să-l scrie.
Cinstirea lui, a Dascălului, este, pe lângă un act de pietate, și un necesar recurs la împrospătarea memoriei colective, parcă prea des supusă amputărilor ce creează regretabile elipse și omisiuni în ruralul nostru planetar.