Gabriel Chifu se numără printre poeții care au trăit bucuria unei spectaculoase intrări în agora literară. Primele sale volume de poezii, Sălaș în inimă (Editura Eminescu, 1976) și Realul eruptiv (Editura Eminescu, 1979), au impresionat, la vremea lor, prin prospețimea transfigurării realului într-un discurs lipsit de zorzoane și, respectiv, de inutile complicații textualiste; un discurs în care erau valorificate pe cont propriu ofertele unei auguste seninătăți lăuntrice.
Un sincer tumult sufletesc, colorat de sclipirile unui candid narcisism adolescentin, susținea elanul vital și autentica relație emoțională cu lumea: „în fiecare iunie mă duc pe câmp / să privesc lanurile. / iau în palmă un bob de grâu – / în jur liniștea sudică, / ploile ca niște dropii imaginare, / câte un plop, o fântână – fragmente dintr-o / neînțeleasă catedrală. / îmi zic: dacă / aș sparge bobul acesta de grâu / ar ieși din el toată lumina / pe care a înghițit-o. ar veni / peste pieptul meu ca un uragan, / m-ar doborî și m-ar îneca, / fericită stingere.” (,,bob de grâu”, în Sălaș în inimă).
Ambele cărți au impus repede un autor pentru care poezia era justificată de mesajul grav și nou pe care îl promova, orientat spre participarea panteistă la spectacolul existenței, spre bucuria dilatării eului poetic și a expansiunilor fictive ce ignorau legile lumii obiective și hotarele dintre regnurile și registrele sale.
Poeziile din Sălaș în inimă lăsau – și lasă și acum – atât impresia unei complete gestații scripturale, cât și pe aceea a unei noi și fermecătoare explorări poetice a lumii sub semnul fabulosului. În pofida lexicului utilizat – lumină, soare, rouă, sămânță, strămoși, miresme, păsări, fântână, îngeri, câmpie, lună, fluturi, văzduh etc. – poeziile sale nu aveau nimic în comun cu poezia de factură tradiționalistă. Cuvintele amintite erau obligate să-și facă datoria în texte – unele vizionare, altele confesive – în care poetul miza pe prospețimea și gravitatea mesajului, pe știința organizării textului – în care sensibilitatea fuzionează cu necesara luciditate auctorială – și nu în ultimul rând pe așa numita denudare a discursului: „eu aș vrea să rămân aici, / aici, zise inima lui / și rupse pieptul și se pierdu / vuind în frunziș. / tălpile-i ajunseră într-un ținut de zăpadă / și-și făcură casă acolo. / ochii de la început i se pierdură / pe drum, / iar cântecele sale toate se împotmoliră / într-o noapte, / se strânseră unele în altele – / păreau lătrate de câinii stelelor… / …întoarceți-vă acasă, ce v-a apucat, / întoarceți-vă, avură vreme să zică / buzele sale, apoi și ele / îl părăsiră.” („Fuga”).
De la un volum la altul, în care materia primă a poeziilor era reveria ce se împlinește la frontiera dintre real și imaginar, susținută de ofertele unui cogito încă netulburat de negativități și de cenzuri chinuitoare, temele abordate converg spre o biografie a eului poetic marcat de bucuria unor colosale dilatări („și iată brusc / marea se dilată, se / îndreptă spre pieptul meu, e / un moment de mare echilibru, se / aud cuvintele respirând, se / aud îngerii cum sunt arși de / razele lunii, marea firesc, / deplin, intră în pieptul meu / ca mâna într-o mănușă” – ,,Pasărea aflându-și cuibul”) și, alteori, de frisonul intrării, prin divizarea trupului sau prin dizolvarea sa, în circuitul elementelor esențiale ale lumii. Atitudinea lirică – racordată la experiențele esențiale în planul modernității echilibrate – atrăgea atenția, între altele, prin structurarea limpede, fără șovăieli și fără căderi de tensiune, a discursului liric.
Dorința regresiunii în enigmaticul și întunecatul pântec matern al existenței(„Zboară liniștea pe străzi, / câinii se lovesc de rugăciunile albastre, rotunde / ale nopții și eu aștept sămânța să vină, / să se deschidă și să șoptească: / «intră frate». O, atunci voi avea / un trup pe măsură-mi: ajuns în fiecare plantă, / și copac, și stea”- „În așteptarea seminței”) ilustrează entuziasmul participării la totalitatea existenței și al încrederii nestăvilite în hegemonia vieții, poetul fiind înzestrat din plin cu „vocația bucuriei”: „Deodată tu spui: «totul e cădere / ascultă moartea cum // ne așază pe frunte coroana ei palidă.» / Atât. O ezitare de-o clipă. Apoi / / se întoarce în sufletele noastre / încrederea în naștere, în hegemonia vieții.” („Dimensiunea gesturilor”).
Din aceeași etapă centrată pe tematica eului și a spectaculoaselor sale metamorfoze face parte și volumul Realul eruptiv, alcătuit din poezii dependente de un nucleu epic și care se dezvoltă, întotdeauna, într-o direcție imprevizibilă și, respectiv, spre un deznodământ liric grav și profund: „tatăl tatălui meu i-a spus tatei / că a văzut-o și a orbit. // ea locuiește într-o țară de aur, minunată. / ea trece pe câmpuri: e piciorul pe care-l așază / luna în iarbă, / cu care luna merge dintr-un sat / în altul. ea trece numai / prin locul liber dintre două ore, / dintre două zile ce-și urmează, de aceea / timpul nu o ruginește / (…) / ah, cum o așteptam înfiorați: într-o iarnă, / s-a apropiat de-o așezare – / și noaptea odăile s-au luminat ca de soare, / lumina a doborât câteva case vechi, / zăpada s-a topit, frunzele uscate / au înverzit, cănile goale de pe masă / cu vin tare s-au umplut – de așteptare / casele noastre sunt niște grăunțe răcoroase / bune pentru dropie” („Dropia”, în Realul eruptiv).
Un poem semnificativ în ceea ce privește arta poetică a lui Gabriel Chifu este cel intitulat „râul Gama”: un râu imaginar ce curge în formă de cerc, spre a se vărsa în locul de unde izvorăște. În dinamica sa, râul Gama simbolizează, la fel ca șarpele Ouroboros, necontenita dialectică viață-moarte de care depinde eternitatea lumii: „În secunda când o mie de valuri ale sale / se nasc ca niște pantere tinere, enigmatice, / alte o mie de valuri cad moarte. / putem despărți la el moartea de naștere? nu”. Poemul continuă cu o surprinzătoare „precizare” despre raportul dintre real și imaginarul „care nu face două parale” dacă este lipsit de necesarele efecte asupra obiectivului / naturalului corelativ: „o, nu dau două parale pe descrierea râului Gama / dacă el este imaginar. / abstracțiunii / îi cer să lase urme / în carnea mea asemenea / celor lăsate de copita calului / în câmpul umed, cu ierburi noi, de martie!” (în volumul Realul eruptiv).
Participarea la miracolul primăverii presupune parcurgerea unui drum inițiatic ce sfârșește într-un topos al fericirii aflat pe malul fluviului, într-o pădure unde spectacolul oferit de enigmaticele forțe telurice dezlănțuite este o manifestare a divinului, a unui „dumnezeu de mult uitat”: „107 kilometri străbat ca să întâmpin primăvara / în pădurea aceea de pe malul fluviului. // acolo, răsplata: / beție de muguri dulci, și jilavi, și carnali, și fierbinți / (de bună seamă, trupul risipit în mii de scântei al femeii iubite). / firea pământului e plină de har – izbucnesc / frăgezimi răcoroase de lumi din adânc / în dans neîntrecut sulful, mercurul și sarea. / forfotă de seve cu aripi, / viscol de aștri în flăcări ce suie / prin trunchiurile teilor, cântând, către cer… / vântul picură în iarbă aur topit. / prin tulpinile florilor gingașe numite viorele / răsare, odată cu mireasma, un dumnezeu de mult uitat” („drum inițiatic”, în Omul nețărmurit, 1987).
Dacă în acest imn, primăvara mijlocește miracolul întâlnirii cu Dumnezeu, în extraordinara viziune din penultimul fragment al poemului „Micul poem al morții. Începutul lui Dumnezeu” (în La marginea lui Dumnezeu), un fragment de o exemplară concizie de tip manierist, starea de așteptare a revelației ia aspectul unei chinuitoare și îndelungi mineralizări: „eram închis într-un diamant / în formă de piramidă. / totul era rece în jur. urlam / mă zbăteam și nu puteam să ies, // diamantul era viu și dormea.” (în volumul La marginea lui Dumnezeu, 1998).
Analogia – în imnul citat mai sus, închinat primăverii – dintre frumusețea naturii și „trupul risipit în mii de scântei al femeii iubite” este o ficțiune (o ficțiune înlăuntrul altei ficțiuni) menită să sanctifice solidaritatea mitică a femeii cu natura. Ipostaza femeii, aceea de icon al naturii, este prezentă și în alte poezii din perioada seninătății lăuntrice, a solarizării existenței și a celebrării extatice a luminii soarelui: „coapsele ei – adevărate depozite de fulgere / și de aromă de tei, / iar genele ei erau lungi, lungi / păreau un drum secret, croit prin văzduh / spre cetatea fabuloasă Persepolis” („fata cu gene lungi”, în volumul Lamura, 1983); „surâsul tău era o țară locuită de lingouri de aur / sufletul tău avea mii de aripi / așa cum ar zbura o mare încărcată de pești / trecea el prin văzduh transportând / înflorite păduri de liliac / (…) / firimituri din extazul tău / au ajuns sub pielea mea și acolo / încolțesc și luminează / cresc.” („sunt o arhivă a ta”, în La marginea lui Dumnezeu).
Primele cărți cuprind din abundență felurite imagini ale „spațiului fericit”, imagini trăite ca „evenimente subite ale vieții” și care, anexate spațiului din lăuntrul sufletesc al poetului, îl reînnoiesc. O anumită doză de irealitate (suprarealistă) infiltrată în realitatea obiectivă conferă imaginilor calitatea de „semnificanți” ai unor stări sufletești circumscrise, în cea mai mare parte, febrilei bucurii de a vedea și simți viața în deplina și fermecătoarea ei cosmicitate: „Mă întorc la mine, spre mine. nimic / nu lepăd în afară. păstrez totul / (…) / deodată gândul pornește în goană spre centrul meu. / în aceeași clipă și auzul meu aleargă / spre centrul meu. / în aceeași clipă și mirosul și pipăitul și gustul / și vederea mea. Spre centru, spre centru. / încap într-un punct. fără ca să-l umplu. / între mine și îndepărtatele margini ale punctului / se întinde pustiul / prin care ar putea trece chiar și / corpul capricios barbar al neantului. / încap într-un punct. abia acum / sunt pretutindeni. Luminez.” („Imaginea celor două căi spre deplinătate 1. Calea ascetică improprie”).
Schimbarea spațiului obișnuit, concret, cu un alt spațiu – fictiv, simbolic – nu ia înțelesul unei evadări în imaginar, ci pe acela al dominării spațiului concret de imaginația ce-și impune propriile legi și care aparține unei ființe proteice, solare, ce se simte îngrădită în toate aspectele datum-ului ontologic: „Călătoria prin regnuri, prin lumi și interlumi / astfel începe. / iată-mă divizat în chipuri fără număr, / întipărit în stelele licărinde / și-n vaierul codrului / și-n goluri, cu singurătățile. / un braț al meu îl simt departe apă, / un ochi al meu îl simt departe foc, / inima mea undeva o simt pământ, / sufletul meu îl simt undeva aer. / într-o parte mă revărs ca floarea de liliac în sute de mii / de făpturi mici violete / îmbătând cu mirosul meu văzduhul, / într-o parte mă prăbușesc printre rugile care se înalță, / iar prăbușirea durează o viață două, trei, / nu are capăt…” („Călătoria prin regnuri, călătoria cea mare”).
Dedublarea („în clipele acelea sigur anatomia mea comună / era dublată de altă anatomie invizibilă, poetică” – „poem despre fericire” – în Povestea țării latine din Est; „Cum se uitau spectatorii Romei la / gladiatorii sfâșiați de lei, / așa mă uit eu la mine cum cad și / mă fac praf” – „noaptea dimineața cimitir de zei”, în Bastonul de orb; Celălalt / dublul „mă trage după el. / abia-abia. gâfâind. / seamănă cu un soldat german care vrea / să-și salveze camaradul rănit, / târându-l pe străzile cu zăpadă înghețată / ale Stalingradul.” – „ce nemărginire stătea în mine îngropată, nefolosită”, în Ploaia trivalentă, 2015), multiplicarea metafizică a existenței în baza modernei teme a „identicului diferit” („suntem mai mulți în acest trup. / toți răspundem la același nume, toți ne înfățișăm / sub același chip, / dar suntem diferiți. // eu, cel care scriu acest poem, sunt doar unul dintre ei. / n-aș putea spune că-i cunosc pe ceilalți și că / ne înțelegem frățește. // ne îmbulzim toți aici, pe petecul de pământ al / acestui trup, / facem orice ca să cucerim spațiu vital, / să cucerim scena, microfonul / și, dintre noi, nu știu, nu știu / cine va izbândi. / n-avem reguli, n-avem respect, / ține fiecare să răzbată la suprafață și atât, / să i se-audă vocea, cu orice preț. / cât mai tare, tunător. // nu știu, nu știu cum se va termina istoria asta / încurcată, / cearta asta dintre noi. / nu știu nici cât am să-i mai suport pe toți acești / colocatari imposibili / și nici cât au să mă îngăduie ei. // ar vrea să mă calce-n picioare, simt. / aș vrea să-i arunc peste bord, recunosc. / iar cearta încet-încet se schimbă-n măcel. / un măcel care nu se încheie niciodată. / un măcel care nu cruță pe nimeni, / în care nu piere nimeni / și-n care nimeni nu iese învingător” – în poezia „suntem mai mulți în acest trup”; „după un timp, s-a repetat povestea, încă unul / a ieșit din mine și a luat-o în altă parte. / apoi altul, și altul, și altul. / se umpluse cartierul de alergători cu chipul meu / : fiecare cu ideile și dorințele lui, / fiecare cu destinația și viteza lui” – în poezia „și din nou toți într-unul”, în Ploaia trivalentă) divizarea și metamorfozele („cauze ilogice modifică necontenit / configurația corpului meu. / un braț ajunge să se prelungească într-un râu înghețat / iar celălalt braț continuă cu niște pavilioane fără acoperiș” – „La marginea lui Dumnezeu”), revărsarea cotropitoare a ființei echivalentă, în fond, cu un act de înghițire a tot ce se află în jur, aparțin, sub aspectul imaginarului și al schemelor sale de organizare, „scriiturii de cucerire”. Solara nevoie a „cuceritorului” de dominare și de umplere cu sine a spațiilor exterioare se conjugă cu aceea a dorinței de stăpânire a timpului. „Eroismul” pe care îl promovează acest tip de scriitură întemeiată pe schema ascensională a imaginarului diurn și care incumbă o atitudine legată de arhetipul dominației suverane ascunde / camuflează o atitudine de revoltă în fața timpului și a degradării pe care o provoacă trecerea timpului. Altfel spus, solaritatea eroului se sprijină pe „contrapunctul sugestiv al căderii”: „în orbitele mele în locul ochilor – / doi vulturi. / când privesc un nor, vulturii zboară până la nor / și-l înghit. astfel de privire / am eu. dar și auzul: ca să aud mai bine / auzul meu se apropie de lucrul ascultat / și-l înghite / (…). / de la o vreme soarele răsare în lăuntrul meu, / apa clipocește, rândunica zboară în lăuntrul meu. / devin atotgăzduitor, atotînconjurător / ca Nut cea goală și frumoasă, / ca lumina devin. / o haină sferică, o piele sferică a unei / singure și desăvârșite făpturi. / ca mustul fierbinte vasul prea strâmt – / așa spulberă ființa mea granițele prezentului, / mă revărs în trecut și viitor, / sunt lama orbitoare ce umple teaca timpului – / totul înlăuntrul meu se petrece! / dar vulturii din orbite, nemaiavând ce vedea, / încep să mă ațintească pe mine în felul lor, înghițindu-mă. / dar simțurile toate, nemaiavând ce simți, / încep să mă simtă pe mine în felul lor, / înghițindu-mă. cu înverșunarea flăcării / care consumă lumânarea consumându-se.” („Imaginea celor două căi spre deplinătate. 2”, în Realul eruptiv).
Volumele Sălaș în inimă și Realul eruptiv conțin și fragmente ce anticipează tematica de mai târziu, aceea a eșecului, a asumării tragice a destinului. Elocvente sunt, în acest sens, următoarele versuri (excepționale) din poezia „ceea ce am uitat” din Sălaș în inimă („din repetatele / mele încercări de a scoate / flori de cireș pe gură / nu rămân decât niște stropi febrili de sânge / ce cad în iarbă luminând”) și poezia „Dialog cu Tesla” în care ipostaza de „cuceritor” este umbrită de sentimentul precarității ființiale, pe care o implică individuația, în genere, și de gândul fragilității – „rilkeene” – a făpturii umane: „Nu-mi place de tine fiindcă / ai numai doi ochi săraci / ca două false monede ce se îndoaie între dinți, / ca două pietre jucând rol de pasăre / nu-mi place de tine fiindcă / ai numai două urechi, numai / două mâini, numai o inimă și un sânge – / și tot acest labirint greoi de carne și sânge / e atât de distrus / de un simplu ghimpe de trandafir.” („Dialog cu Tesla”, în Realul eruptiv)
Eroica ipostază este proiectată, în cea de a doua etapă, pe fundalul contrariului său, prin asumarea unor stări interogative și prin felurite și surprinzătoare situări oximoronice în propria existență, așa cum se deduce și din finalul poeziei ,,Dialog cu Tesla”.Viziunile în care era propusă o lume de forme în continuă schimbare / metamorfoză, un univers proteic dinamic și incongruent, sunt urmate, în cea de a doua etapă, de experimentarea unor viziuni distopice iscate de confruntarea eului biografic cu o nouă identitate, mai exact cu o acută criză identitară. Proiectarea eului in illo tempore, din primele cărți, sau într-o realitate luminoasă ce îngăduia extazul și mania („am fost cel care / întunecă moartea. mestecat de manie, sfâșiat de extaz” –„vestirea eului”, în Omul nețărmurit, 1987), s-a degradat într-o barocă augmentare a tragicului existențial.
Începând cu O interpretare a Purgatoriului (Editura Eminescu, 1982) și cu poemul „Imaginea celor două căi spre deplinătate” din volumul Realul eruptiv, Gabriel Chifu schimbă macazul către poezia metafizică ce conține aluzii și simboluri ezoterice (punctul, centrul, marginea, sufletul, trupul ca „sema”, sfera, cercul, labirintul, șarpele Ouroboros, plinul, golul, bufnița etc.), pe care le valorifică în regimul elegiilor cu o întunecată substanță barocă. Mai mult, ipostaza de „cuceritor” este uzurpată de o nouă situare în lume, una osirică, ce implică divizarea propriei ființe efemere (sparagmos) și, respectiv, obsedanta nevoie a realcătuirii trupului fărâmițat: „în această alergare nebună / rând pe rând ușor ca o păpușă am pierdut / brațele picioarele oasele pieptului / fața ochii și auzul buzele cu vorbirea / (…) cineva se apropie și face sul / întreg spațiul și timpul cu mine cu inima mea – / ca un pergament al unui mesaj / nu mai interesează pe nimeni.” („om cu inimă”, în La marginea lui Dumnezeu); „iată-mă divizat în chipuri fără număr, / întipărit în stelele licărinde / și-n vaierul codrului / și-n goluri, cu singurătățile. / un braț al meu îl simt departe apă, / un ochi al meu îl simt departe foc, / inima mea undeva o simt pământ, / sufletul meu îl simt undeva aer.” („Călătoria prin regnuri, călătoria cea mare”). Sau: „gheața alunecă pe patinatori, / porțelanul ține minte, / o corabie de mărar navighează pe o / mare de astrahan, / labirintul dă o declarație că e / linie dreaptă simpatică și iubește simplitatea. / (…) / chiar trupul tău e descompus (de cine? – ei, de cine?!…) / și recompus într-o ordine aberantă. / draga mea, asta e, iartă-mă că deviez.” („fluviu mototolit”, în O interpretare a Purgatoriului, 1982); „am fost cel care dezleagă ploile. nu știu / cum mă cheamă / și nici nu voiesc să-mi silabisesc numele. m-am rupt / ca un pământ / stâncos, cutremurat. hotarele mi le-am spulberat. / am fost cel care / întunecă moartea. mestecat de manie, sfâșiat de extaz, / m-am vindecat retrăgându-mă în peștera a cinci cuvinte / pe care le-am uitat, pe care dacă le-aș ține minte nu le-aș mărturisi. / pasărea / și-a făcut cuib în mine, / șina căii ferate s-a întins peste obrazul meu, / ghiocelul, primul, murmurătorul, m-a străpuns ca să iasă. / (…) / ciuta când a / fugit / pe câmp, prin zăpadă, hăituită de lupi, / a fugit prin gura mea deschisă // (…) / acum / doresc să mă adun. nu am / nume, nici nu voiesc să am. doresc să mă adun / (…) / mă simt ca un creditor / care-și adună bănuții de pe la toți datornicii. / strâng în punga firii mele fărâmele ce le lăsasem din mine prin toate / ungherele. mă dezgrop dintr-o stea, dintr-o albină, dintr-o piatră / dintr-un cuvânt. nimic în afară.” („vestirea eului”, în Omul nețărmurit); „Cum se uitau spectatorii Romei la / gladiatorii sfâșiați de lei, / așa mă uit eu la mine cum cad și / mă fac praf. dimineața / adun ce-a mai rămas. un braț, / inima golită / … / tot felul de organe sângerânde (…) / mă recompun în grabă, alandala și eliptic, / o pornesc voios prin viață, / mă cârpesc de mântuială, / golurile le umplu / cu plastilină, cu vată, cu ghemotoace de ziare ” („noaptea dimineața cimitir de zei”, în Bastonul de orb).
Cităm, în aceeași ordine de idei, și acest fragment din volumul O interpretare a Purgatoriului (Ed. Eminescu, 1982), un fragment despre fantezista existență a mai multor mii de timpuri și despre fabuloasa geneză a personajului liric alcătuit, mitic, din „petece”, și care trăiește, în pofida propriei voințe, o cosmică existență dihotomică: „Există zece mii de timpuri, / fiecare cu virtuțile și mecanismele sale. / voi locuiți în timpul Verde / care se învecinează cu timpul Furtunii, / cu timpul Beta, cu timpul Eudemonius. / când întemeierea era încheiată / timpului Verde îi rămăseseră nefolosite / niște brațe, / timpului Beta un suflet, / timpului furtunii un corp, / timpului Eudemonius un spirit. / astfel m-am ivit eu. o ființă din petece. / trăiesc în toate aceste timpuri deodată. / se întâmplă ca pentru brațele mele să fie / seară, iar pentru capul meu, dimineață. / pieptul meu să stea în viscol, / iar picioarele mele în arșiță. / corpul meu să fie tânăr / iar sufletul meu să fi murit de mult” („Omul din petece”).
Sentimentul prizonieratului atât în propriul trup, cât și într-o lume al cărei înlăuntru, resimțit ca închisoare, ca topos al confruntării cu limita, blochează chemarea spre contemplarea apolinică și, totodată, impune apelul compensatoriu la imaginația eliberatoare, ce aparține psihologiei proiectului. Peste ecourile îndepărtate ale unor bucurii din vârsta de aur – cea a tinereții – se suprapune curajul celui ce îndrăznește să-și caute salvarea prin intermediul unor fictive renașteri, al unor realcătuiri – fie și aproximative sau eliptice – capabile să compenseze în mod dirijat și să modifice absurdul adevăr al vieții ce curge spre moarte. Penumbrele vagi care însoțeau entuziasmul din anii tinereții au ajuns, cu timpul, să întunece perspectiva luminoasă asupra lumii. Acizii unei lucidități exacerbate au „intoxicat” imaginația, favorizând anarhia (revolta) existențială: „ești stins, ești o firimitură de pustiu, ești / centrul singurătății. // ești soarele invers, care îngheață” („soarele invers, care îngheață” , în Povestea țării latine din Est, 1994). Alternanța realitate – ficțiune atrage, acum, în câmpul imaginativ, ruptura de ordinea mundană firească, dublată de sciziunea lăuntrică, ce tulbură, în negativitatea ei, limpezimile ființei. Scenariul utopic de altădată este înlocuit de utopii negative, iar senzațiile venite în tinerețe din afară cedează locul celor reflexiv-vizionare generate de gândul finitudinii iminente: „jos este marea. se zbate plină de oboseala mea. Stau pe vârful muntelui de piatră / pe marginea prăpastiei sunt îmbrăcat în negru / țin o umbrelă neagră deasupra capului / (…) / am să mă retrag în ceruri / și cerurile vor lua foc” („am să mă retrag în ceruri și cerurile vor lua foc”, în La marginea lui Dumnezeu).
În cuvintele poetului, ce caută vindecarea de inexistență, a pătruns culoarea neagră, cum igrasia într-un zid („cum intră igrasia în zid, ori și mai și, cum intră ciuma, / holera / în cetatea medievală, / așa intră culoarea neagră în aceste cuvinte. / în toate cuvintele. le-a molipsit, le-a cucerit / (…) / te cauți, vrei să te vindeci de inexistență, / vrei să te găsești astfel / pe tine însuți, să ajungi la tine / cum ajunge porcul din basm la starea de făt-frumos” („cum intră igrasia în zid”, în Bastonul de orb, 2003; „la pagina 101 îmi cade din inimă / un vers negru și totul se întunecă, / se face noapte în plină zi” – „patru elefanți triști trec pe un drum pustiu”, în La marginea lui Dumnezeu), soarele s-a micșorat la fel ca într-un coșmar, marea s-a retras în cuvântul mare, iar frica de moarte, în spațiul de la „marginea zdrențuită a lui Dumnezeu”, s-a așternut ca o zăpadă nouă peste frica de viață: „cerul se întorsese pe partea cealaltă / unde cu neagră cerneală / era scrisă o poveste indescifrabilă. / de tristețe soarele se micșorase / până nimerise în gura unei furnici / care-l purta pe cărări șerpuitoare mici / prin iarba colosală. / nici marea nu mai era la locul ei. / se retrăsese în cuvântul mare. / acest cuvânt îmi uda tălpile / cu valuri reci și ireale / sângele meu era piciorul de pod care va ceda / cel ros pe dinăuntru de singurătate. / ca o zăpadă nouă. peste zăpada veche / se așternea în mine frica de moarte / peste frica de viață.” („univers răvășit”, în La marginea lui Dumnezeu).
În copilărie Dumnezeu se manifesta ca mireasmă a unui invizibil cadavru aflat în râpa de la marginea orașului („un cadavru transparent și înmiresmat, / pe care niciunul dintre noi nu-l zărea. / un cadavru care creștea necontenit cum cresc / pomii sau ierburile / (…) / abia acum / îl văd și înțeleg / că era cadavrul lui Dumnezeu.” – „scurtă autobiografie-copilăria”, în Povestea țării latine din Est), iar în „noile vremuri” tăcerea Sa „este o vorbire și o scriere. / tăcerea lui șlefuiește munții și această spaimă a mea / pe care o transformă într-o perfectă sferă de jad / transparentă și iluminată // am să mă retrag în ceruri / și cerurile vor lua foc”…
Deși este însăși lumina necuprinsă, Dumnezeu i se arată subiectului liric sub chipul unui munte negru, înghețat și mut: „Dumnezeu este plin de lumină. este lumina însăși necuprinsă. și mie de ce mi se arată Dumnezeu astfel: negru? un munte negru necuprins de piatră înghețată. un munte într-adevăr de necuprins dar negru și mut.” („micul poem al morții. începutul lui Dumnezeu”, idem). Un aspect de bază al poeticii lui Gabriel Chifu constă în capacitatea de a aborda o anumită temă din unghiuri diferite, adesea, chiar contrare. De pildă, în poezia „oaspetele nemărginit” (în Însemnări din ținutul misterios), raportul cu transcendența are alte valențe decât cele din poemele menționate mai sus: „dacă într-o bună zi / cel-fără-de-nceput / se naște în creierul tău, ce te faci? / ce te faci când bradul / este mai înalt decât încăperea, / când peștele este mai mare decât râul? / cum îl găzduiești în căscioara / sărăcăcioasă a minții tale / pe oaspetele acela nemărginit? / atunci, în nemăsurata întunecime / a vieții tale, / răsare el luminând ca un bec de o mie de wați.”
O stare de ireversibilă dezolare comparată cu un lăuntric roman-fluviu a erodat elanul vital și narcisismul adolescentin („Este în mine o dezolare. ea nu încape în cuvinte” / (…) / „sângele inima plămânii și creierul rând pe rând toate se / transformă în litere în propoziții / al acestei dezolări care devine un roman-fluviu / înlăuntrul nostru.” – „La marginea lui Dumnezeu”), iar casa a decăzut de la statutul ei protector la unul negativ, prin transferarea sa din regimul diurn al imaginarului în cel nocturn, sub presiunea fenomenului de desolarizare a existenței: „casa care pare când un sarcofag / când gura (închizându-se încet) a unui fel de tigru!” („lumea aceasta a mea”, în La marginea lui Dumnezeu).
Dacă postmoderniștii refuză metafizica de dragul unei poezii în care se mizează pe absența ei, Gabriel Chifu riscă pe cont propriu, apăsând cu siguranță pedala de accelerație de care depinde înscrierea pe orbita poeziei metafizice pe care și-o asumă într-o modalitate inedită și care este menită să asigure mesajului său profunzime lirică și implicit necesara perenitate, conștient fiind că modele sunt, în principiu, efemere, în pofida nevoii, desigur firești, de ele.
Chiar și în poezia de dragoste înfiorarea existențială compromite elanul vital. Cenușa, cârpele și câlții îndesați în golul din inimă provoacă și întrețin o dureroasă solitudine. Dezinteresat de jocul de-a poezia, din respect față de poezia gravă pe al cărei drum se află încă de la prima sa carte, Gabriel Chifu este interesat în primul rând de dramatizarea raportului liric cu existența, în termenii unei revolte a cărei desfășurare lirică implică o subtilă fuziune între solemnitatea atitudinii și premizele unui scepticism acuzator: „atâtea ploi au căzut peste trupul tău. / Dar niciuna, niciuna n-am fost eu. / amurguri și zori,furtuni și zăpezi au venit, / dar nici astfel,nici astfel până la tine n-am ajuns. / deși știam că m-aștepți, deși de atâtea ori(ieșind / eu însumi din trupul meu ca dintr-o casă străină și rece) / spre tine inexprimabil / am pornit. n-am ajuns. n-am cutezat. nu te-am găsit. / în flacăra sobei tale să mă fi strecurat. în mirosul / trandafirului din grădina ta. în zahărul / ce-ți îndulcește cafeaua. în apa ce te-mpânzește / sub duș. să fi zburat, să fi curs. să fi / săpat prin ani ca prin cremene / cărare înapoi până la tine. dar nu. viața / mi se duce. inima în piept îmi amuțește / și mi se îndeasă în loc oarece cârpe, câlți. în / memoria mea / te-ai preschimbat în cristal: singur, pur, în rest, / în jur, totul e ars, / cenușă.” („de dragoste și de trecere”, idem).
Într-o altă poezie, construită pe relația subiacentă dintre eros, thanatos și tăcere, pe apa întunecată și rece din ochii iubitei plutește într-o luntre tăcută o femeie cernită: moartea. Rostirea unui singur cuvânt ar propulsa-o din întunecatul plan „paralel” în cel al realului obiectiv. Cuvântul rostit ar putea să devină picătura ce face apa să se reverse din vas, vehiculul de care moartea are nevoie pentru a sparge „pojghița despărțitoare transparentă subțire” spre a intra în lume: „întins pe canapea – trupul tău liber. / ești cea mai frumoasă ești / mierea pe care o mănâncă îngerii când ajung în iad. / mă aplec. îți sărut sânul stâng sânul drept. / mă apropii de obrazul tău. te privesc. / văd în ochii tăi o apă întunecată și rece / pe care plutește o luntre tăcută. / pe puntea ei stă moartea – o femeie cernită / între două vârste foarte obosită (…) // taci tu cea mai frumoasă nu mai spune nimic taci! / taci tu cea mai frumoasă nu mai spune nimic taci! / cu primul cuvânt pe care-l vei rosti moartea va veni. / femeia cernită se va afla / în primul cuvânt pe care-l vei rosti. / va sparge pojghița despărțitoare transparentă subțire / și va intra în lume / femeia cernită”. Frica de cuvântul rostit de frumoasa femeie transcrie refuzul dialogului cu moartea, căci femeia este și aducătoare de viață, și, totodată, și aducătoare de moarte. „Numărătoarea începe cu doi” (dyada, feminitatea), „dar și sfârșitul”: spunea Nichita Stănescu într-o poezie, însângerând liric o idee din teoria unui filosof antic despre numere.
Expresionista voluptate a ascensiunii s-a inversat, în multe poezii, în spaima de cădere: „peste marginile mele ca peste marginea unei / prăpăstii m-am aruncat. dar n-am căzut: / golul din prăpastie eram tot eu” („o viziune”, în La marginea lui Dumnezeu); „noaptea cad în mine însumi / de la cea mai mare înălțime a mea. / sub propriii mei ochi are loc propria mea prăbușire / (…) / cum se uitau spectatorii Romei la / gladiatorii sfâșiați de lei, / așa mă uit eu la mine cum cad și / mă fac praf.” („noaptea dimineața cimitir de zei”, în Bastonul de orb). Angoasa limitei, înfruntată, cândva, în temeiul unei „speranțe deschise”, al unui luminos activism rațional, este reluată în termenii căderii nesfârșite ce prelungește timpul vieții, printr-o supraviețuire în regimul „pesimismului disperat”.
Poetul vede negrele și uriașele rădăcini ale luminii înfipte în mâlul murdar al unei râpi, zeii apar, în coșmaruri, speriați și palizi, în loc de picioare îngerii au roți de bicicletă, limbile ceasornicelor se mișcă alandala, inima subiectului liric este acoperită de praf și de pânze de păianjen, precum mobila într-o casă părăsită, litera alfa se schimbă, sub privirea subiectului liric, în omega („în vârful unui ac stau cu un vultur și cu un înger. / sub ochii mei litera alfa se schimbă / în omega. / departe, în zare, dumnezeu arde în flăcări înalte” – „cabluri rupte”, în Povestea țării latine din Est), în slăvile cerului strălucește tiranic friguroasa stea a morții, ceea ce urmează este dispariția în sumbra gheenă cu întuneric („dispărem cu toți în punga cu vacuum / în gheena cu întuneric / unde nicicând n-a pătruns nicio rază”) sau, în cel mai bun caz, prefacerea (nichitastănesciană) în cuvinte: „sunt îngropat în irealitate. / ca o fracție zecimală simplificată până la ireductibil / trupul / mi se împuținează și, răsturnată materialitate, / din el nu rămân decât cuvinte”.
O stare universală de doliu, o inexplicabilă maladie provoacă o stranie restrângere a infinitului până la dimensiunile unui punct azvârlit din întâmplare într-o propoziție „din caietul unui școlar cam nătâng” („un punct din caietul unui școlar cam nătâng” din volumul La marginea lui Dumnezeu, Cartea Românească, 1998). Chiar și soarele îngheață, devine „un soare invers” sau se face atât de mic încât este purtat printre ierburi de o furnică. Așadar, contrastele se accentuează, iar dialectica viziunilor contribuie din plin la dramatizarea, în spirit cassandric, a stărilor baroce trăite de personajul liric în orizontul disputei dintre „irealul adevărat” și constrângerile realului obiectiv degradat, care rănește și în care totul este anapoda, încât singura soluție a salvării este dezertarea cât mai grabnică din „bolgiile” sale: „totul este anapoda în mine, totul mă rănește aș vrea să fug din acest real care își ține stelele în locul picioarelor și inima în locul ochilor din acest real care merge în mâini și privește cu ceața.” („micul poem al morții. începutul lui Dumnezeu”, în La marginea lui Dumnezeu).
Poezia „întreaga lumină neagră a poemului dintâi” (în Povestea țării latine din Est) se constituie într-o antologică textualizare, încifrată parabolic, a eșecului existențial și a înfrângerii apelului la imaginarul compensator aflat în competiție, sub semnul revoltei, cu acel real „îngropat” pe care îl are drept suport și care este, în continuare, viu și activ: „acest poem este scris peste altul, / pe care l-am șters. inima celui dintâi / încă mai bate,respirația lui încă vie / se amestecă șuierător în respirația noului poem. / acest poem vesel s-a înălțat triumfal / peste tăcerea primului poem,făcut din suspine: ca și cum temeliile unei biserici / până la acoperiș ar deveni cafe-bar. / acest poem râde în hohote,moare de râs / ca să acopere asurzitorul bocet mut / al poemului de sub el – și nu reușește. / gura se deschide, se mișcă pentru a rosti / da și se aude nu, prin soarele auriu / din poemul aflat la vedere / nestăvilit se revarsă întreaga lumină neagră / a poemului dintâi, îngropat.”
În contextul noilor raporturi cu existența, poetul inventează, în cadrul unei poetici a suferinței și al unui ceremonial existențial de tip „teatral”, felurite scenarii în care actantul liric trebuie să îndeplinească anumite roluri în genere grave și, totodată, semnificative în ceea ce privește tematica abordată: coșmarul extincției, secătuirea de sens a realului, relevarea contradicțiilor inacceptabile ale instanței divine sau asumarea unor culpe imaginare: „eram puternic și tânăr, curgea aurul din mine. / acum din toate colțurile lumii cu ochi sticloși mă privește vina. / vina mea. când s-a ivit? când a crescut? când s-a împrăștiat / peste tot uriașă?” („Vestirea petrecerii de sine în singurătate”, în Omul nețărmurit). Inventarea unor ficțiuni despre existența Celuilalt culminează în poezia „drumul pustiu” (din La marginea lui Dumnezeu) în care experiența alterității evidențiază o tulburătoare tensiune a luptei contrariilor din conștiința subiectului liric a cărui vină – probabilă – este credința șovăitoare (clauda fides): „pe drumul acesta pustiu apare uneori în văzduh / un monstru care mă scrutează sever. / are coadă de balaur și aripi de înger / fața nu i-o disting e departe mă întreabă: crezi? / (…) / monstrul cu aripi de înger / are chiar chipul meu / și-mi dau seama că drumul pustiu nesfârșit / este chiar lama unei securi / care-mi despică încet inima înmiit”.
Un (alt) text reprezentativ pentru noile viziuni este „Micul poem al morții. Începutul lui Dumnezeu” din volumul La marginea lui Dumnezeu. Îngerii îmbrăcați în incendii, în viscol, în dezastre „țin în mână un fel de invitație un fel de bilet de intrare un fel de convocare. îmi spun e pentru tine e urgent vino la teatru. îi ascult mă duc. sala e arhiplină de umbre. pe scenă dau cu ochii de mine însumi. (mă preveniseră îngerii că mă voi întâlni cu mine însumi dar nu-i crezusem). sunt răstignit pe o cruce bătută în cuie. ochii mei sunt scoși, urechile mele sunt tăiate. limba mea este smulsă. umbrele mă privesc zâmbind. unele mă cheamă. altele vor să-mi ia locul. observ: ceva nu e în regulă cu trupul meu răstignit – e făcut din hârtie sau din plastilină. sau din cuvinte. Câțiva copii zgâlțâie crucea vor s-o doboare / (….) / plâng plâng nu mai pot să suport singurătatea aceasta care-mi / arde sufletul mi-l face scrum. plâng lacrimile mele îneacă / oceanele / (…) / sunt un copac pe care moartea îl bate ca vântul / (…) / .un copac dezolat cu crengile legănate de moarte”… Tratate într-o ambiguă cheie lirică „dedublarea” și tema „vinovatului fără vină” amplifică, prin contopirea lor, tragica ipostază cristică a „dublului”. Scena grotescă în mijlocul căreia suferă „personajul” se află în lumea de dincolo: aceea a umbrelor. Cu alte cuvinte, nici măcar moartea nu aduce ipotetica mântuire de suferință.
În etapa lirică a timpului nefast, poetul nu se teme să privească în adâncul prăpastiei. Nu ocolește, așadar, adevărul sumbru al paradisului inversat, al cerurilor încărcate de demoni, al corăbiilor cu moartea pe punte, al nefastului timp al sfârșitului: „Timp nefast al sfârșitului care torni cenușă în aștri / ceruri încărcate de demoni / ca de electricitate, / lumină care întuneci lucrurile, / paradis inversat, / plante care îmbătrâniți pe cel ce / vă soarbe parfumul, / cântece mute, păsări târâtoare, / corăbii cu moartea pe punte / (…) / intrați, vă conjur / în cântul acesta” („Cu vers neîntrecut vă conjur”, în Lamura). Motivul vidului și cel al chemărilor „femeiești” ale absenței susțin mesajul poeziei „februarie în oraș”: „ies din magazinul mercur, pășesc prin zona aceea / (veșnic în lucru) / unde se înalță niște blocuri de carton, / când o poartă se deschide tânguitoare în văzduh. / dacă i-aș trece pragul, / aș fi întreg al vidului, / absența îmi face semne, flutură batista, / cântă, mă strigă.” (în Povestea țării latine din Est).
Și volumul Bastonul de orb (Cartea Românească, 2003) este construit pe o stare aflată în întregime sub semnul unei acute crize existențiale. Elementele componente ale trupului sunt șterse unul câte unul în felul bastonașelor greșite din caietul de clasa întâi: „cum ștergi cu guma / bastonașele greșite din caietul de clasa întâi așa / mi-a șters el ochii nasul buzele întregul chip” („cum ștergi cu guma bastonașele”). Poetul se avântă în spațiile „mlăștinoase” ale metafizicii cu vădite intenții de a dramatiza la maxim intraductibila spaimă de inevitabila și inacceptabila „cădere”, de uriașul baston de orb al lui Dumnezeu ce strivește, la întâmplare, viețile făpturilor Sale: „de sus, spre mine coboară un imens baston de orb, / e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu. / mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca un vierme. / nu. deocamdată nu mă nimerește.”
Multe dintre poeziile din Povestea țării latine din Est (Editura Eminescu, 1994) din Întâmplări din ținutul misterios (2011), dar și cele din alte volume, precum și ineditele din antologia Ploaia trivalentă contribuie la consolidarea unei noi dimensiuni a discursului poetic al lui Gabriel Chifu, marcat, în expresia și în expresivitatea sa, de spiritul poeticii „curente”. Acele poezii realizate într-un limbaj colocvial ilustrează asumarea personală a unor modalități discursive de tip postmodern: „adeseori mă întâlnesc cu moartea mea / așa cum te întâlnești pe o stradă necunoscută / cu o persoană / care îți cere un foc. / nu fumez, îi zici, dar ea nu te crede, / îți face cu ochiul și zâmbește complice, / las’ că știu eu” („pe coridoarele nesfârșite ale insomniei”, în Bastonul de orb).
Una dintre poeziile antologice, în care efervescența lexicală întețește vârtejul imaginilor, cele vizuale și cele auditive, este dedicată, sub semnul metatextualității cu o tentă ironică, înseși „făpturii argintii” a poeziei postmoderniste: „dimineața mă întâlnesc pe stradă cu ironica și / cuceritoarea, și blând-postmoderna făptură argintie, / arată ca vai de mama ei, neprecizat și multiplu: / în loc de față are două ceasuri cu pendulă, / limbile lor se mișcă amețitor alandala. / vestește ceva suflând într-o goarnă, / bătând într-o trâmbiță, însă inaudibil. / are foarte mulți ochi, foarte multe inimi. / nenumărate brațe, picioare și aripi. / are firide, are stele, are turnuri și scări. / e făcută din sticlă, din aluminiu, din fulgere, / din litere,din valuri, din miros de leandru. / e transparentă, e de pământ și e / lichidă deodată. arde. / începe lângă mine și capătul său e la marginea orașului / sau hăt în cer, în cărți ori în peșteri. / îmi zice (nu știu cum vorbește, gură n-are): / vino și tu în lumea mea pe cale de-a fi, / în lumea mea veselă, ludică, primitoare. / mă ia. mă pune la butonieră ca pe-o floare. / sunt încântat de noua mea poziție socială. / mă lipesc de făptura argintie / ca un timbru de scrisoarea ce călătorește departe. / supus absolut al ei, / mă lipesc, mă sudez, mă țes de pielea / acestei prea târzii, / și defecte, / și comice zeități.” („mă întâlnesc pe stradă cu ironica făptură argintie”, în Ploaia trivalentă).
Ipostaza postmodernistă a lui Gabriel Chifu nu implică și derapajul de la etica limbajului spre întocmiri facile, pe cât de incitante, pe atât de efemere, spre caricatură și persiflare, spre ludicul de extracție minimalistă etc. El înțelege la modul superior racordarea la „noutate” și pe întregul parcurs al experienței sale poetice a fost preocupat de un principiu esențial, remarcat de Dan Cristea în prefața antologiei Papirus (poezii 1976-2015), acela de a scrie poezii care trebuie să reziste în timp, dincolo de fluctuațiile trecătoare ale concepțiilor despre scriitura lirică: „Să recunoaștem, acestea și atâtea altele sunt versuri puternice, tulburătoare, deschizându-le cititorilor drumul spre marea poezie care rezistă timpului” (Dan Cristea, „Un poet excepțional”, op.cit. p. 9).
Necontenita fervoare tematică implică o mare diversitate de ipostaze lirice, de felurite trăiri, adesea contradictorii, ce oglindesc, prin însumare, un spirit însetat de „poezia de sinteză” (heracleitică), o poezie în care zbaterile conceptualizante, metafizice, cu valențe baroce, fuzionează cu poezia cotidianului banal, a observației directe, fotografice, de o mare prospețime, în conformitate cu un program poetic pe cât de limpede, pe atât de modern, în toleranta sa deschidere spre multiple expresivități: «departe de a mă mai neliniști, sfâșierea mea între diverse tendințe contrare devine adevărul meu, premisa de la care trebuie să construiesc. Așadar, nu să încerc să anihilez această mare „nepotrivire”, de felurite expresivități detectabile în încercările mele poetice, ci s-o controlez și să-i dau sens, s-o dezvolt, să-mi asum devenirea, necurmata schimbare, să fac din ele semnul distinctiv al poeziei mele, punând să conviețuiască, într-un cuprinzător acum, chiar și incompatibilitățile. Eu nu sunt constituit prin eliminări succesive a ceea ce este contradictoriu, ci sunt o însumare chiar și de atitudini, de realități textuale divergente, de formule expresive cu diverse grade de prelucrare a cuvântului. Aceasta este poezia heracleitică. O poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante» (Gabriel Chifu, „Mic manifest despre poezia heracleitică”, în Ploaia trivalentă, Editura Brumar, Timișoara, 2015).
Următoarele poezii ilustrează atât continuitatea de „ton” a liricii lui Gabriel Chifu, cât și profunzimea și unitatea unei poezii în care sensibilitatea și imaginația se potențează reciproc, sub presiunea unor divergente provocări tematice, precum: revolta pseudo-respectuoasă împotriva finitudinii vieții („în orașul meu nimeni n-a înviat niciodată. / nu știm toți decât să murim. / infinitul n-a intrat în viețile noastre, precum vântul / într-o casă cu geamurile deschise. // nimeni n-a fost în stare să îmbrace / ca pe o cămașă / cerul cu stele. // zeul n-a curs, aur topit, / prin cuvintele noastre. // minciuni pitice, bani transpirați, / ulcere, disperări, coșmaruri. / haite de câini sălbăticiți / noaptea pe străzi întunecate și sparte. / munți tociți, la nivelul caldarâmului. / inimi cu pânze de păianjen, inimi – șlepuri / încremenite pe dune de nisip. / biserici plecate din propriile lor ziduri. / aici nimeni n-a înviat niciodată. / nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce. / oraș sigilat de moarte” („în orașul meu nimeni n-a înviat niciodată” – în Bastonul de orb); propulsarea erosului laic într-o sublimă uniune fizică („Am călătorit cu trenul, / am închiriat o cameră în Buda, pe malul Dunării, / lângă stația de metrou. / în prima seară paturile proaste erau depărtate / și ea a zis să le apropiem. / dar eu nu voiam (…) // până la urmă o sticlă de vin roșu / a topit distanța dintre noi (…) // după câteva astfel de seri, / când ne-am întors în orașul nostru, / am hotărât să ne despărțim, dar n-a mai fost chip: / între timp, ne lipiserăm atât de tare / că ar fi fost nevoie să ne taie cu ferestrăul, / să ne desfacă unul de altul / cu aparatul de sudură.” („unu și cu unu fac unu”, idem) sau joaca, o joacă tristă, de-a omul cu puteri demiurgice: „am făcut sul întreg peisajul – / cerul cu nori și câteva stele, / apoi văzduhul prin care tocmai / trecea vântul, tocmai trecea / mirosul liliacului înflorit, / tocmai trecea o umbră. // apoi strada cu biserica din apropiere / și casa mea (ce mă cuprinde pe mine, / stând la masă și citind). // da, am strâns, am rulat / tot universul meu ca pe un papirus. // iar papirusul astfel dobândit / l-am legat cu o sfoară de cânepă / și l-am pus deoparte, / la păstrat, / pentru alte vremuri” („papirus”, idem).
Viziunile lui Gabriel Chifu oglindesc, indiscutabil, în lumina celor din prima și din celelalte etape ale creației sale, substanțiale trăiri lirice de mare poet. Saltul de la poezia vizuală și senzitivă la poezia vizionară s-a concretizat în texte pe tema refuzării datum-ului monadic al existenței într-un trup efemer, a metamorfozelor cu valențe contestatare, a multiplicării eului, a umilinței ontologice și fragilității ființei, a spaimei de iminentul sfârșit sau a creștinei speranțe în salvarea sufletului.
Poezia lui Gabriel Chifu contribuie, pe coordonate inedite, la configurarea „actualului cod literar” și, totodată – cum remarca Răzvan Voncu, în postfața antologiei Papirus – la constituirea unei „verigi importante a «lanțului» trecerii poeziei românești de la neomodernism la postmodernism”.
Schimbările de ordin tematic, în lungul timpului, și cele ce țin de atitudinea scripturală nu afectează unitatea interioară a poeziei lui Gabriel Chifu, o poezie a cărei personalitate constă în precizia asamblării viziunilor lirice, în susținerea contrapunctică a abstracțiunilor prin intermediul unor analogii ce vădesc o extraordinară priză la real, în verva asociativă și, desigur, în voluptatea inventării unor scenarii cu o miză utopică sau, dimpotrivă, de factură distopică, în care evaziunea în fictiv exprimă acute neliniști metafizice, participând în același timp la configurarea unei inconfundabile mitologii poetice.
Vârfurile – și sunt atâtea! – ale operei lirice a lui Gabriel Chifu, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai poeziei noastre moderne, sunt împodobite de aura unei splendide unicități.
Pentru acest poet, vocația sintezei este mai presus de tentația unor riscante experimentalisme care-și devorează, de obicei, propriile promisiuni.