Aproape fără să băgăm de seamă, literatura noastră se îmbogățește cu noi „teritorii” (Mircea Zaciu avea un jurnal cu acest titlu). Literatura scrisă de basarabeni sau de bucovineni este deja un capitol. Iar un altul se construiește sub ochii noștri din cărți scrise chiar de emigranții plecați la muncă în țările vestice. S-au expatriat, firește, și unii scriitori care se afirmaseră deja în țară, dar sunt și multe debuturi ca să zic așa absolute. Claudia Albu, ea însăși stabilită în Italia de mai bine de 15 ani, debutează cu un roman masiv, având un titlu straniu: Inachis Io nu știe să respire (editura Eikon, 2017). Inachis Io este o specie de fluture spectaculos, numit ochi de păun. Să fie o aluzie la strălucirea, mirajul care atrag lumea să plece „dincolo”? Să fie o trimitere la metamorfozele pe care le implică experiența exilului? Sau la efemeritatea stărilor? Nu se poate știi cât este autobiografie în romanul scris la persoana întâi, și nu are prea mare importanță. El cuprinde ceea de trebuie să cuprindă orice roman: o experiență. Suntem încă în vremea când nu se putea ajunge în vest decât trecând prin controale vamale umilitoare, în înghesuite trenuri sau autobuze. Când condiția de clandestin te supunea unui regim de semisclavaj. Sau oricum unei poziții de inferioritate. Din acest punct de vedere, romanul este scris la o temperatură constantă, nu are un ton revendicativ sau de revoltă. Doar unul interogativ privind condiția exilatului.
Ceea ce surprinde așteptarea cititorului este, în primul rând, o absență. Țara este această absență. Lipsesc, anume, nostalgia, amintirile din familie, tot trecutul personajului, ivit din neant; romanul începe strict în momentul plecării și referirile la „patrie”, la trecutul biografic, sunt cvasi-absente, cu excepția câtorva pagini din timpul unei fugare reveniri acasă (cu accent mai mult pe drumul de întoarcere) și al unei convorbiri telefonice cu tatăl, totul se petrece într-un prezent al existenței cotidiene al unei femei tinere și cultivate, plecate la muncă în Italia și hotărâtă să nu se lase înfrântă. În stare să îndure toate umilințele și privațiunile pentru viitoarea demnitate. Dar de multe ori casantă în replici, chiar când asta nu-i servește interesului imediat. Apar, sigur, toate consecințele expatrierii: singurătate, căutare (de sine), dramă, ruptură, eșec, durere, umilință, înstrăinare și regăsire, abandon, abrutizare, speranță etc. Romanul este construit din perspectiva subiectului narator, pe două niveluri. Unul este cel al epicului propriu-zis, șirul de întâmplări prin care Astrid, eroina, trece în lunga sa peregrinare din loc în loc, din slujbă în slujbă. Al doilea este un nivel simili-oniric, sau poetic, o evadare înăuntru, în propriul cocon de mătase. „Dansa din covârșire-n covârșire, până trecu prin toate apusurile posibile; când le sfârși și pe cele imposibile care o regenerară, se mută în răsăriturile inexistente, căci pe cele vizibile nu le putea suferi cu ochii întredeschiși. În mijlocul unui dans, pe care-l oferi regelui curbat, dansatoarea îmbătrâni…brusc și urlă atât de covârșitor, încât sparse timpanele tuturor singurătăților din împrejurimi”. Sau „Fusesem colț de cântec, mă rugasem să fiu lăsată să ating tăcerea cea ascunsă printre nuiele de cuiburi fără cuci, rupsesem în firimituri vorbele inutile. Totul, pentru ca în straie fastuoase să adorm codri sub grămezi de frunze crude, ca să pot naște reala fire, gândul bun. Fu dificil, dar merită: am dăruit viață unui măr uriaș din care, spălat și primenit, se făcu ospăț pentru întreaga suflare, care-mi roia împrejur”. Aceasta este tonalitatea de poem în proză care formează nivelul secund al textului. Care ar putea părea excesiv ca pondere în structura romanului. Deși, se justifică, la o adică, prin greutatea introspecției, efect doar al minimalismului cu care suntem obișnuiți de ego-ficțiune, al focalizării pe acțiune. Trecerea de la un episod la altul este insesizabilă, se face prin salt, trebuie să identifici de fiecare dată spațiul și timpul, și o astfel de secvențialitate alcătuiește un montaj imagistic în multe locuri interesant. Ritmul în care sunt concepute cele două niveluri ale textului este diferit, alert și precis chirurgical în primul, de o lentoare a-temporală în cel de-al doilea. Traseul lui Astrid este o continuă „fugă înainte”, din loc în loc, din job în job: de la un hotel unde domnește obsesia maladivă a curățeniei și cu o muncă de tip burn out la animator pentru distracția unor turiști la alt hotel, îngrijind o bătrână ș.a.m.d. Prilej de a traversa medii și peisaje. Sigur că există și o poveste de dragoste fără șanse și speranțe cu Tomi, „omul imposibil de la care nu există feed-back”. Personaj straniu, lipsit de consistență (ca om), dar tocmai de aceea fascinant prin capacitatea de „a aluneca” prin povestea lui de iubire, parcă fără a fi implicat în ea. De altfel, Astrid pare a fi dotată cu o capacitate deosebită de a ieși din contingent, evadările ei curente în liric/oniric sunt, probabil, modul ei de a rezista. Sătulă de „viețile de împrumut” pe care este nevoită să le îmbrace succesiv, dorindu-și fără ifose bani și libertate, bucurându-se de natură dar și de momentele când poate picta, fără a se plânge de condițiile uneori mizerabile în care este nevoită să trăiască, fascinată de nou dar și spontană în replici care nu sunt totdeauna „în interesul” ei imediat, Astrid este o învingătoare prin rezistență. De la monologul interior se trece fără tranziție la traversarea mediilor sociale și geografice. De altfel, partea cea mai rezistentă a romanului mi se pare tocmai galeria foarte bogată de personaje cu care, prin forța împrejurărilor, Astrid intră în contact. Oameni de tot felul, buni și răi, prezențe foarte convingătoare prin simțul nuanței, chiar atunci când intersectarea lor cu traseul vieții eroinei e doar de o clipă. Martina, Dario, Wilma, bătrâna Orsola, (excepțională descriere a decrepitudinii fizice însoțită de surprinzătoare sclipiri de înțelegere exactă a situației), Olga moldoveanca, Tamara, Diletta, hiperactiva care ajută, Sonia, Kadija, preotul ambiguu Gasser, țigăncile traficante din tren și tot așa.
O capcană pe care autoarea o evită cu bun instinct este cea a exoticului, fie că se află într-un fascinant peisaj hibernal din Alpi, fie privind orașul de la înălțimea Domului, fie într-o pădure, într-o încăpere sordidă, sau într-un orășel de provincie sau într-un bar, locul nu are nimic străin, locul este trăit, nu parcurs turistic. Este asimilat. Nu poate fi aceasta o definiție succintă a expatrierii: încercarea de a asimila (lăsându-te asimilat) complet străinul? „Sensul. Sensul? Da. Sensul. Trebuie să găsesc sensul a ceea ce se întâmplă, a ceea ce mi se întâmplă. Dar cum? Unde-i?”. Personaj care se încăpățânează să nu regrete, să nu aibă nostalgii, să privească numai înainte încrâncenându-se să reziste clipei, Astrid plânge, dar nu se plânge. Cea de-a doua capcană evitată mi se pare a fi cea a ideologicului, personajul nu caută explicații sociale sau politice, nici măcar psihologice, nu știm de ce a plecat din țară, nu militează. Pur și simplu trăiește. Mi se pare miza corectă a unui roman de introspecție în ultimă instanță. „Știam un lucru: că trebuia să-mi cumpăr dreptul de a fi liberă”, își spune ea înainte de a mitui un vameș. Dar nu devine tocmai această libertate o iluzie? Evadarea e imposibilă: „Realizam clar, cu tărie, că trăiam o neviață. Ilegală pentru stat și ilegală în raporturile interpersonale. În taină, mare taină…”. Planul fantast despre care vorbeam ar putea fi expresia cea mai directă a acestei „nevieți” prin care personajul își răscumpără visurile. „Viciul, când se infiltrează printre obiceiuri, te roade, va fi scaietele care te împunge, arătându-te lumii din ce în ce mai ruginit. Dragostea apare ca un tablou alb, în care absolutul se hrănește de armonie, orice ochi plâns e un nectar pe care-l bei, ca să scapi de prejudecăți. Aripi, ce se deschid, ca tu să respiri lărgimile. În înalt, pe stâncă, vulturele își ascute ghearele să țină piept fulgerelor, sfidând soarele la care se uită trufaș. Un om, când iubește, e un fragment de adevăr, care iluminează tăria firii”.
Statisticile din ultimele săptămâni ne arată că România este țara cu cea mai numeroasă emigrație din lume dintre cele unde e pace. Dar în suflete? „Câte alte românce își caută norocul acum, aici, acel ceva ce cred ele că le va face fericite? Făcusem bine c-am plecat?”.
Claudia Albu, Inochis Io nu știe să respire, Eikon, 2017