În decembrie 1989, momentul căderii regimului comunist din România, Virgil Nemoianu trăia deja de mai bine de două decenii în Statele Unite ale Americii unde își construise o solidă carieră universitară. Dincolo de domeniul de bază al preocupărilor sale – literatura comparată – studiase deja textele și biografiile părinților fondatori ai Statelor Unite ale Americii, observase cu atenție mecanismele de funcționare ale democrației americane, îi analizase, uneori prin comparație cu democrațiile europene, avantajele și slăbiciunile. Citise și își însușise organic cărțile fundamentale ale ideii de libertate și ale bunei guvernări.
În zilele de exaltare și debusolare care au urmat căderii regimului Ceaușescu, Virgil Nemoianu a fost unul dintre puținii oameni cu mintea limpede pe care îi avea România, capabil să înalțe de la temelie, detaliu cu detaliu, planul unui solid edificiu al democrației de tip liberal, menit să sincronizeze noile instituții specifice acestui sistem politic cu oamenii capabili să le populeze fără să le compromită sau să le transforme în simple surse de sinecuri.
Conștient de nevoia pe care lumea românească a anilor de (re)descoperire a democrației autentice o avea de expertiza sa, profesorul Nemoianu s-a implicat cu toate energiile și cu toată știința sa în proiectul de reconstrucție a țării. Ce a urmat însă a fost o majoră dezamăgire. Dar, să-l lăsăm chiar pe Virgil Nemoianu să o spună: „M-am pasionat de evoluțiile politice din țara mea natală, am urmărit cu pasiune schimbările, m-am întâlnit cu mulți vizitatori români la Washington, am cunoscut oameni tineri: literați, ziariști, figuri politice. Dar, mai ales, am tot scris, am dat interviuri, am compus articole, am tot dat sfaturi: de comportament, de lectură, de concepții și teorii. Activitatea asta a durat vreo 10 ani, apoi, treptat, s-a încetinit. Astăzi, consider că acești 10 ani au fost pierduți. De sfaturile mele prea puțini se interesau, influența exercitată a fost minimă. Aș fi putut scrie o care de specialitate sau chiar două în acest răstimp, cărți solide, utile, de substanță profesională meritorie. Nu le-am scris, nu le voi scrie niciodată.”
Volumul 5 din excepționala serie de opere complete Virgil Nemoianu, a editurii Spandugino, readuce în atenție exact aceste texte publicistice, scrise de savant în intervalul de timp 1990-2000. Un tom impozant de peste 900 de pagini, format mare, impresionant prin luciditatea autorului și acuratețea ideilor, cu o problematică mereu tânără în raport cu evoluția unei democrații. Nici un rând din paginile acestui tom masiv este perimat, referințele lui Virgil Nemoianu din clasicii gândirii liberale sunt la fel de valabile și astăzi, comparațiile pe care le face se suțin și strania noastră postmodernitate cu aceeași productivitate în lumea ideilor. De aceea, nimic nu scuză ușurința cu care s-a trecut peste toate acestea în acest prim deceniu de readaptare la democrație, pentru a ajunge astăzi la lumea decerebrată pe care o vedem întinzându-se în jurul nostru. Cartea lui Virgil Nemoianu este un fel de abecedar al gândirii democratice pe care mulți dintre români sunt puși acum să-l descopere cu uimire și încântare la vârsta absolvirii liceului. Dar, vorba aia, cu o abia întrezărită nuanță cinică, „mai bine mai târziu decât niciodată”.
Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat astăzi România dacă ideile lui Virgil Nemoianu ar fi circulat și ar fi fost dezbătute în spațiul public încă din primele zile ale anului 1990, sau dacă în loc de Silviu Brucan și alți „specialiști” din eșaloanele superioare sau mai de jos ale fostului partid comunist, Președintele României ar fi făcut din profesorul american un sfetnic așa cum a fost, mutatis mutandis, Henry Kissinger pentru Richard Nixon. O călăuză bine familiarizată cu traseele democrației, care știe să evite capcanele și să te ducă la destinație în siguranță, pe drumul cel mai scurt.
De ce nu au avut în anii ’90, ideile lui Virgil Nemoianu ecoul pe care l-ar fi meritat? Poate pentru că acel timp a fost unul al acțiunii, al străzii, al tuturor patetismelor și populismelor, mai degrabă decât unul al bibliotecii și al dezbaterii calme, așezate, cu toate argumentele pe masă. În viziunea multor oameni ai timpului respectiv, tot ceea ce nu producea un efect imediat vizibil (eventual un avantaj material concret) era considerat un moft inutil. Cine să stea să-i citească atunci pe John Stuart Mill, Thomas Paine, Thomas Hobbes, Montesquieu, Leibniz, Platon, Aristotel & co. când edițiile ziarelor, care se tipăreau în milioane de exemplare, își momeau cititorii cu titluri de tipul „Cine ești dumneata domnule X și ce ai făcut în ultimii cinci ani?”
Poate expunerea ideilor a fost prea elevată și biliografiile indicate de profesor prea specioase pentru nivelul cultural și politic al românilor din primul deceniu de după căderea regimului Ceaușescu, mult mai preocupați de propria lor bunăstare decât de diferitele variante de liberalism sau de căile teoretice de optimizare a economiei în lumea liberă. Unii erau convinși că propria lor bună-credință și propriul lor bun simț le sunt suficiente pentru a le ține loc de cultură politică, alții aveau deja în minte perfect creionat planul propriei lor înavuțiri și nu aveau niciun motiv să se încurce în dezbateri inutile (din perspectiva lor) despre căile oneste de evoluție, în condițiile specifice ale economiilor unei piețe libere. De altfel, editura Humanitas a publicat încă de la începutul anilor ’90 multe dintre cărțile esențiale ale democrației, unele dintre ele aflate firesc și pe lista recomandărilor lui Virgil Nemoianu, fără însă ca prin aceasta să se fi simțit însă vreun impact major în calitatea actului de guvernare sau în clarificarea ideologică a partidelor politice și, implicit, în limpezirea scopurilor acțiunilor politice ale acestora. Aproape totul în viața politică s-a limitat la reacții spontane ale opoziției la mutările puterii și alianțe de circumstanță bazate strict pe regulile aritmeticii, fără vreo idee clară despre calea de urmat în vederea realizării binelui comun.
În fine, este foarte posibil ca lipsa de impact a ideilor lui Virgil Nemoianu în viața politică românească din anii de pionierat ai democrației să fi fost cauzată de greșita selectare a mijloacelor de difuzare a mesajelor. Fiind texte destul de întinse, mai toate au fost publicate în reviste literare. Presa cotidiană nu era interesată de analize foarte savante. Regula ziarelor era, ca și astăzi, cea a publicării de texte scurte, a dezvăluirilor scandaloase cu mare impact la public, nicidecum a analizei calme, așezate, menite să lumineze cititorul. Televiziunea publică avea regulile ei manipulatorii, iar televiziunile private abia începeau să facă ochi. Nici vorbă să găzduiască dezbateri de asemenea nivel intelectual. Atunci singura posibilitate de a publica astfel de texte (lungi și pline de referințe pretențioase) era legată de revistele literare. Ele știau și cine este Virgil Nemoianu, care este valoarea ideilor sale, aveau și spațiu tipografic generos de pus la dispoziție și erau onorate să-i găzduiască scrisul. Inconvenientul a fost însă că revistele literare, prin chiar profilul lor, începuseră deja să aibă un impact tot mai scăzut, iar cu foarte puține excepții (eu cunosc doar doi politicieni de top care în anii ăia urmăreau săptămână de săptămână „România literară”. O știu pentru că de multe ori am comentat în compania lor diverse articole apărute în revistă: Victor Babiuc și Valeriu Stoica), oamenii politici nu erau câtuși de puțin preocupați de ce se scrie în presa literară. În fine, dacă articolele lui Virgil Nemoianu, promovate așa cum ar fi trebuit, ar fi contribuit la formarea unui spirit critic și a unor opțiuni ferme la nivelul electoratului, ideile politice ale savantului ar fi avut un impact important asupra nivelului calității actului de guvernare. Aceasta, firește, cu condiția să fi fost recepționate cu bună credință și deschidere de către cei care s-au aflat la conducerea României în primii ani ai tranziției.
Ce ar fi aflat românii dacă ar fi citit articolele lui Virgil Nemoianu încă din primul an al tranziției? O listă de cărți fundamentale pentru înțelegerea deplină a substanței regimului comunist (de care trebuia să ne despărțim) și a principiilor de bază ale democrației de tip liberal și ale pieței libere. Care sunt limitele gândirii politice a unor scriitori de referință la scara istoriei literaturii române, începând chiar cu Mihai Eminescu, cel considerat poetul nostru național. Care sunt variantele istorice ale liberalismului, ce le apropie și ce le desparte, pentru ca situarea în spațiul politicii românești să fie cât mai exactă. Care este specificitatea gândirii conservatoare și care îi sunt valorile călăuzitoare. Cum să ne raportăm la specificul democrației creștine și în ce măsură această doctrină politică este aplicabilă într-o țară preponderent ortodoxă. Ce model de democrație se potrivește cel mai bine evoluției istorice a României. Care ar trebui să fie raporturile dintre politică și viața culturală. Ce sunt globalismul, multiculturalismul și literatura comparată. Care este raportul dintre liberalism și naționalism. Aproape fiecare temă pusă în discuție ar fi putut/ar fi trebuit să deschidă ample dezbateri în lumea culturală românească în lumina cărora să știm mai bine cine suntem, care este profilul nostru istoric și încotro vrem să ne îndreptăm. Volumul este completat cu portretele unor autori, români și străini, reprezentativi pentru gândirea și literatura secolului XX și chiar din stricta contemporaneitate.
Seria de opere complete Virgil Nemoianu este un splendid omagiu pe care editura Spandugino îl aduce unuia dintre marii gânditori politici români de după cel de-al doilea război mondial. Cărțile arată ireproșabil, calitatea lor grafică și condițiile de lux în care au fost tipărite sunt în măsură să sublinieze respectul pentru opera de mare complexitate și profunzime a ideilor a renumitului savant american de origine română. Prin această excepțională serie de autor, numele lui Virgil Nemoianu își ocupă locul pe care îl merită în istoria culturii române. Poate că măcar din acest moment opera sa va fi citită, înțeleasă și urmată în spiritul ei de oamenii cu putere de decizie din această țară. Pentru că, în pofida celor două decenii scurse de la redactarea unora dintre texte, cel puțin la nivelul României, situația se află exact în același punct, dacă nu cumva chiar s-a mai degradat între timp.
România și liberalismele ei. Tradiție și libertate, de Virgil Nemoianu, este o carte esențială pentru a înțelege România politică și culturală de ieri și de azi, precum și specificitatea – din perspectiva istoriei ideii – noțiunii de „democrație”, în numele căreia vorbesc toți, dar pe care o înțeleg atât de puțini. Această carte a lui Virgil Nemoianu nu trebuie să lipsească din bibliotecile celor interesați de soarta României în atât de contorsionata și confuza lume contemporană.
Virgil Nemoianu, România și liberalismele ei. Tradiție și libertate,
Editura Spandugino, București, 2016, 902 pag.