Premiul juriului a mers anul trecut la Festivalul internațional al filmului de la Cannes către filmul Neliubov, semnat de unul dintre cei mai importanți cineaști ruși contemporani, Alexander Zviaghințev. Văzusem cu un an înainte sub semnătura sa o necruțătoare analiză a corupției de stat din Rusia contemporană, sub titlul Leviathan, film greu de uitat, mai ales prin secvența sa finală. De altfel, filmul a fost premiat pentru scenariu la Cannes. De această dată, autorul secondat de colaboratorul său la scenariu (același ca și la Leviathan, Oleg Neghin), atacă pe un plan mai larg viața rusească, pornind de la problemele unui cuplu dezintegrat, căruia, la un moment dat, îi dispare unicul copil, Aleksei, de 12 ani. Subiectul mi-a adus aminte și de excelentul film semnat de Constantin Popescu Pororoca, cineastul rus nemulțumindu-se cu radiografia unei drame personale, generalizând liniile de fugă ale povestirii sale pe aliniamente sociale, politice și morale absente din filmul românesc.
Adept al unui realism bine conturat, dar cu expresive evaziuni în picturalitatea peisajului sau în evidenta lipsă de poezie a universului citadin, regizorul rus abordează fără cinism, ba chiar uneori cu umor, fotografia societății contemporane, scenă în care lupta pentru supraviețuire este nemiloasă, tragică și lipsită de învingători. Disoluția cuplului evocată de cineast are drept inițiale cauze egoismul fericirii personale, sau cel puțin al unei factice acomodări cu prezentul. Astfel, mama lui Aleksei, Jenia (interpretată de Mariana Spivak) s-a măritat pentru a scăpa de propria mamă, închisă într-o urâtă bătrânețe, cu nuanțe de paranoia și imbecilă răzbunare. Divorțul îi va aduce liniștea alături de un amant bine situat, posesor al unei elegante vile, cu o fiică în Portugalia, de unde skype-ul ține loc de sentiment. Soțul Jeniei, Boris (Aleksei Rozin) s-a consolat cu o mai tânără parteneră, ajutată să devină mamă, iar temerile că va fi trimis în șomaj dacă divorțează, alertează spectatorul asupra radicalismului orthodox prezent în întreprinderi IT, cu cea mai nouă tehnologie, dar și cele mai vechi prejudecăți. La mijloc este elevul Aleksei (jucat de Matvei Novikov), agresat și umilit, martor al scandalului familiei în disoluție, un tânăr lup singuratic, a cărui dispariție va alerta de abia după 24 de ore părinții. Aceștia apelează inițial la o Poliție impotentă, mimând compasiunea, și apoi la o organizație de voluntari – Liza Alerte – cu maximă eficiență în descoperirea persoanelor dispărute. Conducătorul acestei organizații își păstrează anonimatul, conferind mai mult decât un symbol ajutorului neprecupețit, dezinteresat, dar total și profesionist, în ciuda eșecului bănuit în cazul lui Alioșa.
Secvența căutărilor copilului într-o clădire abandonată amintește, aproape ca un citat reverențios, de imaginea Zonei din Călăuza tarkovskiană. Meritul aparține unui maestro al imaginii, colaborator de ceva vreme în echipa regizorului, directorul de imagine Mikhail Krichman.
Dacă Aleksei a fost doar rodul unui amor fortuit, iar Boris este doar tatăl vitreg, dacă Jenia refuză dragostea copilului acuzând frica de moarte la naștere, acestea sunt doar accidente de parcurs, de univers, parcă blestemat de conflicte perpetue. (De altfel, postul de radio ne anunță, într-o secvență finală, luptele, calificate drept extrem de sângeroase, din 2014 din Ucraina.)
Focus tragic asupra unei societăți din care lipsește iubirea, sentimentul fiind totuși urmărit cu ardoare de către personaje, aproape dostoievskiene, prin natura suferințelor lor, Neliubov este și o reverență la adresa unui mare cineast, Ingmar Bergman, al cărui film Scene dintr-o căsnicie, 1974 este vizat aici într-o parafrază excepțională.
Pentru cinefili, ar fi de încercat următoarea experiență, și anume, să vadă mai întâi pe acel Bergman din 1974, și apoi pe Zviaghințev, cel de astăzi. Ar fi, cred eu, o probă de cinema comparat de mare interes.
Addenda
Într-una dintre ultimele zile ale lunii martie, sala Union a Cinematecii Române a fost neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să (re)vadă două filme semnate de către istoricul și criticul de film, regizorul și realizatorul de emisiuni TV Costel Safirman Regia – Liviu Ciulei (1979, 60 de minute color) și Astă seară se plânge la Doamna cu camelii (1986, 60 de minute, color). Seara a fost prefațată printr-un discurs omagial al profesorului de film Titus Vîjeu, care, mereu inspirat de detaliile de parcurs ale istoriei a amintit traiectoria genialului regizor de teatru dar și inspirația istoricului, care a ales să imortalizeze pe peliculă procesul de creație dedicat, la Teatrul Bulandra, piesei Furtuna de William Shakespeare. A fost într-un fel cântecul de lebădă al marelui regizor care va pleca apoi în Statele Unite să îmbogățească cu imaginația sa piesele puse în scenă pe teritoriul american.
Documentarul lui Costel Safirman, ilustrat și de mărturiile a doi eroi, actrița Mariana Mihuț și actorul Victor Rebengiuc, a fost în finalul serii însoțit de un neașteptat bonus, și anume, filmul secvențelor trimise la coșul de montaj, și care, din cauza formatului, n-au putut fi reținute în filmul original. Ceea ce îmbogățește semnificativ atât surprinderea gândurilor regizorului în raport cu autorul, cu epoca sa, cu personajele și cu interpreții acestora (George Constantin, Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Ion Caramitru, Dorin Dron, Fory Etterle), cât și experiența noastră de spectatori, mai puțin familiarizați cu laboratorul extrem de profund, complex și creativ al fabricării unui spectacol.
Liviu Ciulei și-a pus amprenta pe 20 de filme, (actor, scenograf, regizor) departe de a fi toate de referință, dar a mai semnat un documentar de excepție (al patrulea film al său, un film autobiografic, despre arta sa de scenograf) Cu gândiri și cu imagini (2005, premiu acordat de Uniunea Cineaștilor). Evenimentul de la Cinemateca Română ar trebui repetat în școli și facultăți pentru viitorii noștri spectatori, hrăniți, cam prea mult de televiziuni, cu filme de Sergiu N. și alți falsificatori de istorie.