„Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întâmplări și descriem personaje, reproducem dialoguri și descoperim, în cele mai neașteptate locuri, unul sau doi îngeri”. Această mărturisire „auctorială” (cum se zicea nu cu multă vreme în urmă) făcută aproape de jumătatea cărții („Măcelăria Kennedy”, Polirom, 2017) de Radu Țuculescu ne dă, aparent, cheia acestui nou roman al prozatorului clujean. Spun „aparent” fiindcă sub modestia autoironic afișată (ce mă duce cu gândul la una asemănătoare, brebaniană, din „Bunavestire”) se ascunde un desăvârșit profesionist al epicii încă de la debutul cu „Portocale și cascadori” (Editura Dacia, 1978), profesionism validat plenar și în „Vânzătorul de aripi”, „Ora păianjenului”, „Povestirile mamei bătrâne”, „Stalin cu sapa-nainte”, ca să citez doar câteva titluri din tolba prolifică a lui Radu Țuculescu.
Se deosebește în vreun fel „Măcelăria Kennedy” de celelalte apariții prozastice? Da și nu. Nu – pentru că și aici autorul dovedește aceeași excepțională înzestrare portretistică, de adevărat maestru al genului: personajele sale „sar” pur din pagină, tușează retina lectorului, devin, pagină cu pagină, memorabile. Măcelarul Flavius, soția lui, Matilda (care doarme pe tot parcursul cărții!), pictorul Avram, cuplul erotic Ovi-Doris Loman, surorile gemene Roberta și Rozalia, care-și înscenează înmormântare, Relu, fotbalistul ratat, Sami Goldenberg, singurul evreu rămas în așezare, doctorița Otilia ș.a.m.d. Ele, personajele, fac parte din cele pe care, pe la sfârșitul anilor 70, mai precis în 1978, Alexandru Papilian le includea în categoria „făpturilor neînsemnate”, care, poate și ca o reacție la moda destul de îndelungată a personajelor „însemnate”, „eroice” și antagonice din romanele „obsedantului deceniu” semnate de Buzura, Breban, D.R. Popescu, încep să populeze epica șaptezeciștilor, inclusiv al lui Radu Țuculescu.
Însă spre deosebire de cărțile lui anterioare, „Măcelăria Kennedy” vine cu un lucru nou, pe care prozatorul îl sugerează chiar din subtitlu: „efectele tandre ale încălzirii globale”. Într-adevăr, o neobișnuită tandrețe față de ființele din Luna de Jos conduce toată construcția epică, iar autorul, transformat într-un demiurg blând, le privește cu o neascunsă simpatie, de parcă le-ar obloji destinele. Singurele pagini sarcastice (excelente, ce-i drept) sunt rezervate personajului Marele Petric, unde cititorul recunoaște cu ușurință profilul unui soi de predicator contemporan, fost talentat mim și dansator de step, transformat peste noapte într-un fals guru ultranaționalist, din eterna specie a „rrromânilor verzi” țintuiți în insectarul lui Caragiale.
Savuroase sunt și dialogurile pe care le poartă deasupra satului, în cuib, un cuplu de berze. Citez cu delicii: „– Sînt epuizat, iar ăștia doi urlă de foame, clămpăni bărzoiul. – Am găsit trei șoareci morți și uscați, clămpăni barza. – Unde-s? / I-au înghițit copilașii. – Copilașii?! E timpul să vă căutați singuri de mîncare, nu doar să clămpăniți. – Nu-i certa. – Puteau să lase ascunse ciocul sub o aripă”. Cu aceeași naturalețe care transcende sugestia fantasticului mai apar din când în când și doi îngeri care mai degrabă pare că fac parte din orătăniile satului decât c-au pogorât din cer.
Apropo de fraza cu „noi nu facem studii de specialitate…”. Apăi numai descripția produselor din viitoarea măcelărie și-a nenumăratelor lor derivate l-ar face invidios pe orice bucătar „de specialitate”…
Și, în încheiere, nu pot decât să admir excelența secvențelor erotice, o probă greu de trecut pentru orice prozator.
Cu „Măcelaria Kennedy” Radu Țuculescu confirmă ceea ce eu știam de mult: că face parte din micul pluton de elită al scrisului românesc contemporan.