O neașteptată cercetare ne-o oferă Aurel Sasu, cu o banderolă funebră. Obiectul său: sfîrșitul vieții scriitorilor noștri. E cu putință ca imboldul lucrării să fi fost dat de existența unei similare cărți franțuzești, semnată de Isabelle Bricard, Dictionnaire de la mort de grands hommes, apărută în 1995, tradusă de Adriana Liciu și Sorina Urdoi, sub titlul Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, în 2001. Dar, după cum ne reamintește criticul, încă Montaigne medita la „un registru comentat al morților”, iar Chateaubriand la o „antologie a ultimelor cuvinte rostite de personajele celebre”. Prin forța lucrurilor o atare scriere are și un vector al senzaționalului. Mister în sine, moartea apare nu o dată în împrejurări nu tocmai limpezi, la intersecția dramatismului său intrinsec cu elemente pe care istoria literară caută a le preciza. Unii dintre oamenii noștri de litere au fost victimele unor accidente (Mihail Sebastian, Laurențiu Ulici, Nicolae Velea, Dan Deșliu, precum și jertfele cutremurului din 1977: A. E. Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Savin Bratu, Veronica Porumbacu, Mihai Gafița), alții s-au sinucis (Veronica Micle, Urmuz, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Paul Celan, Ion Stratan). Aflăm cu surprindere că și-ar fi găsit sfîrșitul așezîndu-se voluntar sub un ascensor și criticul Al. Protopopescu, boem înverșunat despre care știam că ar fi fost victima unei încăierări nocturne pe străzile bucureștene… Au existat însă și situații extravagante precum cea a lui Dimitrie Stelaru, care n-a ezitat a-și înscena obștescul sfîrșit, prin intermediul ziarului Semnalul, în 1940: „Se deschid liste de subscripții pentru înmormîntare. Banca Națională oferă 2000 de lei, Universul literar îl deplînge pe cel plecat tocmai cînd «trecuseră în rod pîrgurile». În tot acest timp, «decedatul» stă ascuns în casa unui amic. Cînd se arată lumii, colegii îngroziți îl privesc ca pe-o stafie”. În treacăt fie zis, și Petru Vintilă a avut parte, într-o revistă timișoreană, de anunțul unui fals deces. Nu mică mi-a fost uimirea cînd, la puțină vreme, l-am întîlnit în Capitală, în carne și oase…
Un capitol tragic este fără doar și poate cel al victimelor politice. Prima ar putea fi indicată în persoana lui Nae Ionescu: „Cea mai populară explicație a morții lui Nae Ionescu este otrăvirea filosofului din ordinul lui Carol II. Otrava i s-ar fi injectat în țigări. Într-o primă variantă, otrava i-a fost administrată de un chelner de la Capșa, în alta, de Cella Delavrancea, ultima lui mare iubire. Petre Pandrea vine cu o ipoteză din aceeași categorie. Avînd gripă, filosoful își cheamă doctorul curant. În locul lui sosește un necunoscut, care-i face o injecție fatală. Tot din ordinul lui Carol? Nae Ionescu fusese implicat în demersurile de readucere a Regelui în țară, apoi tot el, raliat cu legionarii, devine militant activ pentru detronarea lui. În același spațiu de prezumție senzațională se înscrie și nota din 1938 a lui Vasile Băncilă: «Și pe Nae Ionescu îl vor ucide». O simplă bănuială? Mai explicit este eseistul în 1940: «Moartea lui a fost suspectă; dar, în fond, aceasta e mai presus de orice îndoială că sfîrșitul lui se datorează regimului pe care l-a avut în lagăr. Așa că, direct sau indirect, Nae Ionescu a fost asasinat» (Nae Ionescu, 2001, p. 238)”. Nu peste multă vreme regimul comunist s-a dezlănțuit împotriva oamenilor scrisului din rîndul cărora selectează o serie de deținuți de conștiință. Unii își sfîrșesc zilele în temniță: Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Radu Cioculescu, D. Iov, Vasile Militaru, Nicolae Batzaria (neuitatul Moș Nae, autor al cărților copilăriei noastre), cel din urmă nemenționat de Aurel Sasu. Destui suferă traumele prigoanei și ale închisorii, ruinîndu-și sănătatea în condițiile acesteia: Nicolae Steinhardt, Alice Voinescu, Ovidiu Cotruș. Ca și Vasile Voiculescu: „Scriitorul este condamnat la 5 ani temniță grea și alți 5 ani de degradare civică. (…) Eliberat la 30 aprilie 1962, a adus cu el acasă «Morbul lui Pott» (leziunea tuberculoasă la ultimele două vertebre ale coloanei). O intervenție chirurgicală nu mai era posibilă. Înfășat în ghips, la Spitalul Foișor, s-a stins într-o «baie de dureri», în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963”.
O pletoră de speculații s-a lansat în legătură cu sfîrșitul lui Marin Preda. După cum precizează un „raport medico-legal al Procuraturii Sectorului 1 București”, moartea i s-a datorat „asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice. Coma apare obișnuit la o alcoolemie cuprinsă între 2,5 la mie și 5 la mie gr. și se caracterizează prin: somn profund, anestezie, dispariția reflexelor, hipotermie”. Dată fiind notorietatea scriitorului, a intrat în joc o „mitologie populară”, „o scenarită” lipsită de măsură. Autorul Moromeților ar fi fost „asasinat de o putere străină (varianta Aurorei Cornu, fosta soție a scriitorului, stabilită în Franța, din 1965). Prețul plătit pentru Delirul, din 1975, în urma căruia familia ar fi primit mai multe scrisori și telefoane de amenințare?”. Sau ar fi fost victima unui „complot «împotriva ultimei rezistențe scriitoricești» (Florența Albu, Zidul martor – pagini de jurnal, 1970-1990, p. 187). Mult mai categoric este Ion Caraion: «Marin Preda n-a murit cum se moare, mai devreme sau mai tîrziu, ci a fost omorît. Omorît, bineînțeles, la iuțeală, din dispozițiile superiorilor Comitetului Central…» (Tristețe și cărți, 1995, p. 29)”. O altă versiune, oferită spațiului public de Cezar Ivănescu, a fost „cea a «bandei lui Dinescu», a alcoolicilor de la Mogoșoaia, unde Marin Preda își petrecea majoritatea timpului, cei care l-au împins să moară, asasinii «unelte» în slujba Guvernului și a Securității (Pentru Marin Preda, 1996, p. 147). Pentru această gravă învinuire, în 2008, Mircea Dinescu, membru în CNSAS, îl va acuza, la rîndul său, pe Cezar Ivănescu de colaborare cu poliția politică”. Încă o explicație a „lichidării” prozatorului: aceasta „s-ar fi datorat atacurilor împotriva lui Eugen Barbu și a revistei Luceafărul, sub influența unor elemente naționaliste evreiești (Ovid. S. Crohmălniceanu, Nina Cassian, N. Tertulian, Paul Georgescu și soția sa, Eta Wexler)”. Conform altei variante, Preda ar fi fost asasinat „pentru a i se confisca manuscrisele: însemnări zilnice, jurnale intime, documente provenite din arhivele naționale, corespondență secretă, informații despre înalți demnitari, strînse în vederea altor cărți, note pentru volumul doi din Delirul etc. Pe bună dreptate se întreabă Aurel Sasu: „Să nu fi avut Securitatea atîtea alte modalități de a afla secretul unor documente?”. Și în fine cea mai puțin plauzibilă interpretare: „pentru comentariul denaturat al realităților social-politice, pentru refuzul de a mai scrie în publicațiile de partid, pentru denunțarea presei controlate și, în general, pentru atitudinea dușmănoasă față de orice formă de șantaj politic”. Nici mai mult nici mai puțin! Să fi fost totuși o încercare de reabilitare morală postmortem a autorului atît de aservit regimului care l-a copleșit cu favoruri?
Dar marile enigme rămîn altele. De ce a murit Eminescu? Din pricina unei (unor) boli controversate sau ar fi fost și el… asasinat? „La 28 iunie 1883, Mihai Eminescu a fost internat la Institutul «Caritas» al doctorului Al. Șuțu, din București, bolnav fiind de «sifilis cerebral netratat», și după o tiradă politică la Capșa, încheiată cu o amenințare la adresa regelui Carol I (poetul avea un pistol asupra lui). Boala de care suferea era «o fatalitate ereditară» zice Titu Maiorescu. De aceeași părere sunt I. Negruzzi și I. L. Caragiale («…a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale»). A. D. Xenopol e mai direct: nu boala, ci «nebunia era în familia lui»”. Dar s-a ivit mai recent o opinie a „complotului” care pare complet intenabilă: „Ideea de cel mai mare bolnav al literaturii române și chiar de victimă a unei conspirații sunt două extreme între care fiecare și-l imaginează (reconstruiește) pe Eminescu după plăcerea și după voia înțelegerii lui”. Cîțiva comentatori „înclină să creadă că internarea lui Mihai Eminescu la Institutul «Caritas», în 28 iunie 1883, ar fi fost o «decizie politică» și o «acțiune secretă» (C. Cernaianu), în vreme ce alții (D. Vatamaniuc) merg mai departe: în ospiciu, poetul era un «deținut politic»”. Argumentele? „În diplomația românească tocmai se făceau eforturi pentru încheierea unui Tratat secret cu Austro-Ungaria și Germania. Îngrijorat de soarta ardelenilor, Eminescu denunță, firește, aceste periculoase jocuri politicianiste. Concluzia? Trebuia lichidat, folosind, într-un complot de mari dimensiuni, arma detenției psihiatrice”. Cum am putea crede cu seriozitate că acest simplu om de litere, nu om politic, nu plutocrat, ar fi devenit ținta unui oribil asasinat, pus la cale de Titu Maiorescu, I. C. Brătianu, Mite Kremnitz, cu implicarea regelui Carol I, dar și, într-un fel, a împăratului Franz Iosif? Aparent suspect ar fi faptul că, în chiar „ziua internării poetului în ospiciu, are loc și o percheziție la Societatea «Carpații», înființată la 24 ianuarie 1882, cu scopul declarat al luptei împotriva imperiului și al realizării Daciei Mari. Organizația, se zice, era infiltrată și condusă de agenți ai Vienei”. E drept că Mihai Eminescu era membru al ei, dar alături de I. Slavici și „Titu Maiorescu (cel care împărtășea idealurile poetului sau cel care organiza complotul împotriva lui?!)”. Fantezie curată. Mult mai firească e opțiunea lui Aurel Sasu pentru informația potrivit căreia motivul ultim al morții poetului a fost „endocardita, boală infecțioasă extrem de periculoasă, diagnosticată cu mult timp în urmă de profesorul N. Tomescu (concluzie la care subscrie și doctorul Ion Nica, în volumul Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, din 1972)”. O probă în acest sens o constituie autopsia săvîrșită la 24 de ore după stingerea Luceafărului, la Spitalul Brâncoveanu, de către „profesorii Alexianu și Al. Șuțu, în prezența primului procuror al Tribunalului Ilfov, inspectorului de Poliție și a secretarului general al Ministerului Instrucțiunii Publice”.
Nu mai puțin provocator ni se înfățișează sfîrșitul lui Nicolae Labiș: „Moartea niciunui scriitor n-a trezit atîtea suspiciuni, n-a fost atît de mediatizată, n-a produs atîtea emoții și legende, perpetuate pînă astăzi într-o literatură de incriminări, speculații și scenarii ale asasinatului politic.” Desigur, cu excepția morții lui Eminescu! Să fi fost evenimentul din 9 spre 10 decembrie 1956 „un «absurd accident de tramvai» (Gheorghe Tomozei), o «odioasă înscenare» (Irimie Străuț) sau un «asasinat politic» (Cezar Ivănescu)?” Ultimele două scenarii se pot contopi. Credem că e foarte plauzibilă teza asasinării poetului devenit incomod pentru regim. Iată o relatare a Mioarei Cremene, bizuită pe o confesiune a poetului, aflat pe patul de moarte: „Labiș avea securistul lui care-l fila, care securist se urcase în tramvaiul 13 prin ușa din față a remorcii, și, văzînd că la ușa din spate a vagonului Labiș șovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiș, care din izbitura neintenționată (?) a securistului, a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiș să-i ceară o declarație în care poetul să specifice că nu are nici o pretenție bănească sau de orice fel, declarație pe care Labiș a iscălit-o cu nonșalanță, această declarație servindu-i securistului să-l disculpe personal pe linie de serviciu, dar și să apere instituția de orice bănuială de asasinat…” Odioasa instituție își lua așadar odioase măsuri de precauție. Fapt coroborat cu un text al lui Mircea Zaciu, din Jurnal (III, 1996, p.332), consemnînd o mărturie a lui Mircea Dinescu: „Prin 1972, Zaharia Stancu, într-un acces de sinceritate și patetism, mi-a povestit că Labiș, pe patul de spital, cu șira spinării fracturată, era vizitat nu numai de medici și prieteni, ci și de lucrători ai Ministerului Afacerilor Interne, ce încercau să-i smulgă în acea agonie numele celui ce-i scosese peste graniță două poeme, apărute în înfierbîntata Budapesta a anului de grație ‘56. «Și-n seara cu tramvaiul a fost urmărit, domnule Dinescu, da, da, urmărit. Ajutat să cadă, puțin. Nu mult. Foarte puțin. Între vagoane, domnule Dinescu, între vagoane»”. Nu e defel imposibil. Autorul Luptei cu inerția marșase pe drumul a ceea ce s-a numit ulterior disidență, văzîndu-se ca urmare sever admonestat, inclusiv de către președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc. Îmi îngădui a adăuga o constatare personală. Un alt indubitabil supraveghetor din partea Securității al lui Labiș era „amicul” său care-l urmărea cum o umbră, Aurel Covaci. Defel întîmplător, Covaci s-a plantat lîngă patul pe care agoniza poetul, transcriind versurile ultime pe care i le dicta acesta. Am locuit cu ambii cîteva luni, în 1954, în camerele vecine ale Școlii de literatură, aflate în clădirea fostului muzeu Toma Stelian, actualmente sediul PSD. Aurel Covaci a mimat la început o „amiciție” și față de subsemnatul, profitînd de circumstanța că veneam amîndoi din Oradea, pentru a afla ce lecturi prefer, care sunt scriitorii interbelici pe care doresc a-i cunoaște personal, ce rude și cunoștințe am la București etc. A se vedea și punctul de vedere al lui Paul Goma, coleg de an cu mine, cazat de asemenea în căminul Școlii, asupra conduitei cel puțin suspecte a lui Covaci. La ședința de pomină din Ajunul Crăciunului 1954, cînd m-am văzut exmatriculat, declarat „dușman al poporului”, pentru că îi vizitasem pe Arghezi și pe fosta soție a lui E. Lovinescu, „amabilul” concitadin a întors foaia. Cine credeți că a rostit rechizitoriul inflamat împotriva mea? Aurel Covaci. Cînd l-am întrebat a doua zi cum de s-a putut preta la așa ceva, mi-a răspuns impasibil: „Am vorbit pentru că te cunosc mai bine și cineva trebuia să aducă argumente pentru pedeapsa ce ți s-a pregătit”. Amintiri…
Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Casa Cărții de Știință, 2017, 304 p.