Scriitorul Radu Ulmeanu este înainte de toate poet, apoi jurnalist şi romancier. Îl cunoaştem şi ca director al editurii Pleiade şi ca director general al revistei Acolada. Din recentul roman autobiografic, Siberii, se pot afla lucruri pe care nu le-ar fi dat pe faţă figura lui mai mult cumpănită, felul cordial de a fi şi, parcă, având o specială discreţie. La unele întâlniri literare organizate sub oblăduirea lui se arăta mai degrabă rezervat, pentru a nu spune oarecum îndatoritor. Primul roman al său, Chermeza sinucigaşilor, descoperă un prozator petulant, cucerit de latura spectaculosului, de presupus că specia e înţeleasă, tradiţional, mai mult sub aspectul producerii de impresii puternice, de gazetar ferm, şi că autorul a ţinut şi ţine să-şi afirme vigoarea epică în opoziţie cu inefabilul liricii. Dar să nu uităm că şi poezia lui e tensionată, acut problematizată. Siberii descoperă chiar din titlu hotărârea de a fi un roman care să arate partea aprigă a realităţii.
În tot cazul, fiind o scriere autobiografică, se dă la iveală o imagine insolită a lui Radu Ulmeanu, întrucâtva nouă pentru cei care l-au cunoscut mai puţin din realitatea de toate zilele şi mai mult din scrisul său. Bineînţeles o figură de o complexitate romanescă, adică un noian de adevăruri şi o ficţiune copioasă. Chiar aşa: în romanele sale e greu de stabilit raportul dintre biograficul real şi plăsmuire. Aici se simte nevoia a reaminti că esenţa autobiografiei o constituie pactul de identitate al autorului, cel de pe copertă va spune totul despre sine. Autoreferenţială fiind, scrierea s-ar deosebi în principiu de memorii, unde obiectul discursului este mai ales faptul istoric. Autobiografia literară îşi ia ca punct de plecare sinceritatea totală cu ambiţia de a ordona fragmentele disparate, descoperind firul logic al evenimentelor. Dar în evoluţia ei, tehnica autobiografiei literare s-a multiplicat, ea are tangenţe şi cu memoriile, şi cu biografia în care baza narativă este diaristică, astfel că în Siberii există o istorie cu documentele de rigoare pe masă şi o poveste a autorului.
Vlad nu foloseşte persoana întâi, deşi e recognoscibil ca semnatar al cărţii. E un amestec derutant şi pitoresc de situaţii absolut reale şi asortate cu ipostaze imaginative, mai bine zis subiective. Şi numeroasele personaje sunt cu numele proprii din realitatea strictă, prea puţine, tot din realitate cu nume modificate, dar pentru cunoscători descifrabile. Aici cititorul necunoscător dar curios din fire s-ar putea simţi frustrat, cum e cazul semnatarului acestui comentariu. Timpul are mai multe accente, dintre care reţinem timpul continuu, discontinuu, ciclic, reversibil, simultan, sau spus mai pe scurt, cu alte cuvinte, de la Blaga citire: „timpul-cascadă” (al trecutului), „timpul fluviului” (al prezentului) şi, mai puţin, „timpul havuz” (ascensiune spre viitor), căci e vorba despre un creator, în permanentă creştere. Zigzagul spaţio-temporal are, în general privind, o direcţie de înaintare, aşa încât impresia de amalgam o conţine pe cea de coerenţă. Comentariul indică această coeziune prin ordonarea şi simplificarea secţiunilor, ţinând seama şi de corelaţii.
Autobiografia, fiind romanescă şi construită din naraţiunea la persoana a treia şi prin intervenţia altor naratori, este biografică, iar pactul biografic implică suma evenimentelor de diferite feluri. Prin 1953 Vlad era pionier fără nici o consecinţă menţionabilă. Despre licean aflăm că citea cu plăcere şi că începuse să scrie poezii chiar de atunci. Studentul filolog la Cluj duce o viaţă de literat în devenire, foarte devotat vocaţiei. Dintre păcate, personal m-a mirat că fuma ţigări Carpaţi fără filtru câte două pachete pe zi, cam absenta de la cursuri şi seminarii, petrecând pe la „Arizona” şi prin alte locuri plăcute unui „poet” tânăr şi cam neconformist, fapt pentru care suportă o exmatriculare pe o perioadă de şase luni. O operaţie de apendicită îl scapă de încorporare. Autorul, Radu Ulmeanu, are apetenţă pentru experienţele cu iz de aventură, în diversele sensuri ale termenului: „ghinion”, destin complicat, aventură a cunoaşterii. Adeseori ajunge pe o canava picarescă. Vlad continuă viaţa dezordonată, de excepţie i-am zice. Prin 1965 e student la Iaşi şi avem relatate şi de aici sumedenie de peripeţii extrastudenţeşti şi extraliterare. Boema continuă cu aplomb sporit, se mai adaugă şi amoruri pasagere. Zice cu umor naratorul: „Era inocent în materie de sex, neştiind prea exact ce este sau cu ce se mănâncă femeia”. La modul serios, încep şi pe acest tărâm experienţele evocate cu oarece discreţie.
„Singura lui ambiţie era să scrie şi să devină poet”. Şi scrie bine, cu publicatul e încă o dificultate. La Bucureşti, se întâlneşte cu Gheorghe Pituţ, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, trece pe la Casa Scriitorilor, pe la Luceafărul. Caută loc de publicat la reviste, apare la poşta redacţiei. Deocamdată uceniceşte cu Verlaine, Rimbaud, Rilke, Blaga, Esenin, Ungaretti, Radu Stanca. Citeşte în cenaclu, prietenii îi spun „genial”, Vlad acceptă calificativul sau nu-l respinge, îi face chiar plăcere. În roman apar eşantioane poetizante, cum este acela de două pagini şi jumătate la despărţirea de Corina. Geo Dumitrescu îi publică o poezie în Contemporanul, tot în Siberii e reprodusă o „prefaţă” la un ipotetic volum de poezie. Fervente texte, nescutite de tinerească aprindere, şi cu adevărat vestindu-l pe poetul care se va consacra.
Autorul de pe copertă îşi face făcută prezenţa prin introducerea de scene istorice-politice, strict gazetăreşti, fără a-şi face probleme de tendenţionism şi tezism şi nici într-un caz de vreo sincronie. La început, ca simple elemente ale diversităţii dinamice, apoi tot mai mult ca probe ale unui roman care poate fi numit şi politic. Episoadele „pe sărite” apar în funcţie de schiţarea personajelor. De exemplu, de la bun început, mediocrul Candia îi provoacă lui Vlad meditaţia despere paranoie, comparând cu Hitler, Stalin, Ceauşescu mai recenţii Ion Iliescu şi preşedintele cu „ochii încrucişaţi”.
De la un moment dat, poetul-student atât de implicat în viaţă şi cu un „somn de plumb”, resimte o ciudată singurătate, îşi pune unele întrebări metafizice, scrie delirant, invadat de un puternic sentiment al morţii: „Creştea în el, neobservată, un fel de mitologie stranie. Singura modalitate de-a o scoate la lumină, de-a o cunoaşte el însuşi era să-şi noteze pe hârtie aceste impulsiuni obscure, tresăriri ale subconştientului, fulguraţii şi răsfrângeri orbitoare venind din alte lumi, cu totul necunoscute. Un fel de speculaţii poetico-metafizice care îl consumau, ducându-l mereu mai departe”. Se apropie periculos de criză, se simte sfâşiat de imposibilităţi, „cu totul nemulţumit de sine, dar şi de lume în general”. Şi dă zvon că vrea să se sinucidă. Îndelungi şi tensionate sunt căutările modului de a-şi lua viaţa, într-o avalanşă potopitoare de introspecţii şi retrospecţii. Când să facă gestul ultim, o fată din prozele lui îl privi cu „întreaga lumină şi seninătate a unor ochi albaştri”, „cu un fel de bucurie, de parcă l-ar fi recunoscut şi chiar aşteptat, de atâta vreme”.
Textul subiectiv creşte cu întâmplări de natura celor arătate mai sus, puse în alte contexte şi de altă anvergură. Istoria concretă ocupă tot mai mult loc, aproape o istorie a comunismului şi a tranziţiei postdecembriste. Vlad, poetul tot mai recunoscut, trăieşte într-o lume plină de adversităţi, turnătorii fiind factorul comun al celor două etape istorice. Suplinitor la o şcoală generală, parcurge tot un fel de odisee. Întâlnirea cu două învăţătoare din satul vecin la aniversarea lui Vlad ia o întorsătură dramatică. Pe de altă parte, intră în vizorul colegului Petru Cionteleu, secretar de partid, pe care îl descoperă, că este incestuos şi ucigaş, riscând astfel să suporte consecinţele cunoaşterii acestui secret. Imaginarul intră în funcţiune cu subtilitatea primită de la tehnica teatrului în teatru, aici adaptată prin hermeneutica asasinatului din Crimă şi pedeapsă. Alt procedeu este hiperbolizarea răului. În vârtejul vremii, Vlad suferă de singurătate exacerbată şi se plânge de marginalizare. În rest, au loc atrocităţi, temperaturi de Siberie, nu simple conflicte. Contrapunctic, apar şi episoade relaxate, cum ar fi descrierile: „Se întâmpla deseori să coboare de pe podul ce-l treceai de la barul de noapte spre inima oraşului, pe malul Someşului. Cu toate că râul era mult mai îngust ca în Scuteni, la ieşirea din ţară, pe firul apei era amenajat pe mal un fel de prag arcuit de beton. Pe care, după ce-l parcurgeai, apa cădea într-un fel de cascadă mereu spumegândă. Se putea ajunge până la cursul apei, pe mal, unde erau bănci. Stătea aşezat ore în şir cu privirea pierdută în dantelăria de spumă ce se topea treptat în valuri, pe măsură ce frământarea se potolea, să descifreze în spectacolul ei misterele materiei, ale universului chiar. În orice caz, se simţea hipnotizat şi, în mod staniu, energizat de această mişcare plină de magie, însoţită de vuietul undelor”. Dar mişcarea teratologică prevalează. Tereza Marchiş se căsătoreşte cu literatul veleitar, bicisnicul Dorel, şi formează un trio cu un securist de la Centru, care îi obstrucţionează pe scriitorii locali, în frunte cu Vlad, „scriitorul de marcă”. Tereza este nimfomană şi-i declară mentori pe Sade şi Masoch şi împreună cu priapicul şef fac minuni de vitejie sexuală. Schimbarea societăţii îi găseşte pe aceşti siniştri bine înşurubaţi în sistem. Priapicul se laudă că a fost „parlamentar băsist” şi că deocamdată a trecut „în barca lui Iohannis”…
O retrospecţie relatează cum poetul Vlad este publicat în România literară de Geo Dumitrescu, cum îl vizitează acasă în Bucureşti, episod amplificat şi reeditat la Casa Scriitorilor şi împreună cu noul Director al importantei reviste. I se sugerează să scrie o teză de licenţă despre Florin Mugur, ceea ce face sub îndrumarea profesorului Leon Baconski. Foarte pe larg este relatată vizita lui Nichita Stănescu în Scuteni şi Oradea. Întorşi în prezentul acţiunii, interesant, despre volumele lui Vlad de poezie, proză şi publicistică nu mai scrie, în schimb pe zeci de pagini se istoriseşte despre o firmă a lui în colaborare, o tipografie offset, despre punerea pe roate a unei tipografii şi a unei reviste literare. Demersurile cu cunoştinţele din Olanda sunt extrem de lungi şi neaşteptat de trenante. E totuşi o halima şi această fază când se pune în mişcare respiraţia integratoare.
Oricum, miza literaturii personale a fost atinsă.
Radu Ulmeanu, Siberii, Editura Tribuna, 2017