CÂINI, UN FILM VIOLENT, ÎMPOTRIVA VIOLENȚEI

Debutantul în filmul de ficțiune de lungmetraj, Bogdan Mirică, autor al unui scurtmetraj multipremiat, Bora Bora ( 2011 ) și al serialului Umbre (2014), care s-a văzut la HBO, a fost recompensat anul acesta cu prestigioase premii pentru filmul Câini – Premiul FIPRESCI la Cannes, în secțiunea Un certain regard, Trofeul Transilvania la TIFF-Cluj, Mențiunea specială a juriului și Premiul pentru cel mai bun actor (Gheorghe Visu) la Festivalul internațional de la Sarajevo.
Subiectul este spectaculos de simplu – Roman (rol jucat de Dragoș Bucur), un tânăr orășean ajunge într-un sat stingher pe hartă, la granița cu Ucraina, unde se pregătește să vândă pământul moștenit de la bunicul său, decedat cu câtva timp în urmă. În timpul unor demersuri necesare tranzacției Roman devine martorul unor evenimente ciudate. Un polițist bolnav de plămâni (Gheorghe Visu), un subordonat, complice al defunctului bunic, Samir (Vladimir Ivanov), un localnic (Constantin Cojocaru) se fac mesagerii îndemnului la renunțarea vânzării și părăsirea propriei proprietăți. Roman nu va asculta și va suferi consecințe. Punct.
Dimensiunea acestor consecințe acordă filmului situarea în genul thriller, gen greu de găsit pe malurile Dâmboviței, cu excepția unui clasic, care s-a numit La Moara cu noroc.
Filmul lui Bogdan Mirică este perfect aplicat pe definiția genului, extrasă dintr-un Dicționar de neologisme, autori Florin Marcu și Constant Maneca, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, ediția a treia, 1978, și anume roman, povestire sau film polițist, senzațional sau de groază.
Filmul este mai puțin senzațional, fiindcă povestea lui Mirică doar sugerează sentimente de frică, groază, având însă în prim-plan rezolvări violente ale unor relații construite pe ascultare absolută, pe refuz al trădării, pe undeva similar cu regulile Cosei Nostra sau N’Draghetei. Samir este personajul (magistral jucat de Vladimir Ivanov) care materializează forțele, nu atât ale Răului, cât propria maladivă atracție pentru violență, deloc gratuită, dar în slujba propriului interes.
Interesantă este mărturia autorului care afirma vreau să scriu o secvență în care să arăt până unde merge răutatea lui Samir, adică vreau să văd ce se află în capul spectrului răului.
Inspirația lui Bogdan Mirică îi aduce rezolvarea în secvența familiei, când Samir se joacă cu soția, cu fetițele, atenționându-le că nu locuiesc la același domiciliu.
Polițistul condamnat de boală și de sistem, excelentul actor Gheorghe Visu, are momente de slăbiciune, nu departe de sinucidere, dar până la urmă, firesc și deloc justițiar, westernist sau westernian, va concluziona rezolvând o poveste veche, cu justificarea, tardivă, e drept, aflată la îndemâna propriilor ochi.
Meritul lui Bogdan Mirică este acela de a nu exhiba violența de dragul ei, fiecare materializare a acesteia fiind pe deplin justificată dramatic (vezi moartea complicelui, care îl trădează vorbind cu polițistul). Nu mai puțin, autorul eludează violențele sfârșitului poveștii, deloc rare.
Semnalul de alarmă, avertizare, moral sau doar civic asumat, care este semnat de cineast rămâne acela declarat împotriva violenței ca normalitate, situație deloc rară pe teritoriul românesc, dar care este privită cu ochi de maximă miopie, politică, civică, administrativă și chiar polițistă.
Modelele asumate de cineast sunt Kubrick și Lumet, Godard și Peckinpah, Fellini și Kurosawa, precum și Cassavetes. Cinefilii vor recunoaște, fără îndoială, câteva dintre aceste nume în filmul lui Mirică, regizorul care știe să se lase absorbit de film și să nu citeze manifest din cineaștii iubiți.
Se pot spune mult mai multe lucruri de laudă despre acest film. Personajele sunt apăsat conturate, cu excepția a două prezențe pasagere, acțiunile se înscriu perfect în fabula locului, bunicul, a cărui anticarismă îi supraviețuiește, pare, și nu dictează deznodământul tragic al filmului, semnat de polițistul jucat cu dăruire și inspirație de actorul Gheorghe Visu. Acesta este protagonistul unei secvențe-cheie, în care studiază un corp delict, cu gesticulația demnă de unul dintre marii dirijori ai epocii moderne.
De pe acum filmul lui Bogdan Mirică este comparat cu operele fraților Coen, cu cele semnate de turcul Nuri Bilge Ceylan, așa că este firească așteptarea cu care va trebui întâmpinat viitorul film al laureatului de la Cannes.
Dirijat, cu un suspans, bine stăpânit, cu o magistrală echipă de interpreți, cu un operator de mare talent (Andrei Butică) , Câini își merită cu prisosință distincțiile, după cum Bogdan Mirică și-a dobândit, de la primul său film de lungmetraj, titlul de cineast consacrat.
Nu subscriu însă la verdictul unui confrate, care în lipsă de inspirație a afirmat ,,s-a născut un Peckinpah român”.
Departe de a fi doar un exercițiu de stil, Câini demonstrează forța unui debut, deloc atipic, care afirmă o cultură filmică bine asimilată, o dragoste deloc ascunsă față de cea de a șaptea artă (unii sunt îndrăgostiți doar de sumele ce se vehiculează în acest perimetru), o personalitate care poate depăși ușor, datorită gândului la public, în următorii ani, nume consacrate ale Noului Cinema Românesc, dar și pentru preferința pentru moralitatea formativă a întâmplărilor, și nu neapărat pentru poezia intrinsecă a violenței.
Cred că, în timp, filmul lui Bogdan Mirică va genera o școală, ceea ce alte filme semnate de protagoniștii NCR nu prea cred că o vor face. Asta este mai mult decât o comparație cu un bun meseriaș american, care ne-a dat filme greu de uitat, dar nu neapărat de înscris în patrimoniul de aur al artei a șaptea.
Înainte de a trimite cronica la redacție am aflat cu bucurie că filmul lui Bogdan Mirică a fost nominalizat la European Discovery, secțiune a premiilor Academiei de Film europene ce se vor decerna pe 10 decmbrie la Wrclaw.
Mai mult, recenta lansare, de la 28 septembrie în Franța, a adus filmului lui Bogdan Mirică aprecieri elogioase. Voi cita doar una publicată în Libération: Câini nu este nici mai mult nici mai puțin decât un western contemporan, care transpune arhetipuri comportamentale – un bărbat onest, bandiți, și, între cele două tabere, un șerif. Doar că aici nu e nici vorba de Arkansas (ca în Shotgun Stories, primul film al lui Jeff Nichols) sau de Texas (ca în No country for Old men al fraților Coen), ci de o Românie profundă, care face Bucureștiul să pară un Xanadu hedonist.
Neowesternul Câini, care-ți taie răsuflarea, va avea o frumoasă excursie filmică la nu mai puțin de 11 festivaluri internaționale de acum înainte. Sunt sigur că cel puțin alte cinci-șase premii îi vor puncta cariera.