Un nou spectacol la nu mai puțin noul Teatru al Dramaturgilor Români de la Muzeul Național al Literaturii Române. De data aceasta o piesă de Ion Băieșu, un autor cunoscut la vremea sa mai ales pentru proza (sa) umoristică și satirică, pentru piesele (sale) de teatru, dar mai ales pentru romanul (său) Balanța, ecranizat de Lucian Pintilie, după ce mai fusese ecranizat, cu titlul Mere roșii, de Alexandru Tatos.
În lista scurtă a pieselor lui Ion Băieșu nu regăsim textul montat de Dan Tudor și cu toate acestea el există. Piesa este o comedie, iar spectacolul a meritat calificativul, datorită regiei abile și actorilor, unii dintre ei cunoscuți, cum ar fi Mihaela Teleoacă, Marius Drogeanu, Corina Dănilă, Tudorel Filimon și însuși regizorul, care este interpretul principal al montării.
Povestea se compune din câteva tablouri, le-am putea numi chiar scheciuri, dacă nu ar fi legate între ele prin personajul Pompiliu, interpretat cu vervă comică de Dan Tudor. Suntem asigurați că toate întâmplările prin care trec Pompiliu și personajele, mai ales feminine, din jurul său, sunt inspirate de cazuri reale. Pe scurt, Pompiliu este un escroc sentimental, care vrăjește câteva femei credule, le ia banii, bijuteriile și alte bunuri și se face nevăzut.
Prima apariție, perdea, cum i s-ar fi spus acum două veacuri, ne aduce în lumea Tanței și a lui Costel, alți copii ai aceluiași scriitor. Dialogul este puțin mai intelectual, dar tot atât de birocratic, aș spune, în limba de lemn a iepocii de aur, tradusă în lemnul epocii noastre, deloc de aur. Aceeași întâlnire întâmplătoare, de data asta pe o bancă într-un parc, același mod de a intra în vorbă, cu oarecum același tip de urmări. Rezultatul: prima lovitură dată de „marele Pompiliu”.
Spectacolul vrea să fie interactivitat, căci actorii răspândesc în sală niște hârtii în scopul de lăsa în seama publicului sarcina de a opta pentru cea/cel care o va înlocui pe una dintre actrițe, absentă (de fapt întârziată). Rezultatul, însă, nu e cel dictat de public, așa că interactivitatea e doar o fațadă, căci rezultatele se dau înainte de a se fi citit opțiunile publicului, ba chiar și colectarea opțiunilor se face cam repejor. Mă rog, merge și așa.
Cel care face legătura dintre perdele (dar nu vă faceți iluzii, scena e fără perdea, adică fără cortină), chemând actorii în scenă și anunțându-ne una sau alta, este Marius Drogeanu, actor cunoscut de la Comedie, ca și colega sa, Mihaela Teleoacă. El se mișcă dezinvolt și are chiar un rol feminin, cel obținut chipurile din opțiunile publicului, dar care nu durează, pentru că apare întârziata și-i ia locul, cu multă vervă și ea (Corina Dănilă). Roluri interesante mai fac și Laura Cosoi și Irina Ungureanu, alte două dintre amorezele lui Pompiliu, înșelate, fiecare în alt fel. Tudorel Filimon apare în rolul unui măcelar care dorește să-și facă fata, musai, intelectuală, prilej ca actorul să debiteze o mulțime de locuri comune despre superioritatea intelectualilor față de lucrătorii cu brațele, bineînțeles propuse în cheie umoristică, așa cum sunt, de altfel, și alte lozinci sau truisme de tipul „copiii sunt viitorul”. Este modul în care satiriza, cât se putea în era cenzurii, un scriitor societatea în care trăia și, de fapt, chiar pe cei care o dirijau, mari mânuitori de tâmpenii asemănătoare. Tot kitsch-ul epocii aceleia, mutat fără mari modificări în a noastră, se întinde de la un capăt la altul al spectacolului, făcând bună rețetă.
Spectacolul este – nu am înțeles prea bine de ce – supratitrat în engleză, așa cum a fost și un altul pe care l-am văzut acolo. În schimb, locul distribuției este luat de o listă de actori participanți, astfel încât am avut ezitări în a-i/a le numi pe cei/cele mai puțin cunoscuți/cunoscute (subsemnatului, firește).
Iată și lista celor care au participat la crearea acestui spectacol agreabil, la sfârșitul căruia nu ai deloc senzația că ai pierdurt timpul: Dan Tudor, Marius Drogeanu, Mihaela Teleoacă, Tudorel Filimon, Corina Dănilă, Laura Cosoi, Adrian Anghel, Irina Ungureanu, Luana Lute, Vlad Vâlciu, ca actori. Regizor: Dan Tudor. Scenografă: Corina Grămoșteanu. Muzica: Vlaicu Golcea. Coregrafia: Florin Fieroiu.
O observație, totuși, aș face: pe când o piesă de Iosif Naghiu, cel care dă numele sălii de la parter (de data asta s-a jucat într-una, somptuoasă, de la etajul trei al imobilului de pe Calea Griviței, în care este Muzeul Național al Literaturii Române, unde se află încă noul teatru)?