Aflat la al patrulea volum de poezie, după aliona (2007), convoi de tăcere (2009) și de-a bușilea prin aer (2013), Ștefan Ciobanu își continuă traiectoria literară sub semnul unor viziuni îndrăznețe și provocatoare, mizând pe spontaneitatea jucată a poemului, pe imaginile dure, respirând un aer suprarealist. În delirul imaginativ al poetului, apar adesea capcane textuale, expresii ori citate subversive ce fac jocul actoricesc al textului și mimează neseriozitatea, aiureala. Pe acest fundal, cresc poemele din mai recenta carte, Pisica. Început de igrasie, împingând libertatea spiritului creator spre zonele subconștientului, ale memoriei și absurdului, ca în motto-ul: ,,pe pietriș/ într-o găină cu capul retezat// o bătrână aleargă cu un lighean/ să strângă sânge pentru flori”.
Această așezare a cuvintelor într-o structură aparent anapoda conferă textului un grad sporit de libertate și fantezie, în plus senzația generală este de levitație, de ușoară și fluidă plutire a cuvintelor în aer, parcă într-o neîntreruptă căutare a locului potrivit. Angrenat în această căutare este însuși cititorul, prins în descifrarea sensului, captivat de imagine, mereu suspicios și atent să nu fie păcălit (înșelat). Tentativa implicită a scrierii și re-scrierii poemelor capătă un ritm nebunesc, ,,dușul de amintiri schimbă chimia sângelui/ adâncimile cărnii geografia buzelor”, e ca o joacă de-a iubitul, cuvintele și emoțiile se pândesc într-un erotism dezlănțuit, nu lipsit de ironie și sarcasm.
În poezia lui Ștefan Ciobanu, cotidianul explodează în lapidare povestioare și întâmplări, false premise epice, dar care leagă și chiar fluidizează imaginile disparate, într-un exercițiu aproape pictural și cinematografic: ,,nu mai știu dacă a trântit ușa sau nu/ cert este că am apucat cu două degete, singurele rămase în viață/ un capăt al fularului pe care îl purta/ a coborât scările a mers nervos pe trotuar/ înșiră un fular roșu/s-a urcat în tren în avion// cineva a văzut-o vorbind la telefon de pe terasa unui zgârie nori/ avea un fular roșu care-i ieșea din piept// ca ăsta pe care îl deșiri tu aici spune câte un prieten aflat în vizită/ arătând șarpele de mătase// nu mai fac nimic altceva/ doar stau în bucătărie acolo unde m-a lăsat &/ privesc cum se prelinge încet o lacrimă/ pe țeava de gaz” (o întâmplare). Vaga poveste a despărțirii se contrage în imaginea memorabilă și stridentă a fularului roșu ieșind din pieptul iubitei și prelingându-se pe străzi, pe trotuare, până la tren sau avion.
Oglinzile poetului deformează uneori în gesturi de impudoare și lucidă detașare, momente trăite, asistate, observate. Peisajul rămâne cel urban, cu faruri și țânțari în noapte, claxoane și taxiuri alergând pe străzi, oameni buimaci de somn și inerente accidente casnice. În această atmosferă, consubstanțiale unei liniști căutate și cvasiaparente sunt cărțile de sub pielea poetului: „eu/ am aprins veioza și am început să citesc liniștit/ din cărțile ascunse sub piele cu lama” (personal earthquake). Cărțile însoțitoare, trimiterile repetate la poeții suprarealiști îndeosebi, precum și perspectiva unui onirism abundent, copleșitor prin sugestiile agonice, de culoarea sângelui, brutal apăsătoare, trimit poezia de față spre o zonă a anxietății și dramaticului. Spaima, visele invadând realul dintr-un subconștient tensionat și delirant, nevoia de schimbare apar ca însemne ale unui univers liric dominat de nonconformism, libertate a expresiei și predispoziție pentru ludic, ironie, viziuni stranii.
În fond, poetul însuși încearcă o definiție a actului liric și o face cu ironie și detașare: ,,îți spun/ e greu să mergi orizontal în poezie/ te fură metaforele și rămâi în izmene/ iar mai târziu te plimbi gol în uralele câtorva// direcția cea mai cinstită/ este direcția riglei de pe bancă/ – înfulec până vomit îndepărtarea nu amintirea – /spartan îmi iau sângele în primire din rastel/ secundă de secundă/ pentru că sângele este un bolovan care îmi seamănă// duc liniștea roșie până la capăt/ o împing o trag o car/ o împachetez și o zvârl în buzunar când/ fitecine apare în cale” (destăinuire). În această direcție a imagismului tensionat, ,,plutește noapte de noapte fără velă fără cârmă”, ambarcațiunea lirică a lui Ștefan Ciobanu, exersând arta singurătății.
Ștefan Ciobanu, Pisica. Început de igrasie, Editura Paralela 45, 2016